Articole

AVERTISMENTE SFINTE PENTRU SFINŢII DOMNULUI

ÎN VREMURI DIFICILE

Epistola catre Evrei

Epistola către Evrei este o pledoarie extraordinară pentru mântuirea pe care o avem în Domnul Isus Cristos, gloriosul nostru Mântuitor. Dar ea este şi un avertisment teribil pentru cei care tratează cu uşurinţă Cuvântul Domnului şi astfel diminuează gloria şi valoarea unei asemenea mântuiri şi a unui asemenea Mântuitor. Această epistolă merită citită, aprofundată şi mesajul ei merită să fie „mâncat”, aşa cum profeţii Domnului trebuiau să-şi hrănească întreaga fiinţă cu acest Cuvânt (Ezech. 3:1-3; Apoc. 10:10). Epistola către Evrei este dulce ca mierea şi amară în acelaşi timp. Dar ea este o imensă binecuvântare pentru sfinţii Domnului, mai ales pentru vremuri ca acestea.

În această epistolă avem cinci pasaje avertizatoare, cu avertizări care au produs cititorilor ei de-a lungul timpului şi care produc în continuare o teamă foarte serioasă. Ele sunt menite să ne atenţioneze că avem de-a face cu un Dumnezeu care este nu numai „dragoste” (1 Ioan 4:16) ci şi „un foc mistuitor” (Evr. 12:29) şi că „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evr. 10:31). Avertismente ca acestea nu găsim niciunde în celelalte epistole ale Noului Testament. Aceste pasaje din epistolă sunt următoarele: (1) 2:1-4; (2) 3:7-4:13; (3) 5:11-6:8; (4) 10:19-31; (5) 12:25-29. Apar aici 7 avertismente cu privire la 7 pericole pe care trebuie să le evităm, dacă într-adevăr ne considerăm „chemaţi să fim sfinţi” (1 Cor. 1:2):

  1. Pericolul nepăsării faţă de o imensă mântuire, săvârşită de un Mântuitor glorios – 2:3;
  2. Pericolul necredinţei – a neintrării în odihna lui Dumnezeu – 3:11,19; 4:11;
  3. Pericolul unei imaturităţi spirituale nefireşti – 6:4-6;
  4. Pericolul şovăirii în mărturisirea nădejdii noastre – 10:23;
  5. Pericolul unor relaţii superificiale în Biserica lui Cristos – 10:24-25;
  6. Pericolul ignorării sfinţirii vieţii, a necăutării dreptăţii lui Dumnezeu – 10:26; Mat. 5:48;
  7. Pericolul refuzului de a asculta de cuvântul Celui care vorbeşte din ceruri – 12:25.

Poate că cineva se întreabă: „Este autorul epistolei către Evrei o persoană prea dură? Este el mai drastic decât ceilalţi autori ai Noului Testament? Este normal pentru un propovăduitor al Evangheliei harului şi al dragostei lui Dumnezeu să promoveze în propovăduirea lui o atitudine de evlavie însoţită de frică de Dumnezeu (Evr. 12:28-29), în situaţia în care tot Scriptura spune foarte clar că ‚În dragoste nu este frică’?” Răspunsul la aceste întrebări este un categoric „Nu. Nimic din toate acestea”. Sunt convins că toţi autorii Noului Testament au fost mânaţi de acelaşi Duh (de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu) în scrierea a ceea ce avem în Scriptură (2 Tim. 3:16; 2 Pet. 1:21). Toate scrierile sfinte sunt animate de aceeaşi căldură a dragostei şi harului lui Dumnezeu şi, în acelaşi timp, de aceeaşi evlavie plină de reverenţă şi frică de Dumnezeu. Uitaţi-vă, de exemplu, la epistola care ne îndeamnă să ne bucurăm în Domnul (Filip. 3:1; 4:4). Ea ne îndeamnă şi la perseverenţă în a ne duce mântuirea noastră până la capăt „cu frică şi cutremur” (Filip. 2:12). Acelaşi duh de dragoste fără frică (este vorba despre frica din cauza vinovăţiei cauzate de păcatele care ne-au fost iertate prin jertfa lui Cristos – vezi 1 Ioan 4:17-19) şi acelaşi duh al reverenţei plină de frică faţă de Dumnezeu (frica care izvorăşte din conştienţa măreţiei şi gloriei unui Dumnezeu sfânt şi care ne obligă să avem mare grijă să nu cumva să păcătuim faţă de El – vezi 1 Tim. 1:14-17; Fap. 2:43) ar trebui să ne stăpânească inimile şi purtarea noastră.

Cred că epistola către Evrei trebuie citită cu mare atenţie. Te rog citeşte-o cu o inimă curată şi total deschisă, în duh de rugăciune, cu mintea limpede şi eliberată de prejudecăţi şi de alte preocupări omeneşti şi pământeşti, în umilinţă şi supunere faţă de Duhul lui Dumnezeu. Ce vei constata, dacă o vei citi astfel? Vei constata că epistola nu are doar avertizări; nu este scrisă pentru a-ţi focaliza toată atenţia asupra avertizărilor, în aşa fel încât să te năucească şi să producă în tine frică traumatizantă. Numai diavolul urmăreşte să-i doboare pe oameni printr-o teamă paralizantă pentru că îi face să se vadă atât de decăzuţi încât nu ar mai avea nici o şansă de mântuire înaintea lui Dumnezeu. Diavolul este „pârâşul (acuzatorul) fraţilor noştri” (Apoc. 12:10; Zah. 3:1-4), dar, în acelaşi timp, şi „acela care înşală întreaga lume” (Apoc. 12:9). El însă nu are absolut nici un drept înaintea lui Dumnezeu de a ne judeca. Epistola către Evrei este o epistolă care are darul de a te fascina, de a te încânta şi de a te înălţa la ceruri, prin prezentarea măreţiei şi frumuseţii dincolo de orice frumuseţe a Domnului nostru Isus Cristos şi prin arătarea bogăţiei şi valorii de nepreţuit a mântuirii pe care Dumnezeu ne-a dat-o în El (veşnică şi desăvârşită – Evr. 5:9; 7:25; 10:14). Când stai în contemplare în faţa unei mântuiri aşa de mari şi în faţa Celui care este Urzitorul ei nu se poate să nu fii copleşit de o deplină reverenţă faţă de Domnul şi de teamă sfântă înaintea Lui. Nu se poate să-ţi mai doreşti să trăieşti vreodată în păcat şi nu se poate să mai vrei să te întorci de la „adevărurile desăvârşite” la „adevărurile începătoare” ale lui Cristos; vei ajunge să vrei să mergi spre cele desăvârşite (Evr. 6:1). Vei ajunge să-ţi dai seama că este o imensă prostie să-ţi permiţi să fii nepăsător faţă de o mântuire aşa de mare (Evr. 2:3).

În vremurile în care trăim este nevoie de oameni care sunt fascinaţi, încântaţi, transfiguraţi în adâncul fiinţei cât şi în manifestarea exterioară a trăirii lor de gloria Domnului şi de măreţia mântuirii pe care El a lucrat-o prin jertfa Sa de pe cruce pentru noi. Este nevoie de oameni care Îl cunosc „pe Dumnezeul lor” pentru că numai ei „vor rămâne tari” şi numai ei „vor face mari isprăvi” (Dan. 11:32). Oare ce te fascinează pe tine cu adevărat? Ce te face pe tine să fii gata să plăteşti preţul unei dedicări totale? Îţi spun din nou: citeşte epistola către Evrei cu un duh de supunere totală faţă de adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu ce se află în ea. Nu vei regreta.

Este această epistolă actuală astăzi? Ca orice cuvânt al Scripturii, pentru că vine de la Dumnezeu, şi cuvântul din această epistolă este actual. Avem şi o dovadă în plus a acestui fapt, care ne este oferită de înţelegerea a două aspecte legate de contextul scrierii epistolei.

În 13:7 găsim îndemnul: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa!” Înţelegem de aici că a trecut destul de mult timp din clipa în care Evanghelia le-a fost propovăduită lor pentru prima dată. De asemenea, în 8:13 ni se spune: „Prin faptul că zice: ,un nou legământ’, a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire.”. Această afirmaţie ne arată că momentul scrierii epistolei este destul de aproape de anul 70 d. Cr., anul cuceririi Ierusalimului şi a distrugerii Templului de către armatele romane (vezi Lc. 21:6). Prin acest eveniment teribil, Dumnezeu a arătat în faţa lumii întregi ceea ce El de fapt a afirmat în Scriptură: că vechiul sistem al legământului (legământul legii – cel vechi) a fost total abolit. Noul sistem (noul legământ – cel al harului) exista deja, dar era de-abia la început în plan istoric. Treptat, el câştiga putere. La momentul scrierii epistolei, deci, se apropia acest moment de criză, atât pentru iudaism, cât şi pentru creştinism; el se apropia cu repeziciune. Pe de altă parte, din 10:32-34 înţelegem că cititorii, din cauza mărturiei lor despre Cristos şi a credinţei lor în El, erau persecutaţi. Împăratului roman Nero, în jurul anului 64 d. Cr., a declanşat o prigoană serioasă împotriva creştinilor. Ei au fost fie expuşi public insultelor şi persecuţiilor, fie au fost alături de cei întemniţaţi pentru credinţa lor, fie au primit cu bucurie confiscarea averilor lor. Deşi admirăm curajul şi fermitatea credinţei lor, totuşi descoperim anumite lucruri care nu mergeau la fel de bine ca la început. În 10:25 ni se sugerează că unii renunţaseră la întâlnirile cu alţi creştini; aceştia stăteau deoparte de biserica creştină, de mărturisirea credinţei lor în cadrul comunităţii. Exista deci pericolul ca aceştia să abandoneze în întregime mărturisirea credinţei lor în Isus ca şi Cristos. Amintirea a ceea ce se întâmplase cu secole înainte strămoşilor lor în pustie (vezi Num. 13-14; Evr. 3-4) era vie în mintea scriitorului epistolei. Israeliţii porniseră cu mult curaj din Egipt şi trecuseră Marea Roşie cu încredere în Dumnezeu (vezi Ex. 14-15). Dar, mai tîrziu, când au ajuns la graniţele Canaanului, marea lor majoritate au refuzat categoric să înainteze şi să intre în Canaan, ţara promisă lor de Dumnezeu. Descoperim în epistolă teama autorului că cititorii ar începe să manifeste acelaşi tipar de comportament ca şi al strămoşilor lor (4:1). Este evident că în comportamentul acestor evrei convertiţi timpuriu existau simptome care îi provocau serioase îngrijorări autorului (vezi avertizările din epistolă).

Este adevărat că întregul context în care trăiau evreii creştini cărora li se adresează această epistolă este unic în istorie. Dar, acest context unic are corespondenţă şi în vremea noastră. Şi noi trăim vremuri asemănătoare. Pe de o parte, a trecut mult timp de când multora dintre noi ni s-a vestit Evanghelia. Avem, se poate spune, o tradiţie evanghelică, în lume, în ţara noastră, poate şi în biserica unde suntem noi. Dacă la început, râvna şi entuziasmul multora dintre noi pentru Cristos erau pline de înflăcărare, acum acestea s-au estompat. Trăim parcă acelaşi gen de situaţie ca în vremea când generaţia apusă a lui Iosua a făcut loc unei noi generaţii în poporul lui Dumnezeu (vezi Jud. 2:7-10). Generaţia lui Iosua a slujit Domnului pentru că L-a cunoscut în mod viu şi personal pe Domnul. Generaţiile ulterioare nu L-au mai cunoscut pe Domnul, neavând acele experienţele vii şi proaspete ale intervenţiilor Lui în istoria lor. Ele trăiau din amintiri şi, de aceea, a apărut decăderea spirituală şi aceasta s-a accentuat tot mai mult (vezi Jud. 2:11-23). Generaţia lui Iosua a experimentat intervenţia Domnului în intrarea poporului în ţara Canaanului şi în cucerirea ei (a ţării promise de Dumnezeu). Poporul Israel a primit porunca să intre în ţara promisă, să o ia în stăpânire şi să-şi consolideze moştenirea în ţară (vezi Iosua 1:1-9; Jud. 1:1-20). Generaţia lui Iosua a intrat prin credinţă în moştenirea ţării. Generaţiile ulterioare au  primit şi ele porunca să continue cucerirea ţării şi intrarea în stăpânirea ei deplină. Ele au ascultat pentru o vreme de Domnul, dar, mai târziu, din diverse considerente omeneşti, au cruţat pe locuitorii ţării, au intrat în relaţie cu ei şi au ajuns în final să fie învinse ele de cananiţii din ţară (Jud. 1:1-2:5). În acest fel, poporul Israel a intrat într-o perioadă de decădere spirituală (Jud. 2:10-3:6; vezi întreaga carte a Judecătorilor). Şi noi, cei de astăzi, suntem în pericolul de a trăi viaţa de creştin din amintiri, fără să mai experimentăm relaţia cu Domnul nostru într-un mod viu şi personal, fără ca Dumnezeu să-şi arate din plin puterea Sa în viaţa noastră, pentru că nu mai suntem total dispuşi să împlinim Cuvântul lui Dumnezeu în mod efectiv în viaţa noastră prin puterea Duhului Sfânt. Noi, cei ce suntem creştini, am fost născuţi din nou „la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri” pentru noi (1 Pet. 1:3-4). Noi suntem chemaţi să intrăm în această moştenire din momentul în care am auzit şi am crezut Evanghelia mântuirii noastre, pentru că am fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt (arvuna moştenirii noastre). Suntem chemaţi să ne însuşim, prin credinţă, toate binecuvântările duhovniceşti din locurile cereşti care sunt în Cristos – ele sunt garantate pentru noi prin Duhul Sfânt (vezi Efes. 1:3-14). Suntem deci implicaţi, ca şi poporul Israel din vechime, într-o bătălie spirituală pentru a ne însuşi ceea ce Dumnezeu deja ne-a dat în Domnul Isus Cristos (întreaga moştenire spirituală în Cristos este a noastră, dar trebuie să ne-o însuşim prin credinţă – vezi Efes. 1:15-23; 2 Pet. 1:3-11; Rom. 8:16-18). Dar, şi noi, ca israeliţii din vechime, ajungem să fim delăsători în a ne însuşi aceste imense binecuvântări pentru că nu mai dorim să ne implicăm în lupta spirituală a credinţei, gândim lucrurile lui Dumnezeu în mod firesc şi ajungem să facem compromis cu lumea în care trăim. Nu este de mirare că semnele decăderii spirituale şi accentuarea acesteia se văd tot mai serios în bisericile creştine de astăzi. Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu este diluată tot mai mult; ne dorim experienţe spirituale stimulatoare, dar care nu izvorăsc dintr-o cunoaştere reală şi profundă a Domnului Isus Cristos în viaţa noastră; punem accent pe activism spiritual, pe realizări mari care să ne ocupe trăirea noastră, dar care nu izvorăsc dintr-o slujire dedicată Domnului nostru conform voii Lui (Mat. 7:21-27). Toate acestea şi multe altele se văd din plin în creştinismul nostru de astăzi. Pe de altă parte, crizele şi încercările care lovesc lumea în care trăim se accentuează tot mai mult. Clătinarea lumii, în vederea sfârşitului ei, este astăzi tot mai evidentă (Evr. 12:25-29; Lc. 21:33-36). Atacurile împotriva adevăratei credinţe şi prigoana împotriva credincioşilor se acutizează şi ele sub diverse forme (1 Pet. 1:6-9). În faţa acestor provocări, mulţi creştini ajung să decadă din viaţa de credinţă. Ei fie nu s-au ancorat puternic în credinţa lor mântuitoare, fie au lăsat ca toate aceste provocări să le sufoce viaţa spirituală (Mat. 13:19-23). Este adevărat că, în aceste circumstanţe, apar tot felul de întrebări la credincioşii de acest fel: „De ce îngăduie Domnul încercări aşa de puternice? Dacă sunt credincios de ce Domnul nu îmi binecuvântează credincioşia cu o viaţă prosperă? Merită oare să mai fii creştin dacă loialitatea faţă de Cristos mă pune în situaţia de a suferi în acest fel? Unde este binecuvântarea lui Dumnezeu în asemenea situaţii de încercare? Oare se pierde mântuirea? Este mântuirea noastră prin Cristos aşa de firavă încât ea se poate pierde din cauza ispitelor, a încercărilor şi a loviturilor vieţii? Pot fi mântuiţi numai cei care sunt consideraţi de oameni „elite spirituale (cei care în terminologia acestora poartă numele de „sfinţi”)?” Toate aceste considerente ne fac să înţelegem că epistola către Evrei este foarte actuală şi foarte potrivită pentru vremea noastră, chiar dacă noi suntem creştini dintre neamuri.

Ne dorim să privim la aceste 7 avertizări din cele 5 pasaje menţionate mai sus şi să le înţelegem valoarea. Pericolele, despre care ni se vorbeşte, sunt la fel de reale pentru noi ca şi la vremea scrierii epistolei. De aceea, să le privim cu luare aminte şi, prin ele, să ne cercetăm pe noi înşine. Apostolul Pavel ne îndeamnă în mod explicit: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă” (2 Cor. 13:5). Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că atunci când vorbim despre credinţa creştinilor nu trebuie să avem în vedere doar atitudinea de credinţă care trebuie să fie în noi ci, în primul rând, obiectul credinţei (substanţa ei) care determină atitudinea noastră corectă (atitudinea credinţei). Scriptura foloseşte două expresii care definesc substanţa credinţei noastre în Cristos: (a) „Dreptarul învăţăturilor sănătoase” (2 Tim. 1:13-14) şi (b) „Credinţa care a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). Ambele expresii reprezintă întreaga învăţătură a Sfintelor Scripturi – cuvântul despre Cristos (vezi 2 Tim. 3:14-17; Rom. 10:17; 1:16-17; Efes. 2:20). Aşadar, să ne cercetăm pe noi înşine dacă suntem ancoraţi cu toată fiinţa în credinţa în persoana şi lucrarea lui Cristos – credinţa pe care învăţătura Scripturii o propovăduieşte. Ne dorim să privim la avertizările din epistola către Evrei amintite mai sus nu ca la nişte ameninţări ale păcii noastre lăuntrice ci ca la nişte semnale de alarmă foarte serioase din partea lui Dumnezeu, care ne forţează să privim (să ne pironim ochii ca şi Moise – Evr. 11:26) la mântuirea nespus de mare şi minunată pe care o avem în Domnul nostru Isus Cristos. Această mântuire este unicul remediu a lui Dumnezeu pentru omenirea căzută în păcat. Ea este veşnică şi desăvârşită. Ea, şi numai ea, este valabilă pentru vremuri ca acestea şi pentru cele care vor veni. În Mântuitorul şi Domnul nostru Isus Cristos, Cel care a săvârşit această mântuire, merită să ne ancorăm cu toată puterea credinţa şi nădejdea noastră.

Pastor Ghita Marian

***

Lucrarea Duhlui Sfânt

conform cu Epistola către Efeseni 1: Pecetluire și arvună

Pentru că am sărbătorit recent, coborârea Duhului Sfânt, consider important să acordăm puțină atenție lucrării Duhului Sfânt în viața credinciosului. Vreau să precizez de la început că, lucrarea Duhului Sfânt este concentrată în mod primordial în viața credinciosului și apoi prin credincios în viața celor de afară. În articolul de față, vreau să abordez o parte din lucrarea Duhului Sfânt în viața credinciosului. Această lucrare este una de început în viața credinciosului, însă ea afectează toată viața lui. Lucrarea Duhului Sfânt, la care vă propun să ne gândim este prezentată în Epistola lui Pavel către Efeseni, capitolul 1, versetele 13 și 14. Este vorba de lucrarea de pecetluire a Duhului și funcționalitatea Duhului ca arvună în viața credinciosului. Aș vrea să purcedem, în a înțelege această lucrare primordială a Duhului, în viața credinciosului, prin urmărirea câtorva aspecte importante. Mai întâi, este importantă:

Definirea pecetluirii

Ce este pecetluirea cu Duhul și ce implică ea? Cuvântul grecesc folosit σφραγίζω (sfragizo), denotă un act de sigilare, a pune sigilul și prin aceasta a identifica și autentifica ceva. Se folosea, în vremea în care scria Pavel, pentru a sigila scrisori, și alte documente de importanță. Sigiliul pus pe un document, sau pe altceva avea umătoarele implicații:

–          Autoritate; sigiliul arăta autoritatea sub care stă acel document. Sigiliul Duhului în viața credincisului implică autoritatea lui Dumnezeu peste acea viață, prin Duhul.

–          Apartenență; sigiliul arăta și faptul că acel document aparține cuiva. Din moementul în care credinciosul este sigilat cu Duhul Sfânt, viața lui aparține lui Dumnezeu, aparține lui Hristos. Credinciosul nu mai este proprietatea lui, nu mai este proprietatea altora, nu mai este proprietatea lumii și nu mai este proprietatea diavolului, ci este proprietatea lui Dumnezeu.

–          Autenticitate; sigiliul făcea ca documentul pe care era aplicat să fie autentic. Fără sigiliu un document nu avea autenticitate, nu era considerat valabil și nu era luat în considerare. Când este vorba de sigilul Duhului, în viața credinciosului, adevărul este același. Fără sigiliul Duhului, viața omului, religioasă chiar este un fals, orice încercare de închinare nu are autenticitate, nu este luată în considerare. Închinarea noastră înaintea lui Dumnezeu este autentică doar prin Duhul.

–          Asigurare; sigiliul dă siguranță, asigură protecție de abuzul altora. Peste sigiliu nu se poate trece. Cu atât mai mult când vorbim de sigilul Duhului, aceasta ne dă siguranța că suntem ai lui Dumnezeu. Dacă suntem sigilați cu Duhul Sfânt, nimeni nu poate schimba acest sigiliu, nimeni nu poate trece peste el, nimeni nu-l poate anula. El rămâne valabil, indiferent ce ar zice și ar face unii și alții.

Aceasta este pecetluirea cu Duhul, este sigilul pe care îl pune Duhul în viața noastră și peste viața noastră și care are aceste implicații importante. Al II-lea aspect pe care aș vrea să îl urmărim, este:

Dobândirea pecetluirii

Aici răspundem la întrebarea: cum și când este un om pecetuluit cu Duhul Sfânt? Textul biblic spune foarte clar că, pecetluirea cu Duhul Sfânt are loc  atunci când:

–          Un om aude Cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii

–          Un om își pune încrederea în Domnul Isus și numai în El pentru salvarea sa din păcat

Aceasta o spune versetul 13, din Efeseni 1. Pecetluirea cu Duhul Sfânt o dobândim prin Cuvântul lui Dumnezeu și prin credința specifică în Domnul Isus. Pecetluirea cu Duhul Sfânt se dobândește atunci când auzind Cuvântul Evangheliei, omul își pune încrederea în Domnul Isus, atunci el este născut din nou prin Duhul și pecetluit cu Duhul Sfânt. E foarte ușor să te poți verifica, dacă și tu ești pecetluit cu Duhul Sfânt. Dacă ai auzit Cuvântul Adevărului și dacă ți-ai pus încrederea în Domnul Isus, ești mântuit, prin urmare ești pecetluit cu Duhul lui Dumnezeu. Al III-lea aspect pe care aș vrea să îl urmărim este:

Darul pecetluirii

La acest aspect medităm la următoarea întrebare: Ce primim atunci când suntem pecetluiți cu Duhul Sfânt? Textul din Efeseni 1:13-14, ne spune că primim arvuna Duhului. Duhul care ne pecetluiește este și darul de avans pentru noi ca și copiii ai lui Dumnezeu. Avansul (acontul) într-o tranzacție era garanția că tranzacția va fi dusă la sfârșit. Tot asttfel, Duhul Sfânt este garnația că Dumnezeu își va duce lucrarea Sa la bun sfârșit în viața noastră. Duhul Sfânt este garanția glorificării noastre finale în veșnicie cu Hristos. Aceasta implică faptul că credinciosul pecetluit a primit arvuna Duhului, ceea ce înseamnă că:

–          Avem persoana Duhului

–          Avem prezența permanentă a Duhului în noi

–          Avem puterea Duhului

–          Avem plinătatea Duhului disponibilă în noi, chiar dacă nu o trăim. Nu trebuie să o căutăm în afara noastră, prin alte experiențe.

Încă un aspect aș vrea să clarific:

Dovezile pecetluirii

Cum dovedesc că am pecetea Duhului?

–          Trăind în grația lui Dumnezeu

–          Trăind pentru gloria lui Dumnezeu

Pecetea  Duhului este pe mintea mea, pe vorbele mele, pe faptele mele, toate se manifestă sub pecetea Duhului pentru Gloria Tatălui și a Fiului.

Concluzie: Dacă sigilul pus pe o scrisoare, un document sau altceva era un însemn exterior, sigiliul Duhului este un însemn interior, în duhul nostru suntem însemnați cu Duhul lui Dumnezeu, însă aceasta se manifestă în exterior, în vorbirea și viețuirea noastră.

Lasă să se vadă prin viața ta sigiliul Duhului Sfânt!

Pastor Ilie Bledea

***

UMBLAREA CREDINCIOSULUI

Cum ar trebui să trăiască credinciosul, în timp ce umblă în fiecare zi prin viață? Dumnezeu  ne-a onorat atât de mult, a făcut atât de multe lucruri pentru noi, încât nu poate face mai mult decât ceea ce a făcut deja. Nici nu putem vedea totul, pentru că încă suntem pe pământ – suntem aici pentru a fii martori ai Lui. Noi îi suntem datori lui Dumnezeu; noi îi datorăm lui Dumnezeu atât de mult încât nu am putea niciodată să Îi plătim datoria. Ce putem face atunci? Foarte puțin, dar este un lucru pe care trebuie să îl facem: trebuie să umblăm într-un chip vrednic de poziția onorată la care Dumnezeu ne-a ridicat.

Credincioșii nu trebuie să umble la fel ca ceilalți oameni. De ce? Pentru că umblarea celorlalți oameni nu este pe placul lui Dumnezeu.

Pentru că ei sunt făpturi noi în Hristos Isus, credinciosul s-a dezbrăcat de hainele omului vechi și știe că sunt lucruri pe care trebuie să le facă și lucruri pe care nu trebuie să le facă; lucruri cu care viața noastră ar trebui să fie îmbrăcată și lucruri cu care viața noastră nu ar trebui să fie îmbrăcată.Credinciosul trebuie să Îl urmeze pe Dumnezeu, trebuie să trăiască imitându-L pe Dumnezeu, iubind ca El, trăind curat sau în sfințenie, vorbind ca El și despărindu-se de tot ce este rău.

Felul în care credinciosul umblă în fiecare zi este crucial pentru cauza lui Hristos și pentru binele societății. El contribuie fie la zidirea societății, fie la dărâmarea ei. Din acest motiv, este important ca un credincios să umble cu atenție și cu strictețe în viață. Viața este o umblare, o cărare pe care mergem în fiecare zi. Când ne trezim dimineața, începem să umblăm pe ea. Dumnezeu se așteaptă de la noi să umblăm cu mare grijă, adică fiind atenți și umblând corect. Omul care gândește, care are grijă cum trăiește, căruia îi pasă este înțelept, el știe că are o misiune de îndeplinit. El Îl cunoaște pe Dumnezeu în mod personal, și știe că scopul pentru care se află pe pământ  este acela de a trăi o viață sfântă și plăcută și pentru a fi o mărturie pentru Domnul. Omul înțelept nu doar că are grijă la fiecare pas din viață, ci el se luptă să fie atent la fiecare pas – să se asigure că merge prin viață exact așa cum trebuie, cu strictețe, cu disciplină și aotocontrol.

Omul trebuie să-și folosească timpul cu înțelepciune. Timpul este un dar de la Dumnezeu. Omul nu trebuie să câștige timp, sau să cumpere timp; el deja are timp. Ceea ce trebuie să facă el este să folosească acest timp – să îl folosească cu înțelepciune – să îl folosim ca să facem tot ce putem mai bine. De ce trebuie să răscumpărăm vremea? Pentru că zilele sunt rele. Răul cu care se confruntă credinciosul în umblarea lui de fiecare zi – este atât de mult rău, încât trebuie să fie mereu în alertă ca să nu cadă.El trebuie să vegheze  ca să poată trăi o viaă neprihănită și să aibă o mărturie bună. Răul poate varia de la tentații ușoare la persecuții, de probleme financiare minore la crize economice, de la o problemă minoră în familie la război.

Răul din lume este mereu înaintea credinciosului – fie el mic sau mare. Slujba credinciosului este de a răscumpăra timpul, de a profita cât mai bine de timpul pe care îl are .

Credinciosul este un om înțelept în umblarea lui atunci când pricepe care este voia lui Dumnezeu. Credinciosul trebuie să înțeleagă voia lui Dumnezeu ca să poată birui răul. Cum? Cunoscând Cuvântul lui Dumnezeu și fiind sensibil la călăuzirea Duhului Sfânt.

Umblarea credinciosului în lumea aceasta v-a fi una exemplară atunci când Duhul Sfânt v-a avea controlul deplin asupra vieții lui. Aceasta este o poruncă, ceea ce înseamnă că credinciosul trebuie să fie umplut de Duhul Sfânt în mod continuu (Efes. 5:18  Umplerea Duhului Sfânt este o manifestare personală a lui Isus Hristos, pentru credinciosul care umblă în fiecare zi în ascultare (Ioan 14:21). Înseamnă o stare de conștiență a prezenței Lui, a călăuzirii Lui – în fiecare moment. Această conștiență este privilegiul credinciosului. Când trec prin necazuri, Dumnezeu știe, El îi iubește și îi pasă, manifestându-Și prezența Sa și făcându-l conștient pe credincios de dragostea și grija Sa, ajutându-l și dându-i încredere, iertare și sigurană.

În umblarea lui oricât ar fi de greu, credinciosul plin de Duhul lui Dumnezeu, are un duh care cântă: Vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, şi cântaţi şi aduceţi din toată inima laudă Domnului.”(Efes.5:19). Menționarea cântecului este o imagine a fericirii și a bucuriei.

Credinciosul are un spirit mulțumitor: ”Mulţumiţi totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos.” (Efes.5:20).Viața credinciosului este în mâna lui Dumnezeu. El îl conduce și îl direcționează prin toate lucrurile. De aceea credinciosul Îi poate mulțumi Lui pentru tot – indiferent cum stau lucrurile. El are controlul tuturor lucrurilor.

În umblarea lui, plin de Duhul Sfânt, credinciosul mai are și un duh de supunere și de respect, de teamă. Un om plin de Duh nu are un duh critic, de invidie, de dezbinare, de egoism. El are un duh de supunere. Acelaș lucru este adevărat și pentru biserici: o biserică plină de Duh are un trup de oameni care sunt supuși – care fac tot ce pot pentru a se sluji unii pe alții. Nu există dezbinare între ei, invidie, sau egoism, nu între oamenii lui Dumnezeu, în frica de El, ei se supun unii altora.

Ca să putem fi cu Domnul trebuie să umblăm cu El, să trăim pentru El, lăsând în urmă o mărturie, cale pe care cei care vin după noi să pășească încrezători.

Pastor PAVEL GAG

***

Să te cunoască Dumnezeu

de Caius Obeada

În viața de credință sunt anumite principii care ajung să-ți influențeze viața și trăirea. Doctrinele la care ajungi sa aderezi sunt corelate la cea ce o persoana ajunge sa înțeleagă despre Dumnezeu. Cunoșterea atributelor lui Dumnezeu a cea ce este și modul în care se manifestă ajung să aducă o claritate a rolului și limitările omului în relație cu Dumnezeu.

Sunt multe așteptări din partea omului față de Dumnezeu. De exemplu vrem un Dumnezeu care să ne fie la dispoziție în toate problemele cu care suntem confruntați. Dacă suntem bolnavi vrem să fim vindecați. Dacă păcătuim vrem să fim iertați. Daca trăim în imoralitate vrem să fim îngăduiți. Daca ni se face nedreptate vrem ca Dumnezeu să pedepseasca pe toți vrăjmașii noștri. Omul în limita minții lui îl reduce pe Dumnezeu la o marionetă, sugerând ca Dumnezeu este totul și în toate, a cea ce inima omului deziderează.

          Sunt multe așteptări din partea omului, mai ales a celuia care nu este interesat sa aibe o relație personală cu Dumnezeu, însă dorește să beneficieze de bunătatea și atributele Sale. În ce privește credincioșii, sunt opinii diferite în ce privește cine este Dumnezeu și ce așteptări avem din partea Sa. Așteptările noastre sunt multe, și adeseori chiar impunătoare, însă uitâm de multe ori cu Cine stăm de vorbă.

          În cadrul Grupului de Apologetică, organizat de misiunea Vox Dei pe paginile de pe Facebook, am lansat o întrebare simplă, căutând întrebări tot așa de simple: „Ce este mai important, să-L cunoști pe Dumnezeu sau să te cunoască Dumnezeu pe tine?” Pentru unii pare a fi o întrebare cu tâlc, sau cu răspuns dublu. Unii au preferat să exprime o opiniei generală fără un răspuns concret. Mă folosesc de această oportunitate să dau un răspuns personal la această întrebare.

De ce?

Observație istorică: Uitându-ne pe paginile Scripturi se pare că Dumnezeu se introduce omului, și în mod deosebit oamenilor de care Dumnezeu a vrut să se folosească. În gradina Edenului, Dumnezeu crează pe om și primul act Dumnezeiesc a fost să binecuvinteze pe om și să-i dea o poruncă: ”Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: “Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.” (Geneza 1:28) În Geneza capitolul 12:1, Dumnezeu se introduce lui Avraam spunând: “Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.” În Exod 3:4 găsim întâlnirea între Dumnezeu și Moise: Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului, şi a zis: “Moise! Moise!” El a răspuns: “Iată-mă!” Chemarea proorocului Ieremia da o lumină deosebită în ce privește alegerile lui Dumnezeu. În cartea lui Ieremia 1:4 găsim scris: “Mai bine înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte, şi te făcusem proroc al neamurilor.” Trecând peste o serie de chemări speciale din Vechiul Testament, chemarea ucenicilor este deosebită, la fel ca și chemarea lui Pavel. Într-o observație sumară a Scripturilor, se pare că Dumnezeu se introduce omului, ci nu omul lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere se pare că este mai important să te cunoască Dumnezeu decât tu să-l cunoști pe El, având în vedere că inițiativa de relație personală vine din partea lui Dumnezeu.

Observație Biblică: În primul rând este necesar să înțelegem și să recunoaștem Suveranitatea lui Dumnezeu. Psalmul 103:19 spune: ”Domnul Şi-a aşezat scaunul de domnie în ceruri, şi domnia Lui stăpâneşte peste tot.” Ne se poate ignora autoritatea si suveranitatea lui Dumnezeu, independenta de a face ce vrea, cand vrea, unde vrea, indiferent de circumstanțe și opiniile altora. O serie de versete demonstreaza Suveranitatea Sa în creație, în alegerile pe care le face în voia Sa. Dacă în citirea sumară a Vechiului Testament ajungem să identificăm un mod clar și direct de alegere a lui Dumnezeu a oamenilor prin care dorește să-și facă voia, în următoarele rânduri am să scot în evidență niște texte care sugerează și adeverește practica lui Dumnezeu în alegerea oamenilor Săi, nu numai în Legământul cel vechi dar și în Legământul cel nou. Efeseni 1:4-6  – ”În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.Efeseni 2:3-5 – ” Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi).”Efeseni 2:8 – ” Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.”Efeseni 2:10 – ” Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”Romani 8:29-30 – ” Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.”Romani 9:15-16 – ” Căci El a zis lui Moise: “Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.” Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.”Romani 9:11 – ” Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă,”Toate aceste texte nu numai că adeveresc cunoștința lui Dumnezeu față de copii Săi, însă dă o perspectivă a importanței pe care Dumnezeu o dă copiilor Săi.

Nu pot să trec cu vederea textul din Matei 7:21-23 unde scrie: ”Nu orişicine-Mi zice: “Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: “Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”  Atunci le voi spune curat: “Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” Acest text imi aduce aminte de mulțimea oamenilor pe care i-am cunoscut pe parcursul vieții mele și care totuși nu au gustat bunătatea Sa, oameni care au știut totul despre Dumnezeu și totuși nu au fost cunoscuți.

Observație teologică: Teologul James Innell Packer face următoare afirmație: ”Ceea ce contează mai presus de orice, în ultima analiza nu este faptul că ştiu pe Dumnezeu, dar lucrul cel mai mare care trebuie subliniat, este faptul că El mă ştie. Eu sunt chipul săpat în mâinile Lui [Isa. 49:16]. Niciodată nu sunt uitat de El. Toate cunoştinţele mele despre El  depind de iniţiativa Sa de a mă cunoaște.” (Knowing God (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1993), 41-42) Un alt telog pe nume C. S. Lewis spunea: ”Cum crede Dumnezeu despre noi nu numai că este important, de un infinit de ori mai important.  Într-adevăr, așa cum noi gândim despre El nu are nici o importanță cu excepția modului  a cea ce El crede despre noi….De a face voia Sa…. a fi un ingridient special în bucuria Divină….de a fi iubit de Dumnezeu, nu din milă, dar ca bucuria unui artist care se bucură de lucrarea mâinii Sale, ca un tată de fiul său…. —”The Weight of Glory,” in The Weight of Glory: And Other Addresses (orig., 1949; HarperCollins:2001), 39. R.C.Sproul Jr. scrie: ” Cea ce vreu este nu să fiu cunoscut ca un mare teolog și mare om a lui Dumnezeu, dar să fiu cunoscut de Dumnezeu ca un umil copil al Său.” (When Pigs Fly by R.C. Sproul Jr.) Mulți teologi și oameni a lui Dumnezeu au găsit cu cale că este mai preferabil să fi cunoscut de Dumnezeu decât tu să-L cunoști pe El. Chemarea și darul primit din partea Duhului Sfant devin o confirmare a unei investitii pe care Dumnezeu o face în copii Săi.

Concluzie

Cunoașterea căilor Sale, a Cuvântului Său devin de o importanță deosebită după nașterea din nou. Mulți cunosc teologie, cunosc Scripturile, și totuși nu sunt interesați într-o relație specială cu El. Odată ce relația a fost inițiată de Dumnezeu, un credincios nu poate să ignore importanța creșterii in Domnul Christos, a procesului de maturare la care este expus datorită necesității de lucrare la care este chemat. Versetul din 1Corinteni 3:8 este clar in privinta unei relații necesare cu Dumnezeu – ” Dar dacă iubeşte cineva pe Dumnezeu, este cunoscut de Dumnezeu.” Galateni 4:9 – ”Dar acum, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai bine zis, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă mai întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou?” Acesta este un alt verset care ar trebui să dea inspirație la o trăire în Domnul Christos. În ce mă privește, găsesc cu cale că este de un infinit de ori mai important să ma cunoască Dumnezeu, decât eu să-l cunosc pe El. Coram Deo! Shalom!

***

Importanța îngrijirii holistice în lucrarea cu tinerii

Pastor Samuel Tuțac

Una dintre cele mai mari provocări din lucrarea cu tinerii este aceea de a le arăta acestora și de a-i convinge că există un Dumnezeu care îi iubește cu o dragoste deplină și nemeritată, așa cum sunt. Tinerii, mai ales la vârsta adolescenței, trebuie ajutați să realizeze că lui Dumnezeu îi pasă de nevoile, de temerile, de îndoielile lor, precum și de viața și persoana fiecăruia în parte. Uneori, confruntarea cu provocările, prin care trec tinerii, poate fi foarte dificilă, mai ales atunci când lucrătorii cu tinerii nu au trecut ei înșiși prin astfel de situații. Evitarea acestor probleme, ignorarea sau nerezolvarea lor nu va face decât să-i îndepărteze pe tinerii care se confruntă cu aceste provocări.

Rolul lucrătorilor cu tinerii este acela de a le oferi aceeași dragoste și grijă pe care Domnul Isus le-o oferă. Liderii de tineret  au obligația de a cunoaște cât mai bine problemele cu care tinerii se confruntă în societatea contemporană, să se aplece spre cei descurajați și să le ofere îngrijirea de care au nevoie. Abordarea trebuie să fie una holistică, care privește persoana ca întreg, în toată complexitatea ei. Liderii de tineret trebuie să stie că tinerii sunt mai mult decât trupuri. Ei au o minte, emoții, suflet și fac parte dintr-o familie și comunitate.

  • Îngrijirea holistică prezentată în modelul lui Cristos

Nu există exemplu mai bun de îngrijire holistică a oamenilor aflați în nevoi, decât Domnul Isus Cristos. Fiecare cuvânt rostit, orice faptă a Sa, slujesc ca model de implicare în viața și problemele oamenilor. Domnul Isus nu a considerat că era suficient să trăiască printre oameni, să fie milos cu ei și să fie model pentru ei. El considera că modelul întrupării înseamnă dragoste în acțiune și confruntare cu toate nevoile oamenilor.

Cristos cunoștea diferitele nevoi ale poporului și le-a înțeles pe deplin. El știa că oamenii erau răniți fizic, mental și spiritual: Dintălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos, ci numai răni, vânătăi şi carne vie, nestoarse, nelegate şi nealinate cu untdelemn (Isaia 1:56) și de aceea și-a făcut timp să îngrijească de nevoile lor (Luca 4:40). Domnul Isus a demonstrat că rănile adânci și vechi au nevoie de o vindecare absolută, iar El a fost gata oricând să o ofere.

Lucrarea de îngrijire a Domnului Isus a fost multidimensională și s-a bazat pe o abordare holistică. În timpul acestei lucrări, El nu a limitat oamenii la niciuna dintre componentele lor: fizică, socială, mentală sau spirituală. Cand un om paralitic a fost adus la Domnul Isus, de către un grup de prieteni, El l-a vindecat  mai întâi spiritual, spunându-i: Fiule, păcatele îți sunt iertate (Marcu 2:5), iar după aceea l-a vindecat si fizic, spunându-i:  ridică-te, ia-ți patul și du-te acasă (vs.11). Omul acesta, paralitic,  a găsit în Domnul Isus atât vindecarea sufletului, cât și a trupului. Vindecarea spirituală a fost urmată de restabilirea sănătății lui fizice.

Domnul Isus era interesat de întreaga persoană, a vindeca omul în întregime era pasiunea Sa. El știa când un suflet era rănit, când mulțimea era înfometată, cand cineva era bolnav. El s-a arătat preocupat și de văduve, a arătat milă față de cei păcătoși și le-a oferit vindecare deplină celor ce au cerut transformare. Stevens prezintă cu acuratețe adevărul acesta:“Mai presus de toate, Isus și-a manifestat dragostea neprefăcută față de oameni (Ioan 11:5, 33-36) și a apreciat adevărata lor valoare (Luca 19:9). A fost dedicat oamenilor fără ezitare, văzând întotdeauna relațiile ca un dar de la Tatăl Său (Ioan 17:6).” (Stevens, 1985, p. 22). Domnul Isus a slujit, nu celor care păreau vrednici după standarde omenești, ci acelora care aveau cea mai mare nevoie. Oamenii aceștia au venit la Domnul Isus cu mâinile întinse, dar goale, sperând că va avea milă de ei, iar El nu le-a dezamăgit speranța.

  • Îngrijirea jolistică aplicată în lucrarea cu tineriiNevoile tinerilor pot fi depistate și înțelese de Biserică la oricare nivel s-ar afla. Mai mult, așa cum afirmă Gane:”nu trebuie făcută diferențiere între nevoi mici și nevoi importante.” (Gane, 1993, p. 37). Dacă tinerii au o nevoie, aceasta este reală și necesită o atenție deosebită. Ceea ce poate fi mic și banal pentru un adult poate fi sfâșietor pentru un tânăr. Liderii sunt cei care trebuie să descopere și să înțeleagă nevoile tinerilor, într-un mod adecvat, iar îngrijirea trebuie să se producă în Biserica locală. Astăzi sunt mii de tineri aflați în depresie, care, precum paraliticul vindecat și restaurat de Isus, tânjesc să audă: păcatele îți sunt iertate! Povara păcatului, cu dorințele sale neândeplinite, stă la baza tuturor problemelor tinerilor. Aceștia nu vor găsi eliberare până nu vor veni la Vindecătorul de suflete. Pacea, pe care numai El o poate da, conferă tărie minții și sănătate trupului. (Stevens, 1985, p. 23). ConcluziiDar pentru ca această lucrare magnifică, începută de Cristos și continuată de urmașii Săi generații la rând, să nu se oprească, liderii de tineret trebuie să se îngrijească ca acești tineri să devină lideri maturi în Biserica locală, continuându-și umblarea cu Cristos, crescând în credință și ajutându-i pe alții așa cum au fost și ei la rândul lor ajutați.
  1. Pentru liderii de tineret a fi aproape de tinerii în nevoie din Biserică sau societate poate fi un privilegiu minunat, dar și o mare aventură. Privilegiu în sensul că au ocazia să-și demonstreze dragostea printr-o îngrijire holistică a acestora, după modelul Domnului Isus. O mare aventură, pentru că nimic nu poate fi mai satisfăcător decât a vedea tineri ale căror vieți sunt transformate și care devin urmași dedicați ai lui Cristos.
  2. Tinerii creștini nu pot tot timpul să rezolve problemele fizice sau sufletești ale altor tineri ca și ei, însă pot să îi conducă pe prietenii și colegii lor la Marele Medic, care poate curăți sufletul de lepra păcatului și poate restaura întreaga personalitate umană.
  3. Tinerii, la rândul lor, pot fi un instrument în încurajarea altor tineri să se apropie de Domnul Isus, Stăpânul care iartă, vindecă și îngrijește. După cum spune și Stevens:
  4. Societatea contemporană este plină de oameni care se confruntă cu nevoi diverse. Cu siguranță o bună parte dintre aceștia sunt tineri care stau cu mâinile întinse, așteptând o soluție de la cei ce se declară urmași ai Lui Cristos. Aceștia trebuie abordați și înțeleși ca și ființe complete, cu diferite constituente în viețile lor. Biserica are oportunitatea de a încuraja și de a se îngriji de creșterea și de dezvoltarea tuturor aspectelor unei persoane tinere. Acest lucru se poate realiza îndeosebi prin programe echilibrate prin care sunt identificate nevoile tinerilor. Activitățile spirituale, mentale și fizice trebuie să aibă loc într-o maineră echilibrată, pentru ca tinerii să se poată dezvolta în întregime.

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament, traducerea Cornilescu.

Gane, Barry, (1993). Youth Leadership Development in the Local Church, Fuller, Theological Seminary.

Stevens, Doug, (1985). Called to Care, Grand Rapids, Zondervan.

***

Vindecare emoțională și transformare misionară

Perioada de 40 de zile de după înviere, pe care îmi place să o numesc ,,Seminarul de după înviere“ a marcat transformări emoționale uriașe pentru ucenicii Domnului Isus. Fără îndoială, au fost sesiuni de întrebări și răspunsuri. Ecoul acestor revelații ale Celui înviat apar apoi în sclipiri cuprinse în epistolele celor care au fost acolo.

Fără îndoială că ucenicii i-au pus o seamă de întrebări, de genul: ,,Cum se face că atunci când Te-ai arătat Mariei I-ai spus să nu te atingă, iar atunci când Te-ai arătat nouă ne-ai îndemnat să Te atingem ca sp vedem cp nu ești un dih? Unde Te-ai dus cât ai fost mort trupește? Unde Te duci acum când dispari și de unde Te întorci printre noi? Ce se va întâmpla cu lumea aceasta?“

Apostolul Petru, de exemplu, are câteva pasaje pe care nu le-ar fi putut scris înainteaacestui Seminar. Din răspunsurile primite atunci au apărut pasaje care vorbesc despre:

  1. activitatea Domnului Isus în ziua de sâmbâtă în locuința morților: ,,Hristos, de asemenea, a suferit o data pentru pacate, El, Cel Neprihanit, pentru cei nelegiuiti, ca sa ne aduca la Dumnezeu. El a fost omorat in trup, dar a fost inviat in duh, in care S-a dus sa propovaduiasca duhurilor din inchisoare, care fusesera razvratite odinioara, cand indelunga rabdare a lui Dumnezeu era in asteptare, in zilele lui Noe, cand se facea corabia in care au fost scapate prin apa un mic numar de suflete, si anume opt“ (1 Petru 3:18-20). ,,Caci daca n-a crutat Dumnezeu pe ingerii care au pacatuit, ci i-a aruncat in Adanc, unde stau inconjurati de intuneric, legati cu lanturi si pastrati pentru judecata; daca n-a crutat El lumea veche, ci a scapat pe Noe, acest propovaduitor al neprihanirii, impreuna cu alti sapte insi, cand a trimis potopul peste o lume de nelegiuiti …“ (2 Petru 2:4-5
  2. cunoștințe despre natura universului și fenomenele legate de transformarea lui finală: ,,Iar cerurile si pamantul de acum sunt pazite si pastrate, prin acelasi cuvant, pentru focul din ziua de judecata si de pieire a oamenilor nelegiuiti“ (2 Petru 3:7) ,,Ziua Domnului insa va veni ca un hot. In ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile ceresti se vor topi de mare caldura, si pamantul, cu tot ce este pe el, va arde“ (2 Petru 3:10).

Finalul Seminarului de după înviere ni-i descoperă pe ucenici schimbați emoțional, dar încă neclari încă doctrinar în privința direcției pe care trebuia să o ia activitatea lor viitoare. Cel mai ușor le-a fost să cadă înapoi în pasiunea pentru patriotismul lor național. Era nerăbdători să vadă venind, nu ,,Împărăția lui Dumnezeu“, ci ,,împărăția lui Israel“ (Fapte 1:6). Mai ales că aveau deja promisiunea că vor sta pe douăsprezece tronuri și vor judeca pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel.

Dacă urmăriți succesiunea de informații despre practica veți observa că de la ,,stăruiau cu un cuget în rugăciune și în cereri“ (Faăpte 1:14), se trece dintr-o dată la ,,ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni“ (Fapte 2:42). Aceste două: ,,învățătura apostolilor“ și ,,frângerea pâinii“ apar după ,,seminarul de după înviere“ când Domnul le-a deschis mintea ca să priceapă Scripturile și i-a așezat pe o temelia nouă a credinței lor, moartea și învierea Lui.

Una din noile practici care s-au stabilit atunci pentru părtășia lor a fost luarea Cinei Domnului. Fără îndoială, Domnul Isus le-a prezentat-o într-o lumină nouă. Nu mai era vorba despre Cina Pascală, pentru care trebuiau să aștepte trecerea unui an calendaristic, ci de Cina amintirii, pe care trebuiau să o ia ori de câte ori erau împreună (,,în fiecare zi“ – Fapte 2:46). Domnul Isus avrut să-i așeze pe temelia învierii Lui. Este scris foarte clar: stăruiau în …. frângerea pâinii“, ,,luau Cina acasă în fiecare zi“ (Fapte 2:42,46),

După cele patruzeci de zile, a urmat înălțarea la cer și împlinirea ,,promisiunii“ făcute de Dommnul Isus, primirea Duhul Sfânt. Odată cu pogorârea Duhului Sfânt, ucenicii au trăit și transformarea ,,teologică“ necesară pentru noua direcție a misiunii lor. Nu ei s-au schimbat, ci Duhul Sfânt i-a transformat în misionari destinați să părăsească ,,găoacea“ lor naționalistă de la Ierusalim, ca să meargă până la marginile pământului“ (Fapte 1:8).

De unde au știut ei care încotro trebuie să o apuce? A fost simplu. Nici aceasta n-au hotărât-o ei, ci le-a indicat-o Dumnezeu. ,,Limbile“ pe care le-au primit la Rusalii au fost ,,biletele“ de plecare spre alte țări, foaia lor de parcurs înmânată de însuți Dumnezeu. Fiecare s-a dus acolo unde au primit abilitatea de a vorbi limba localnicilor. Ce extraordinar!

Pastor Daniel Branzei

***

PROVOCĂRILE ÎNVIERII

Matei 28

Cristos a înviat! Acest fapt este cel mai important din istoria omenirii, este piatra unghiulară a credinței creștine. Dacă Cristos n-ar fi înviat, atunci creștinismul, respectiv viața creștină, ar fi fost zadarnice (1 Cor. 15). Mîntuirea din păcat trăirea în sfințenie și nădejdea învierii credincioșilor ar fi fost imposibile; ar fi fost niște minciuni vrednice de tot disprețul, iar noi, cei care iubim viața cu Dumnezeu, am fi fost cei mai nenorociți dintre oameni (1 Cor. 15:13-19). Dar (îmi place enorm de mult acest „dar”, pentru că răstoarnă fără drept de apel perspectiva sumbră despre care am vorbit) acum, Cristos a înviat din morți (1 Cor. 15:20).

Învierea Domnului Isus Cristos este o mare provocare pentru oricine se consideră creștin. Iată doar câteva dintre aceste provocări:

1. Nu vă temeți! (Mat. 28:5)

Acesta a fost mesajul îngerului către femeile care au venit la mormântul Domnului în dimineața din ziua întâi a săptămânii. Aceste femei erau timorate de situația în care erau toți ucenicii – noi știm că după răstignirea lui Isus toți cei care îl urmaseră pe El se așteptau la ce era mai rău din partea conducătorilor iudei și romani (de frica iudeilor ucenicii se baricadaseră pur și simplu în încăperea în care erau – Ioan 20:19). Erau timorate și de confuzia în care toți ucenicii fuseseră realmente aruncați din cauza condamnării la moarte a Domnului lor (vezi Mat. 28:5). Cine era cu adevărat Cel pe care-L urmaseră? Desigur, toți ucenicii credeau că El este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu. Dar, conducătorii iudei credeau că El fusese un înșelător; de aceea L-au dat la moarte. Și faptul că El a murit în ocară ca un blestemat de Dumnezeu (Gal. 3:13) părea să dea dreptate dușmanilor Lui. De ce Dumnezeu Tatăl nu Și-a apărat Fiul? Toate acestea se loveau cap în cap în mintea femeilor și a tuturor ucenicilor Lui (vezi Lc. 24:19-21). Mai mult, se produsese un mare cutremur în acea dimineață (Mat. 28:2). Cine nu se sperie de asemenea cataclisme? Ce însemna oare acest lucru? Teama le înfășura pe aceste femei ca o strânsoare în jurul gâtului lor.Nu vă temeți! Acest îndemn este pentru tine, care citești aceste cuvinte, oricine ai fi tu. Crede deci în Domnul Isus Cristos. El a venit ca să ne dea pacea Lui, o pace dincolo de orice înțelegere (Ioan 14:27; 16:33).

Toate acestea s-au risipit însă la auzul veștii că Domnul Isus a înviat. Aceasta a demonstrat că puterea Lui era mai mare decât cea a autorităților lumești. Însemna că El era cu adevărat Cel care a afirmat că este – Cristosul, Fiul lui Dumnezeu. El a avut dreptate în tot ceea ce El a spus (vezi Mat. 24:35). Și cataclismele pe care Dumnezeu le produce (vezi cutremurul de pământ din acea dimineață) sunt de fapt intervenția imens de puternică a unui Dumnezeu iubitor în favoarea credincioșilor Lui – cutremurul a fost provocat tocmai ca să dea piatra la o parte de la ușa mormântului, și aceasta pentru că ele, femeile, voiau să intre în mormânt (vezi Mc. 16:3-4).

2. Bucurați-vă! (Mat. 28:9)

Vă puteți imagina starea în care femeile veneau în acea dimineață la mormânt? Se puteau bucura ele? Exista ceva care să le amelioreze cumva durerea din inimile lor, din pricina morții Domnului pe care Îl iubeau mai mult decât orice? Și măcar perspectiva bucuriei pentru ele se întrezărea oare cândva la orizontul vieții lor? Starea lor era asemănătoare cu starea patriarhului Iacov, atunci când a aflat că fiul lui, Iosif, pe care îl iubea mai mult decât pe ceilalți fii ai lui, nu mai era. Fusese considerat mort, sfâșiat de o fiară sălbatică. Și Iacov a spus atunci: „Plângând mă voi coborî la fiul meu în Locuința morților” (Gen. 37:33-35). Nimic n-ar fi putut să le consoleze în vreun fel pe aceste femei, din moment ce Domnul lor iubit era în mormânt. Suntem chemați să ne bucurăm cu toată ființa noastră. Dar, acest lucru presupune să-L cunoaștem pe Domnul nostru și să umblăm cu El prin credință. Dacă am gustat cu adevărat că bun este Domnul (1 Pet. 2:3), dacă dorim să gustăm din relația cu El, atunci viața noastră va fi inundată de bucuria Domnului. Apostolul Pavel, deși era în închisoare, ne îndeamnă cu putere: „Bucurați-vă întotdeauna în Domnul! Iarăși zic: Bucurați-vă!” (Filip. 4:4). Când știi cu adevărat cine este Isus și trăiești cu El prin credință, atunci te vei bucura cu adevărat în El. El este viu.

Dar (a doua oară apare acest „dar”; merită un studiu biblic al situațiilor când apare acest cuvânt în Biblie – ne arată transformarea totală de direcție a acțiunii, sau a situației vieții cuiva, atunci când Dumnezeu întervine în măreția Lui) iată că le-a întâmpinat Isus (viu cu adevărat) și le-a zis: „Bucurați-vă!” (mat. 28:9). La nici trei zile de la răstignirea Domnului (la doar 38 ore, aproximativ), de la momentul morții Sale pe cruce. Și ce bucurie! O imensă și adâncă bucurie, dincolo de orice închipuire. De ce? Pentru că L-au văzut pe Domnul lor înviat și biruitor peste păcat și moarte. Nu se așteptau deloc la o asemenea întâlnire și, desigur, nu se așteptau deloc la o asemenea stare de bucurie, parcă dintr-o dată. Dumnezeu ne surprinde întotdeauna cu schimbările Sale de direcție în viața noastră. Realitatea cu El este mai extraordinară decât tot ceea ce ne-am putea imagina noi, sau decât tot ceea ce ne-am putea dori noi.

3. Duceți-vă! (Mat. 28:10,19)

Femeile, atunci când le-a întâmpinat Domnul Isus, de bucurie cât și din venerație față de El, s-au apropiat de El să-i cuprindă picioarele în închinare. Ar fi stat, cu siguranță, așa prăbușite la pământ, mult și bine. Se simțeau atât de bine cu Domnul. Petru, Iacov și Ioan au fost, în altă împrejurare, martori la schimbarea la față a Domnului, pe un munte înalt (Mat. 17:1-13). Experiența a fost atât de înălțătoare, încât și-au dorit să rămână acolo pentru totdeauna și chiar să facă și colibe în acest sens. Dar (semn că planurile Domnului sunt total diferite decât ceea ce am dori noi) Domnul Isus le-a cerut să se ducă neîntârziat la ceilalți ucenici pentru a le duce extraordinara veste a învierii Lui. La fel, însărcinarea Domnului pentru urmașii Săi și pentru întreaga Sa biserică este: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile” (Mat. 28:19-20). Desigur, trebuie să petrecem momente înălțătoare în părtășie și în închinare în prezența Domnului, dar, Domnul ne cere să fim oameni de acțiune: să mergem și să vestim Evanghelia la orice făptură din această lume; să fim o binecuvântare pentru oamenii care sunt robi ai păcatului. Dacă Domnul Isus este viu, atunci noi trebuie să împlinim această poruncă.Dacă Cristos a înviat dintre cei morți, atunci să nu ne temem decât de Dumnezeu, să ne bucurăm întotdeauna în Domnul și să mergem să-L mărturisim pe Domnul nostru altora. Dumnezeu să ne binecuvânteze! AMIN.

Este interesant să vedem și altceva. Femeile au venit la mormânt în acea dimineață pentru a îndeplini o misiune nobilă, aceea de a unge trupul Domnului (Mc. 16:1). Dar, dacă Isus a înviat și este cu adevărat viu, această nobilă misiune, la care s-au gândit ele, nu mai era necesară și nici normală. Domnul Isus le-a dat acum o altă misiune – aceea de a se duce imediat la cei care aveau nevoie să știe că Isus este viu. Dacă Domnul Isus Cristos este viu, atunci „misiunea nobilă” în adevăratul ei sens este ceea ce El ne poruncește să facem. Ar trebui să renunțăm de a face ceea ce credem noi că este nobil și valoros și să împlinim voia Domnului nostru. În ziua judecății vor fi respinși mulți așa-ziși „credincioși” din prezența glorioasă a Domnului Isus Cristos doar pentru că au făcut lucruri considerate bune în ochii lor și nu au împlinit voia lui Dumnezeu (Mat. 7:21-23). Să ne păzim de a face ceea ce credem noi că este bine, dar care să se dovedească că nu este voia Domnului nostru. Faptul că Isus Cristos este viu, determină și misiunea pe care noi trebuie să o îndeplinim (vezi Mat. 28:18-20; Mc. 16:15-16; Lc. 24:47-49; Ioan 20:21-23; Fap. 1:6-8).

Pastor Ghita Marian

***

MOTIVATIA SLUJIRII

Tot mai mult in ultimul timp, realizam ca semnificatia cuvantului SLUJIRE isi pierde sensul, sau chiar se schimba, primeste o noua conotatie! Daca in trecut slujirea  sau termenul de slujitor se referea la o persoana care se umileste si se pune la dispozitia celorlalti pentru a le implini nevoile (de obicei,  termenul era folosit pentru sclavi, persoane cumparate  sau capturate, care erau la dispozitia stapanului pentru a face tot ce le cere acesta), mai tarziu acest termen a capatat si o semnificatie nobila datorita Domnului ISUS, care a venit in lumea noastra, prezentandu-se ca Fiul Omului, care a venit sa ne slujesca si sa isi puna viata la dispozitia lui Dumnezeu pentru noi! El a electrizat multimile datorita felului Lui de a fi, s-a apropiat de oameni cu dragoste, intelegere si compasiune! Le vorbea cu putere despre adevaruri ale Imparatiei lui Dumnezeu sau realitati pe care nu le intelegeau, dar cel mai important este ca El ii accepta fara sa ii judece, fara sa le scoata la iveala pacatele, slabiciunile si ii iubea cu adevarat. De aceea, oamenii si-au pus nadejdea in El, pentru ca era o sursa de speranta! A devenit un model pentru oameni, un “brand” nou care a starnit controverse intre liderii vremii! Isus a adus un nou model de slujire! El ne spune ca putem sluji bine, sa fim credinciosi in ceea ce facem si sa fim integrii, dar, Dumnezeu ia in considerare si motivatia slujirii noastre, care, se pare ca are mare pret inaintea Lui. Pe ce baza iti oferi slujirea ta celorlalti sau chiar lui Dumnezeu?

      Pentru a intelege mai bine cum functioneaza acest adevar El spune mai multe pilde, care scot in evidenta motivatiile slujirii noastre ca oameni. Una dintre pilde, inregistrata de vamesul Matei in capitolul 20 al Evangheliei care ii poarta numele,  compara slujirea in Imparatia lui Dumnezeu cu un Viticultor care isi angajeaza lucratori in via sa! Probabil pentru ca avea o podgorie mare, mergea in piata de mai multe ori, sa angajeze oameni care sa lucreze pentru el, in via sa. La finalul zilei de munca cum era obisnuit, ii chema pe muncitori sa ii plateasca pentru munca lor. Dar aici este apogeul pildei, pentru ca rasplata scoate in evidenta motivatia slujirii lor! Dintr-un motiv anume, Isus incheie capitolul precedent cu afirmatia :” Multi din cei dintai vor fi cei de pe urma si multi din cei din urma vor fi cei dintai”, si astfel rastoarna ordinea logicii umane, care nu functioneaza in Imparatia lui Dumnezeu, asa ca pentru acasta Imparatie sunt doua categorii de slujitori:

 Slujirea în Împărăţie

Matei 20:1-16

  1. Slujirea bazată pe negociere

 Reiese din ultima parte a versetului 13. Stapânul s-a tocmit cu ei, acest obicei nefiind nou, incepând de la Patriarhul Iacov, care a plecat de acasa, si cand a avut prima revelatie de la Dumnerzeu, a negociat cu El spunând: “Daca vei fi cu mine, ma vei pazi , imi vei da mancare, imbracaminte si ma voi intoarce in siguranta in casa tatalui meu, atunci Dumnezeu va fi Dumnezeul meu si iti voi da zeciuaiala din ce-mi vei da!”, apoi cand se intoarce se lupta cu Îngerul Domnului pentru binecuvantare! Gen. 28:20-22

La fel si ucenicii in capitolul precedent, 19.  Matei ne prezinta istoria tanarului bogat care pleaca trist pentru ca nu poate da bogatiile saracilor si Domnul le spune ucenicilor ca un bogat va intra cu greu in Imaparatia lui Dumnezeu: “Mai usor îi este unei camile sa intre in urechile acului” , iar ucenicii sunt mirati si intreaba: cum? Nu poate intra in Imparatia Lui Dumnezeu fiindca nu a lasat bogatiile lui? Dar noi am lasat tot si te-am urmat, noi ce vom primi in schimb? Ca sa inteleaga care e problema lor, le spune pilda acesta cu lucratorii angajati de viticultor. Primii angajati de dimineata, nu au lucrat motivati de caracterul Stapanului ci de recompensa  pentru  care au negociat!

     Lucrarea bazata pe negociere, te privează de bucuria slujirii (au avut privilegiul să slujească un stâpân minunat toată ziua).  La finalul zilei primesc plata, dar se cearta cu Stapanul si strica relatia.

Pe de alta parte, Lucrarea bazata pe negociere te motivează să priveşti la performanţe, efort şi recompensă (v.12). Ei isi justifica nemultumirea comparandu-se cu cei care au lucrat doar o ora si au fost recompensati la fel:  ” noi am suferit greul şi zăduful zilei” apoi  te determină la invidie, egoism şi zgârcenie: “noi şi ei, deopotrivă”, adica: Cum sa ne pui pe noi, care am lucrat din greu si toata ziua, in aceeasi categorie cu ei, care au venit la final si nu au facut mare lucru?! (v.12)

CCL. Aceasta este atitudinea fiului cel mare din “Pilda Fiului Risipitor” (Luca 15):” Îţi slujesc  ca un rob de atâţia ani, fără să-ţi calc porunca, dar nu mi-ai dat un ied, să mă veselesc  cu prietenii mei.” (v.29) Slujea Tatălui, dar era trist…el nu a ramas acasa pentru ca ii placea de tatal lui si ca il iubea ci pentru a deveni mostenitorul averii. El nu mai vroia sa se bucure cu Tatal si cu fratele sau intors acasa, ci devine gelos pe fratele sau si se razvrateste impotriva Tatalui! De fapt, fiul cel mare nu este de acord cu Tatal, cu actiunile lui, fiindca nu sunt dupa asteptarile sau standardul lui! Poate ca nu ai facut o negociere cu Dumnezeu cand ai intrat in slujire, ca Iacov, dar slujind de atatia ani, cu siguranta ca ai niste asteptari de la El: sa te binecuvinteze,  sa prosperi, sa fii apreciat, recunoscut de ceilalti din jur, poate de cei pe care ii slujesti sau de colegii de la serviciu. Ce sentimente nutresti atunci cand ceea ce ai astepta sa primesti sau ai obtinut in timp indelungat, primeste un coleg care slujeste de un an, iar tu ai asteptat toata viata si ai muncit pentru ele? Te poti bucura pentru el si cu el, sau incepi sa fii dezamagit, sa te gandesti de ce a procedat Dumnezeu astfel?. Aceasta a fost problema oamenilor care au slujit pe baza negocierii. Ei ar fi vrut sa primeasca mai mult decat au negociat, nu pentru ca asa era drept ci ca sa nu fie in aceeasi categorie de recompensa cu cei din urma, care au lucrat un ceas. Stapanul nu procedeaza dupa asteptarile lor si ei se vad nedreptatiti. La replica Stapanului: ti-am dat ce am stabilit, atunci fii multumit si pleaca. Eu sunt stapan pe resursele mele si le dau cui vreau, și cum vreau, dar  ochiul tău, (inima ta) este  rău în contrast cu bunătatea mea, nu au mai avut ce obiecta. De fapt în felul acesta a fost scoasă în evidență motivația slujirii lor.

2.  Slujirea bazată pe Har

            Cei care au venit ultimii in lucrare, au muncit putin, doar o ora. Ei nu au negociat cu Stapanul, ci s-au bazat pe caracterul lui: ne va da ce crede de cuviinta, cat considera el! Aceasta este atitudinea celor care slujesc bazandu-se pe cuvantul Stapanului, nu pe negociere, contract. Se încred în bunătatea şi îndurarea lui, care cunoaşte nevoia fiecăruia. Si acestia din urma, se bucură de o răsplată peste aşteptările şi meritele lor.

Este atitudinea fiului risipitor, care se întoarce acasă bazându-se pe bunătatea Tatălui şi se bucură cu El de toate privilegiile care i se oferă. Nu se mai asteapta la tratamentul de fiu, la drepturi, sau la avere, ci doreste sa fie in slujba Tatalui, ca sclav, datorita caracterului plin de bunatate al lui.

Luca 15: Tatal era bun si inainte cand, i-a dat averea si a plecat cu ea, doar ce el nu avea aceeasi conceptie atunci.

In final, as vrea sa te intreb care este motivaţia slujirii Tale? Cum priveşti slujirea, o datorie pentru care eşti răsplătit sau o onoare ca slujesti unui Stapan Maret, glorios,  plin de indurare si bunatate? Vei fi cel dintâi sau din cel din urmă?

John Wesley, fondatorul Bisericii Metodiste, a călătorit 400.000 de kilometri călare pe cal, toata viata lui, în medie cam 32 km pe zi timp de 40 de ani. El a predicat 40.000 de predici, a scris 400 de cărţi şi vorbea zece limbi. La 83 de ani, era supărat că nu mai poate scrie mai mult de 15 ore pe zi fără să-l doară ochii. Şi la 86 de ani, se simţea ruşinat că nu mai poate predica mai mult de două ori pe zi. In jurnalul său se plângea de tendinţa lui crescândă de a sta în pat până la ora 5:30 dimineaţa.

Citind despre Jean Calvin, reformatorul, care la vârsta bătrâneții, fiind bolnav, era  îndemnat de prieteni să se mai odihnească, răspundea: ”Ce vrei să mă găsească venirea Domnului lenevind”? Ce oameni dedicați lucrării și devotați stăpânului.

Apostolul Pavel spune Filipenilor că unii vestesc Evanghelia din invidie și spirit de competiție, cu motive egoiste iar alții din bunăvoință, motivați de dragoste. (Filipeni 1:18) Iar el se bucura, chiar dacă era încarcerat pentru Evanghelie,  că Christos este vestit și oamenii aud Evanghelia și pot fi salvați! Se pare că pe El nu îl interesa motivația doar să fie propovăduită Evanghelia, dar pe Domnul îl interesează motivația, așa că îți sugerez să îți verifici motivația slujirii tale si să restabilești priotitățile slujirii tale din dragoste pentru Bunul Stăpân, care te-a invitat în slujire.

Iar atunci când te compari cu alți slujitori, care sunt mai apreciați și recompensați decât tine, te rog să citești poezia de mai jos, al cărui autor nu îl cunosc:

PODUL

S-a construit candva un pod,

Un pod sa lege  doua sate.

Iar la  deschidere – norod,

Se-nveseleau batrani si plozi

. . . pe saturate.

Discursuri,  muzica,  onor,

Intr-un  cuvant  –  o sarbatoare.

Ce pod ! ! !   Se minunau  in cor

 In timp ce asterneau de zor,

 . . . pe el covoare.

Dar n-a  durat  decat  putin.

O  saptamana.  Poate  doua,

Iar  podul  cel de  laude  plin,

In sate  a fost uitat deplin,

. . . in  amandoua.

Treceau ce-i drept  pe el  destui,

Pe jos,  cu carul   ori cu turme,

Caci omu-si  are  treaba  lui.

Dar sa le pese,    nimanui  !

. . . doar urme,  urme . . .

Si  bietul  pod  rabda  tacut

Sa-l  calce  lumea  in  picioare.

Dar  daca  el  ar  fi  putut,

Ar fi strigat,  s-ar fi  zbatut . . .

spunand  ca-l  doare !

Nu pentru ca  il calca  toti.

E pod,  si trebuie  s-o  faca.

De  vor  . . cu pasul,  ori pe roti,

Dar un  cuvant  macar  nu  poti

 rosti  sa-i  placa ?

Sarmanul  pod !   El  nu stia

Ca  sarbatorile- s  putine.

Si-atunci  cand  lumea  se-aduna

Nu  pentru  el  se-nveselea,

 ci pentru sine !

De  esti  cumva  vreun  lucrator  uitat,

Sa  nu  te  pierzi  cu  firea.

Tu  esti  un pod,  esti podul  lor,

 La  indemana  tuturor . . .

 Dar  lauda-i  pentru  popor .

  A   ta-i   slujirea ! ! !

Pastor Victor Stanescu

***

 

Teologia cartii Ioel

I. Perioada profetiei

Cei  mai multi autori conservatori in dateaza pe Ioel aproximativ in anul 830 B.C. in timpul scurtei perioade de domnie a lui Ioas si in timpul lui Jehoiada ca mare preot. Dupa distrugerea Ierusalimului in 586 i.Hr.si ducerea multora in exil, Dumnezeu nu a incetat sa voarbeasca poporului Sau. El a miscat inima lui Cirus Persanul care a trimis cativa oameni in Iuda pentru a construi din nou templul din Ierusalim care a fost terminat in anul 516 i. Cr. Prorocul Ioel alaturi de Hagai, Zaharia si Maleahi s-a adresat comunitatii post exilice. Fiecare dintre ei a incercat sa faca clar poporului ca fac parte dintr-o natiune preexilica si ca responsabilitatea lor este sa asculte de Dumnezeu.

II. Ocazia profetiei

Ocazia profetiei lui Ioel a fost cu ocazia pedepsei cu lacuste urmata de o dureroasa perioada de seceta-amandoua anuntand marea si teribila zi a Domnului. Chiar daca timpul era intarziat, exista inca oportunitatea pocaintei. Cu toate acestea trebuia sa fie o pocainta din inima cu regret pentru pacatele lor si in acelasi timp sa fie o reintoarcere cu fata spre Domnul. (Ioel.2:12-13)

          Cand poporul raspundea cu sarbatoare, post si rugaciune (2:15-17), atuci” Dumnezeu era jelos pentru pamantul sau si avea mila pentru poporul sau si Domnul raspundea rugaciunilor lor.(v.18-19). Incepand cu versetul 18, tonul cartii se schimba. Judecata prevestita din 1:1 – 2:17 acum se transforma in binecuvantare si speranta. O asa mare schimbare trebuie sa fie atribuita doua mari lucruri:

  • Domnul, Dumnezeul lor”era darnic si milos, incet la manie si bogat in dragoste(2:13b);
  • Poporul s-a pocait din adancul inimii si nu doar in exterior (2:13a).Ca raspuns la pocainta lor, Dumnezeu le promite binecuvantarea. De alta parte insa darurile lui Dumnezeu se impart in doua grupuri: o binecuvantare imediata a productivitatii pamantului(v.19-27) si o binecuvantare care va fi in viitor si consta in prezenta Duhului Sfant peste orice faptura (2:28-32) Aceasta binecuvantare era parte din continutul acelei “zi”.

III. Continutul profetiei

Ioel folosea de cele mai multe ori pentru contemporanii sai, formula “ Sfasiati-va inimile nu hainele,si intorceti-va la Domnul Dumnezeul vostru. Caci el este milostiv si plin de indurare, indelung rabdator si bogat in buantate, si-I pare rau de relele pe care le trimite.” (Ioel 2:13) in care este vorba despre aceeasi mila experimentata de Moise in care generatia lui era asemanatoare cu cea a lui Ioel.

Din causa pacatului lor, generatia lui Ioel a experimentat oroarea invaziei lacustelor, lucru care nu a mai fost precadat (1:2-20) Aceasta era ca o anuntare a Zilei Domnului care insemna venirea in plina forta in mijlocul comunitatii daca ei nu se vor pocaii (1:15; 2:1-17) Cand poporul a raspuns pozitiv, Dumnezeu si-a revarsat mila peste ei si le-a promis sa restaureze agricultura lor (2:18-27).

IV. Teme relevante

1. Promisiunea Domnului

Cartea Ioel anticipeaza de asemenea marile lucrari pe care le-a pregatit Dumnezeu pentru poporul Sau. Viziunea lui Ioel concerne in viitorul imediat si ce urmeazaevenimentelor asociate cu Ziua Domnului. Dupa ce generatia lui Ioel este avertizata ca va fi distrusa (2:20) Dumnezeu le proomite lor ca va restaura graneledistruse de catre lacuste (19,21-26) Acest act al interventiei divine este clasificat ca fiind “minunat” plasandu-I pe ei pe acelasi cu salvarea istorica a poporului Israel.(ex.3:20; 15:11; 34:10; Iosua3:5; Jud.6:13; Ps.77:14). Alaturi de toate aceste mari acte, aceasta noua viziune a puterii lui Dumnezeu vrea sa reveleze puterea prezentei lui Dumnezeu in mijlocul poporului demonstrnd superioritatea Sa fata de toti ceilalti supusi zei (Ioel 2:27)

2. Darurile Duhului

          In versetele 28-32 din capitolul 2 apare acest apogeu al profetiei. Aceste versete s-au implinit in ziua cincizecimii si au fost implinite la patimile Domnului Isus Hristos. Profetia extatica ar putea include darul limbilor. Stalpii de fum ar putea fi coloanele de nisip ridicate de vartejurile de vant din desert sau distrugerea cetatilor condamnate. O eclipsa solare poate face ca luna sa para rosie ca sangele. Si mai mule decat atat, despre ce alt nume s-ar putea vorbi in versetul 32 decat despre numele Isus.

3. Ziua Domnului

          Ziua Domnului este o tema proeminenta in cartea Ioel. In prima parte a cartii aceasta zi este asociata cu judecate lui Dumnezeu imporeiva poporului (1:15; 2:1-11). Oricum ca urmare a pocaintei poporului aceasta zi este transformata intr-o zi a vindecarii si a binecuvantarii lui Dumnezeu, poporul devenind astfel obiectul implinirii judecatii (sau juruintei) Sale. Dumnezeu intervine de asemenea intr-un mod supra natural protejand poporul sau de natiunile ostile (Ioel2:32; 3:16) In acest timp Sionul ideal exprimat asa de clar in Ps 46 si 48 si in Isaia va fi realizat de Dumnezeu in minunatele sale teofanii pentru a proteja locul sau din Ierusalim de cei care vor sa il profane.(Ioel 3:15-17). Prezenta lui Dumnezeu in Ierusalim va aduce prosperitate (Ioel 3:18) Viile si turmele vor fi fertile…si din ele va iesi vin si lapte.Ca simbol al acestei abindente si fertilitati Ioel vede o fantana care tasneste din templu si care uda tot pamentul. (Ezec.47:1-12; 14:8)

4. Judecata divina

          Cand vorbim despre judecata divina in carte Ioel observam ca ea se rasfrange in doua directii. Una dintre ele vizeaza poporul lui Dumnezeu si il atentionaza despre ziua judecatii care trebuie sa vina aratand totodata cat de inficosata este acea zi. In capitolul 1 cu versetul 15 spune: “Vai! Ce zi!” Da ziua Domnului este aproape, vine ca o pustiire de la Cel Atotputernic. Iar a doua directie a prevestirii judecatii divine este subliniata cel mai bine in capitolul 3 unde Ioel prevesteste distrugerea totala a armatelor celorlalte natiuni (3:1-16)  si….v.19.

V. Concluzii

          Cartea Ioel a fost vehicolul unei revelatii Divine cu o semnificatie care probabil a depasit priceperea lui. In cartea sa eternul se izbeste de trecator, fapt care este trasatura caracteristica a inspiratiei autentice. Sub aceasta inspiratie, putem gasi in aceasta carte si profetii legate de moarte Domnului nostru, de venirea Duhului Sfant si de groaza si speranta asociate cu sfarsitul vremurilor.

Pastor Pau Tiberiu Daniel

***

Vuiet de ploaie

1Împărați 18:41

Treci cumva printr-o perioadă de secetă spirituală? Ești ocupat de încurajarea altora în timp ce tu ești descurajat pentru că viața ta parcă se destramă? Nu ești unic și nici singur în această situație. I s-a întîmplat asta și unuia mai sfînt ca noi. Ilie a fost un prorooc ce a cerut în rugăciune foc din Cer pe Muntele Carmel și a redus la tăcere veșnică, prin puterea lui Dumnezeu, 850 de profeți falși.

S-a confruntat cu o mare foamete, cu toate resursele omenești secate și singur pe deasupra, dar în mijlocul ostilitălii, cu spatele la zid. Ce a făcut în acele momente? „S-a plecat la pămînt, s-a așezat cu fața între genunchi” (1Împărați 18:42). Bună mișcare, dar mai bună mutare! Încercați și voi poziția asta în rugăciune să vedeți cîți o reușiți!

Profetul Ilie a hotărît să nu mai dea atenție lucrurilor din jur, ci să apeleze la ajutorul divin, să se roage pînă primește răspuns. Cînd a venit răspunsul, el a venit mai întîi prin foc, iar după aceea prin „vuiet de ploaie”.

Să observăm că ceea ce profetul Ilie a auzit în duhul lui a fost total deosebit și complet diferit de ce putea să vadă sau să audă în jurul lui.

Duhul său a simțit ploaia înainte ca măcar o picătură să cadă. Lecția asta e vitală: Cand Dumnezeu îți vorbește, El va vorbi mai înt\ai duhului tău, nu cărnii. Ceea ce îți spune El acolo e mai real decît orice se întîmplă în circumstanțele tale.

Dar ai grijă … sporită! Ceea ce auzi în duhul tău (nu poate fi în contradicție cu Cuvîntul lui Dumnezeu) poate fi diferit de ceea ce auzi în intelectul tău, de ce ai în bancă, de ceea ce se întîmplă la serviciu, de ce se întîmplă acasă sau de ce se întîmplă în trupul tău.

Profetul Ilie a trebuit să nu țină cont de rapoartele „nici urmă de ploaie” pe care continua să le primească.

Și tu trebuie să faci la fel. Cand știi ca Dumnezeu ți-a promis un anumit lucru, trebuie să faci abstracție de toată negativitatea din jurul tău, să te bazezi pe Cuvantul Său și să continui să stăruiești în credință.

Pastor Daniel Cocar

***

SUCCESUL BISERICII PRIMARE IN EVANGHELIZARE

Există suficientă Pâine a Vieţii pentru a hrăni toată lumea, dar se găsesc destui voluntari pentru a o distribui? “Îngerii nu pot predica Evanghelia, ci doar fiinţe ca Pavel, ca mine şi ca tine pot s-o predice.” (Oswald Chambers)  “Creştinismul s-a răspândit cu repeziciune în primul secol deoarece toţi creştinii se considerau atunci responsabili pentru împrăştierea Evangheliei.” (Erwin W. Lutzer) “Lumea este parohia mea”. (John Wesley) “Prea mulţi creştini nu mai sunt de mult pescari de oameni, ci doar posesori de acvarii!” (Paul Harvey) “Bicerica are multe sarcini, însă o singură misiune.” (Arthur Preston)

  • Primii crestini erau nişte oameni cu adevărat schimbaţi

“Ştiţi cum m-am purtat cu voi în toată vremea, din ziua dintâi, în care am pus piciorul pe pământul Asiei.” (F.A.20:18) Viaţa apostolului Pavel a avut o transparenţă a sfinţeniei care nu avea nevoie de recomandări speciale. Puterea mesajului său a constat şi în puterea unei vieţi schimbate. Nu poţi pretinde să fii un om al lui Dumnezeu; ori eşti, ori nu eşti! Apostolul Pavel a putut apela la mărturia pe care ceilalţi creştini o puteau aduce privitor la viaţa lui. Mesajul lui a avut greutate fiindcă viaţa lui îl atesta. Toată epistola lui Iacov a fost scrisă cu scopul de a-i îndemna pe creştini să-şi asigure această mărturie.

“Arată-mi că eşti mântuit, şi voi crede în Mântuitorul tău!” (Friedrich Wilhelm Nietzsche)

Vestea cea Bună este interesantă atunci când vieţile noastre demonstrează că au fost schimbate de ea. Doar atunci vor fi impresionaţi de ea, semenii nostri, când vor putea observa transformările petrecute în vieţile noastre.

Indiferent de cine spunem că suntem, faptele noastre, fie Il vor mărturisi pe Dumnezeu, fie îl vor nega. “Faceti toate lucrurile fãrã cartiri si fãrã sovãieli, ca sã fiti fãrã prihanã si curati, copii ai lui Dumnezeu, fãrã vinã, în mijlocul unui neam ticãlos si stricat, în care strãluciti ca niste lumini în lume, tinând sus Cuvântul vietii;” (Filipeni 2:14-16) “Ei se laudã cã cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele Îl tãgãduiesc, cãci Sunt o scârbã: nesupusi, si netrebnici pentru orice faptã bunã.” (Tit 1:16)

“Există doar două modalităţi de răspândire a luminii, a fi candela ce arde sau oglindă ce o reflectă!” Edith Wharton “Întipăreşte-ţi memoria în inimi, nu în piatra de la căpătâiul mormântului tău!” C.H.Spurgeon

  • Primii crestini erau nişte oameni cu o marturie foarte buna

Conceptul de mărturie este des întâlnit in Noul Testament şi în special in cartea Faptelor Apostolilor. Grecescul “martyria”, cuvânt ce apare frecvent, nu înseamnă a spune oamenilor cu propriile cuvinte, despre Domnul Isus şi despre sensul morţii Sale pe cruce. Accentul în mărturie este pus asupra Domnului Isus, asupra a ceea ce El a făcut şi ce înseamnă El pentru credincios.

Iata cateva pasaje biblice care vorbesc despre marturia primilor crestini: Faptele Apostolilor 2:40; 4:33; 8:4, 5, 35; 10:42; 20:21, 24; 24:14; 1Ioan 1:2, 4:14.Cu toţii au vorbit despre Domnul Isus, despre ce a făcut El pe cruce, despre mântuirea şi iertarea oferită prin El. Cu toţii au vorbit despre Mantuitorul şi spre El au îndreptat atenţia ascultătorilor lor.

  • Primii crestini erau nişte oameni devotaţi şi ascultători

Devotamentul primilor crestini şi ascultarea pe care au arătat-o, indiferent de preţul cerut, constituie o altă explicaţie a succesului lor în evanghelizare. Dacă viaţa schimbată era ceva ce conta pentru oameni, ascultarea dovedită de primii creştini era ceva ce conta pentru Dumnezeu. Ei au trait adevărul pasajului din F.A. 5:32 “Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca si Duhul Sfânt pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultã de El.” Acesta este de fapt secretul sfinţeniei, ascultarea de Dumnezeu, fără de care nimeni nu-L poate reflecta pe Domnul Isus şi nici nu poate conduce pe nimeni la El.

,,Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.” Mc.16:15

Pastor Ion Damian

***

Lucrarea de ispăşire a Domnului

Isaia 53:1-12

În lucrarea de la cruce, Isus Cristos ne-a dat un exemplu de trăire, ne-a demonstrat dragostea lui Dumnezeu, a satisfăcut justiţia divină, ne-a răscumpărat de sub mânia lui Dumnezeu şi a murit pe cruce în locul nostru. Cristos ne-a substituit prin moartea Sa iar acest lucru presupune că în trupul Său atârnat pe cruce a purtat păcatele noastre. Apostolul neamurilor a observat că pentru cei care nu înţeleg aceste lucruri, „crucea” este o nebunie şi chiar o piedică dar pentru cei credincioşi aceasta este priceperea şi puterea lui Dumnezeu (1 Corinteni 1:22-26). Pasajul din Isaia 53 descrie cel mai bine lucrarea de ispăşire realizată de Mântuitorul. Caracteristicile acestei lucrări sunt:

  1. Lucrarea de ispăşire este neînţeleasă v.1-4 Primul motiv pentru care oamenii nu înţeleg lucrarea lui Dumnezeu este întunericul spiritual în care se află (Isaia 6:9-10, 29:10-12, 53:1). Al doilea motiv este faptul că oamenii n-au văzut nimic promiţător în Domnul Isus (Isaia 53:2-3). Al treilea motiv este reprezentat de faptul că oamenii nu au putut împiedica înfăptuirea lucrării Lui.
  2. Lucrarea de ispăşire este necrezută v.5-8 Credinţa în lucrarea de ispăşire produce o cercetare personală profundă datorită dragostei măreţe a lui Dumnezeu şi gravităţii păcatului personal. De asemenea, credinţa acceptă promisiunea păcii şi a vindecării sufleteşti câştigate de Mântuitorul nostru (Isaia 53:5). Credinţa acceptă interesul lui Dumnezeu pentru cei care erau vrăjmaşii Săi (Isaia 53:6, Romani 5:8) precum şi modul în care a suferit în supunere Domnul Isus. Pentru a putea primi mântuirea înfăptuită printr-o lucrare de necrezut din punct de vedere omenesc, Dumnezeu a oferit darul credinţei
  3. Lucrarea de ispăşire este neasemănată v.9-12 Neasemănarea acestei lucrări este valorificată de Robul nu poate fi asemănat cu nimic (v.9), rodul care nu poate fi asemănat cu nimic (v.10-11) şi rangul Robului care nu poate fi asemănat cu nimic (v.12). Lucrarea de ispăşire plănuită de Dumnezeu Tatăl şi realizată de Dumnezeu Fiul poate fi pricepută, primită şi preţuită doar prin lucrarea Duhului Sfânt a lui Dumnezeu în viaţa omului.

Pastor Emanuel Jurcoi

***

Invierea Domnului Isus

Dar iata ca le-a intampinat Isus si le-a zis: “Bucurati-va!”

Citind in Evanghelia dupa Matei 28:1-14, intelegem ca Invierea Domnului Isus aduce groaza celor necredinciosi (vs.4), ingrijorare celor fatarnici (vs.14) si bucurie celor credinciosi (vs.8).

Invierea Domnului Isus confirma temerile celor fatarnici, a impotrivitorilor Sai. Astfel, credinta, planul si actiunea acestora sunt zadarnice (Mt.27:63-64, 12-13, 15).

Invierea Domnului Isus intrece asteptarile necredinciosilor. Astfel, ostasii care pazesc mormantul (Mt.27:64-66) sunt neputinciosi (vs.4) si doar asista, fara sa participe, la scena Invierii Mantuitorului (vs.5), in timp ce are loc minunea cereasca (vs.2).

Invierea Domnului Isus intareste si implineste credinta celor care Il iubesc. Astfel, acestia merg sa vada (vs.1), aud cuvantul venit din cer (vs.5-7), inteleg mesajul Invierii Mantuitorului (vs.8A), Il intalnesc pe Domnul Isus, au parte de mesajul Sau si I se inchina (vs.9), iar apoi marturisesc Invierea Domnului (Vs.10).

Invierea Domnului Isus duce la o traire intensa,  pune in miscare natura (vs.2), ingerii (vs.3), paznicii mormantului (vs.4), credincinciosii (vs.7-10), pe cei fatarnici (vs.11-15).

Prin harul lui Dumnezeu, credinciosii au primit de Paste un mormant gol, un mesaj venit din cer, un Mantuitor inviat si o misiune pentru Domnul Isus.

Ce ne aduce Invierea Domnului Isus in aceste zile de sarbatoare? Sa ne bucuram de o relatie personala cu Fiul lui Dumnezeu in care avem mantuirea si viata vesnica.

Pastor Ion Damian

***

HAINELE DE SĂRBĂTOARE ALE BISERICII

Coloseni 3:5 – 16 (12 – 13)

Să lepădăm tot ce ține de viața „fiilor neascultării” și să ne dezvoltăm caracterul, atitudinile, acțiunile și vorbirea în asemănarea lui Hristos.

I.Dezbracă hainele vechi ale firii !   v.5 – 7

Este posibil ca după ce am murit și am înviat cu Hristos să mai vorbim de păcate, necurăție, pofte rele? Da, „deoarece” avem o fire pământească ! Tocmai datorită Faptelor mântuitoare ale Domnului Isus trebuie să omorâm (mortificăm) cele pământești din noi. Aici Pavel ne surprinde cu o poruncă : „Omorâți mădularele voastre care sunt pe pământ” !

1. Pentru că sunt ale firii pământești   v.5

  • Perfecționismul nebiblic susține că credinciosul nu mai păcătuiește deloc ! I Ioan 1:8, 10
  • Desăvârșirea nu are de-a face cu absența păcatului, ci cu maturitatea, plinătatea, completitudinea. Desăvârșirea biblică nu este în contrast cu păcătoșenia, ci cu imaturitatea credinciosului.
  • Firea pământească este pe viață o sursă de păcate pentru credincios   I Ioan 2:16
  • Ea funcționează în noi și după nașterea din nou ca roabă a păcatului   Romani 7:25 ; Evrei 12:4

2. Pentru că sunt urâte Domnului   v.6

  • Deprinderea cu ele în Poporul Domnului aduce neputința și căderea   I Corinteni 11:30
  • Domnul pedepsește pe cei ce nu se cercetează și nu se pocăiesc I Corinteni 11:31 – 32 ; Evrei 12:5 – 11

3. Pentru că nu mai suntem ai lumii     v.7

  • Normalitatea pentru credincioșii nu este trăirea în păcat, ci în sfințenie    I Ioan 3:10
  • De aici, conștientizarea luptei spirituale lăuntrice     Galateni 5:17
  • Aplicații :
  • De aceea trebuie să ne cercetetăm și în umilință, să ne pocăim   I Ioan 1:7 – 2:2
  • Să umblăm sub cârmuirea Duhului Sfânt   Galateni 5:16
  • Să renunțăm (rupere totală) la „hainele vechi” !   Galateni 6:14

II. Nu folosi două garderobe !   v.8 – 10

Aplicațiile făcute de Apostol au în vedere asemănarea credinciosului cu Domnul Isus Hristos.

1. Lucruri de abandonat   v.8

  • Stările care mocnesc în lăuntrul sufletului : mania, vrajmășia, răutatea   Efeseni 4:31
  • Rănirea semenilor : clevetirea
  • Izbucniri necontrolate : vorbirea rușinoasă

2. Hotărâri de luat   v.9

  • Să ne ridicăm starea de fapt la nivelul poziției de drept în Hristos   Romani 13:13 – 14
  • Să ne dezbrăcăm de puterea păcatului în practica zilnică     Romani 6:13

3. Motivații de reactualizat     v.10

  • Să ne reamintim Statutul de Oameni noi în Hristos     II Corinteni 4:16
  • Să continuăm „înnoirea” în asemănarea cu Domnul Isus     Romani 12:2 ; Efeseni 4:23
  • Aplicații :
  • Nu te mai sili să trăiești fragmentat (și ca lumea și ca sfinții) !   Iacov 4:4 – 5
  • Dedică-ți viața în întregime Domnului !     Galateni 6:7 – 8
  • Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni     Matei 6:24

III. Îmbracă Hainele de Sărbătoare !    v.11 – 16

Comportamentul credinciosului trebuie să fie onorant pentru Numele lui Hristos !

Domnul Isus Hristos este Sărbătoarea noastră ! I Corinteni 5:7 – 8 ; Galateni 3:27

1. Având în vedere Unitatea Trupului lui Hristos   v.11 – 14

  • El face să dispară frontierele : naționale, religioase, culturale, sociale   Fapte 15:9 ; Romani 10:12 ; Galateni 3:28.În Poporul mântuit nu mai sunt deosebiri    v.11
  • El este Totul în toți !   Fapte 2:39 ; Romani 3:29
  • El aduce în inimi Virtuți noi ale Duhului Sfânt   v.12 ; Galateni 5:22 – 23
  • Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi   v.13b
  • El ne transformă prin Dragoste – Legătura Desăvârșirii    v.14

2. Având în vedere Pacea Trupului lui Hristos   v.15

  • Biserica Domnului este stăpânită de pace     Filipeni 4:7 ; I Corinteni 2:2
  • Biserica Domnului este recunoscătoare Domnului     I Tesaloniceni 5:18

3. Având în vedere etalonul Cuvântului lui Dumnezeu     v.16

  • Cuvântul dă Autoritate, Har, Părtășie, Lumină de Sus și Hrană în întâlnirile frățești
  • Cuvântul trebuie să fie parte din noi „din belșug” = din abundențăNe rugam ca Dumnezeu sa ne ajute sa fim oameni ai păcii în Biserica Domnului Christos. „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine…haine albe, ca să te îmbraciApocalipsa 3:18 Firea noastră poate fi ținută sub control numai prin actualizarea morții cu Domnul Isus, prin puterea Duhului Sfânt Galateni 5:24 – 25 ; II Corinteni 4:10.

Pastor Nelu Aliman

***

De ce nu le place Învierea?

(Pentru paznicii de azi ai mormântului de altădată)

Pentru că nu le place miracolul. Acel ghimpe metafizic ce te scoate din obişnuit. Omul care este obişnuit să se mişte  într-o lume pe care a perceput-o iniţial ca fiind doar materială, va fi reticent la minuni, la schimbări radicale de situaţii, la credinţa că Dumnezeu poate interveni oricând să schimbe cursul lucrurilor. Ne-am obişnuit cu obişnuitul!  Greu ne lăsăm îmblânziţi de neobişnuitul credinţei. Lucrurile necrezute te bântuie, deranjând edificiul precar al raţiunii, mai mult chiar, datorită nedepăşirii situaţiei, simţi fierea amară cum se revarsă bolborosind inepţii nemiloase. Astfel, te trezeşti, într-o luptă de negare, de contestare acidă a realităţii supranaturalului. Pe terenul de joacă a lumii creştinul este fluierat permanent că este în ofsaid de arbitrii raţiunii, de cei care veghează asupra minţilor noastre ca nu cumva să o luăm razna, să credem, să ne punem speranţa în lucruri iraţionale. De ce îmi este sancţionată credinţa în supranatural, în Înviere?

Iată câteva răspunsuri, culese la cald din proximitatea grădinii, a pietrei de la mormânt ce a devenit ,,buturuga mică ce răstoarnă carul mare”. Să vedem reacţia celor care L-au condamnat la moarte pe Domnul Vieţii, fără să ştie că omorându-L, L-au condamnat la Înviere.  Prima reacţie a fost escamotarea, ascunderea adamică a adevărului după tufă, minciuna sfruntată, grosolană, că nu a înviat, cică, L-au ,,furat ucenicii”?! Şi iată cum o scenă poliţistă, o minciună de doi bani ajunge azi să aibă pretenţii plauzibile, să devină ,,teorie ştiinţifică”. S-a reuşit! Minciuna a prins! Cât despre cei din Consiliul neadevărului, au reuşit ei să înghită propria gogoaşă, să creadă în propria lor minciună? Când eşti izbit de Înviere, inventezi minciuni, te ţii de măgării, amendezi adevărul, plăteşti minciuna cu bani, cu obrazul tău, te anesteziezi singur. De ce ni se propune azi la TV, în cărţi devenite bestseller-uri mondiale, cum că Isus a fost un simplu personaj istoric, un tânăr fermecător, şi atât!

O altă reacţie a fost frica. Frica de faptul că Învierea le fură, incomod, viaţa lor liniştită, tihna mulţumitoare. Învierea este şi astăzi deranjantă pentru că ne fură exact obiectul muncii noastre de moderni, şi anume să fii lăsat în pace, să nu se amestece nimeni în zeama ta, să ştii că nimeni nu ştie ce faci, unde te duci, şi Doamne-feri să existe după moarte o instanţă de judecată. E oribil! Învierea distruge visul comod al celor care, de cărturari ce sunt, analizează la sânge  manuscrisele  Noului Testament. Simt că le tremură mâna, stând cu foarfecele  în mână şi tăind discreţionar textele miraculoase. Poţi nega, dar nu poţi anula!

Dar să vedeţi reacţie la grecii înţelepţi, unde Învierea lui Isus le-a neutralizat filozofia. Gândiţi-vă la apostolul Pavel, care, confundat în Atena cu un filozof rătăcitor, a fost audiat timp de câteva minute, în aula universitară. Pe dealul lui Ares, apostolul Pavel predică la filozofi despre…surpriză: …Învierea lui Isus! Să vezi reacţie la stoici! Apostolul miracolului ştia că filozoful stoic credea că după moarte omul devine o părticică din univers şi că la urma urmei, trecutul şi viitorul trebuie eliminate. Stoicul se ancora mai mult în prezent, în imediat. Predica despre viitorul omenirii a stârnit râsul cinic, batjocura, beştelirea vorbitorului naiv. Asta a fost reacţia înţelepţilor, încremeniţi în lumea de jos, de aici.

Nici astăzi, miracolul Învierii nu este monedă curentă, suntem prea raţionali să credem. Ştiinţa de astăzi, care iradiază de necredinţă, o văd în tunica ei albă dând rotocol bobului de grâu artificial, sperând că doar-doar o răsări ceva din el, poate chiar misterul vieţii. Lângă sala de laborator, în sala Creaţiei, îl văd pe creştinul prins în ofsaid, inadaptabil obişnuitului, ce stă senin în staţia timpului, uitându-se la ceas şi aşteptând tăcut…Învierea!

Pastor Vasi Duma

***

Dragostea care curge

Dragostea nu va pieri niciodată

1 Corinteni 13:8         

         1 Corinteni 13 este un poem al iubirii. Este interesant însă faptul că, Apostolul Pavel nu vorbește despre dragostea umană, atât de vorbită și cântată de oameni. El ne învață despre ce este aceea dragoste creştină.

Dragostea creştină este un rezultat al revărsării dragostei divine în inima omului născut din nou, care devine astfel plin de pasiune pentru Dumnezeu şi plin de compasiune pentru semeni.

Dragostea creştină este cel mai frumos lucru de pe pământ. Este dragostea divină manifestată în formă umană, așa cum a trăit-o Domnul Isus. Acum este rândul nostru să experimentăm o asemenea dragoste.

A fi născut din nou înseamnă a fi născut din iubirea lui Dumnezeu, pentru iubirea de Dumnezeu şi pentru iubirea de semeni. Înseamnă a primi iubirea lui Dumnezeu în inimă și a lăsa să curgă mai departe.

Dragostea creştină nu este un produs natural. Ea vine din natura divină şi se dezvoltă în măsura cunoaşterii lui Dumnezeu din Scripturi şi din experienţă şi odată cu exersarea credinţei.

Iubirea pentru Dumnezeu se manifestă prin închinarea cu pasiune, cu încântare, cu respect. Se manifestă de asemenea și prin punerea încrederii în Dumnezeu cu privire la toate lucrurile, știind că Dumnezeu este bun cu noi.

Iubirea pentru semeni, este lucrarea Duhului lui Dumnezeu în credincios  prin a-l determina să lase să curgă iubirea lui Isus prin el către cei din jur, așa cum a făcut și Isus.

Dragostea creştină nu este un sentiment care declanşează un act de voinţă, ci este un act de voinţă care declanşează un sentiment. Dragostea este mult mai mult decât un sentiment. Dragostea este o alegere.

Dragostea creștină, adică revărsarea iubirii lui Dumnezeu prin noi, înspre semenii noștrii, se ridică cu mult ca valoare peste tot ce am putea noi face, prin puterea și înțelepciunea noastră.

Folosind hiperbola, Pavel ne ajută să înțelegem că iubirea față de semeni este cu mult superioară darului vorbirii în limbi, darului proorociei, darului de cunoaștere, darului credinței chiar sacrificiului de sine.

Dragostea creștină este îndelung răbdătoare. Creştinul este atât de cuprins de binele mântuirii în lăuntrul său încât, lasă să curgă iubirea lui Dumnezeu prin el chiar și în condiţii de ostilitate.

Dragostea creştină este plină de bunătate. Omul copleşit de bunătatea lui Dumnezeu, nu poate să oprească nici manifestările de rău care vin din afară, nici șuvoiul de iubire care curge din interior.

Dragostea creștină nu invidiază. Ea nu dorește bunurile celuilalt, ci îi mulțumește lui Dumnezeu pentru ce i-a dat. Ea nu dorește răul nimănui. Dimpotrivă, dorește tuturor ceea ce este mai bine pentru ei.

Dragostea creștină nu se laudă. Omul mântuit se evaluează pe sine nu în comparaţie cu valorile altor oameni, ci în comparaţie cu Dumnezeu. Rezultatul acestui mod de a vedea lucrurile este a găsi plăcere în umilință.

Dragostea creştină nu se umflă de mândrie. Ea izvorăşte dintr-o inimă umilă, înclinată spre supunere la voia lui Dumnezeu şi ascultare de poruncile Lui, cu încrederea că Dumnezeu este în control asupra tuturor circumstanţelor vieţii.

Dragostea creştină nu se poartă necuviincios.Ea este plină de grație, de respect şi de sensibilitate. Este întodeauna atentă la detalii şi are ca scop să facă numai binele, fără efecte negative. Ea nu se poartă cu duritate.

Dragostea creştină nu caută folosul său.Ea se ocupă mai degrabă cu dezvoltarea relaţiei cu Dumnezeu și cu cei din jur, lăsându-L pe Dumnezeu să se ocupe în mod personal de propriile probleme.

Dragostea creștină nu se mânie. Ea este indignată cu privire la tot ceea ce este rău, dar are discernământul și controlul de sine necesar pentru a se raporta cu iubire la persoana care a înfăptuit răul, pentru o ajuta să se corecteze.

Dragostea creștină nu se gândeşte la rău. Ea nu mai contabilizează lucrurile rele care i se întâmplă, după cum Dumnezeu nu mai contabilizeaza păcatele celui mântuit. Le contabilizează însă pe cele bune.

Dragostea creștină nu se bucură de nelegiuire. Ea nu are nici un fel de satisfacţie în păcat. Prin urmare, nu o ia niciodată pe scurtătură, pentru a obține orice fel de foloase materiale sau sufleteşti, prin călcarea principiilor biblice.

Dragostea creştină se bucură de adevăr. Ea iubeşte adevărul lui Dumnezeu oriunde îl întâlneşte în viaţa şi trăirea oamenilor evlavioși, de aceea este dispusă la părtăşie cu toți aceia care au viața așezată pe temelia Cuvântului.

Dragostea creştină acopere totul. Ea nu este preocupată să evalueze, să judece, sau

să atragă atenția oamenilor asupra consecințelor păcatelor din viața cuiva, cât este preocupată să protejeze oamenii de rușine și de ridicol.

Dragostea creştină crede totul.Ea nu este suspicioasă sau cinică. Ea îi respectă pe

oamenii pentru care a murit Cristos și dă credit harului lui Dumnezeu care poate transforma viața chiar și a celui mai păcătos.

Dragostea creştină nădăjduiește totul. Ea nu se uită la ce este omul sau ce face omul, ci la cine este şi ce face Dumnezeu în om, prin om și pentru om, de aceea, îi acordă o şansă uriașă fiecăruia.

Dragostea creştină suferă totul. Ea se menţine pe poziţia de luptă împotriva răului și pentru binele lucrării lui Dumnezeu, a familiei, a fraților, a semenilor, indiferent de contextul de viaţă sau de costuri.

Dragostea creştină nu va pieri niciodată. În contrast cu darurile spirituale care sunt eficiente pentru o vreme, dragostea supravieţuiește vremii și vremurilor, răului și binelui, păcatului și harului.

Dragostea creştină nu va falimenta niciodată. Orice altă metodă de relaționare față de oameni, în orice timp al istoriei, în orice loc de pe fața pământului, sau în orice stare, nu s-a dovedit a fi de aceeași tărie și eficiență.

Dragostea creştină transcede condiţiei noastre de fiinţe limitate. Chiar dacă nu am văzut și nu cunoaștem pe deplin valoarea Împărăţiei lui Dumnezeu, dragostea ne leagă profund de aceste valori.

Dragostea creştină este mai mare decât credința și nădejdea. Aceste virtuţi, generate de Duhul Sfânt în inima creștinului, au menirea să-l ducă pănă la glorificare. Dragostea însă, merge mai departe…

Urmăriți dragostea! (1 Corinteni 14.1)

Păstor Ioan Balaciu

***

Fiţi sănătoşi! 

Pe măsură ce trece timpul şi parcă bolile se înmulţesc, creşte, cel puţin la nivel declarativ, preocuparea pentru sănătate. Astfel urarea „fiţi sănătoşi” este tot mai apreciată. Lăsând partea fizică a sănătăţii medicilor, doresc să propun o serie de „analize” pentru sănătatea spirituală.  Am identificat zece domenii în care, cu ajutorul unor afirmaţii, fiecare ne putem da seama de starea de sănătate spirituală pe care o avem.

1. Relaţia cu Dumnezeu

  • Îl cunosc pe Dumnezeu (Tatăl, Fiul, Duhul Sfânt), atributele şi lucrarea Lui.
  • Sunt mântuit (m-am pocăiţ, am credinţa în jertfa Domnului Isus);
  • Umblu cu Dumnezeu neasistat la fiecare pas;
  • Se vede că sunt mântuit (botezul, dezvoltarea spirituală).
  • Îl iubesc pe Dumnezeu şi ascult de El.
  • Am dorinţă puternică de a fi tot mai asemenea lui Cristos.

2. Relaţiacu mine

  • Ştiu care este identitatea mea.
  • Mă accept aşa cum am fost creat.
  • Cresc spiritual (stagnez, regres…).
  • Sunt smerit şi mulţumitor, bucuros şi entuziast.

3. Relaţiacu Scriptura

  • Am o cunoaştere crescândă a Cuvântului lui Dumnezeu.
  • Studiez Cuvântul lui Dumnezeu în mod organizat.
  • Trăiesc bazat pe autoritatea Cuvântului.

4. Relaţia cu familia

  • Am o perspectivă biblică asupra căsătoriei şi familiei.
  • Ştiu cum să slujesc şi să comunic în familie.
  • Am o relaţie sănătoasă şi armonioasă cu membrii familiei.
  • Rezolv conflictele familiei într-un mod evlavios.

5. Relaţia cu Trupul lui Hristos

  • Cunosc rolul pe care trebuie să îl am ca membru.
  • Ştiu ce dar spiritual am.
  • Frecventez biserica cu bucurie.
  • Slujesc în mod practic, măsurabil şi responsabil.
  • Demonstrez dragoste şi preocupare faţă de alţii.
  • Fac ucenici.
  • Mă raportez bine faţă de cei care au autoritate.

6. Relaţia cu lumea

  • Cunosc Evanghelia.
  • Prezint Evanghelia altora (ca mod de viaţă).
  • Am prieteni nenăscuţi din nou.
  • Ştiu cum să fac evanghelizare (misiune).
  • Am argumente solide pentru ceea ce cred.
  • Ştiu cum să spun mărturia personală.
  • Am compasiune pentru cei nenăscuţi din nou.
  • Mă rog pentru prietenii mei.
  • Trăiesc o viaţă ireproşabilă, sfântă.

7. Relaţia cu cel rău

  • Cunosc adevărul despre Satana.
  • Cunosc punctele mele slabe.
  • Sunt echipat pentru lupta spirituală.
  • Ştiu să folosesc Cuvântul ca armă spirituală.
  • Veghez continuu şi postesc în mod regulat.
  • Mă feresc de orice se pare rău.

8. Administrarea timpului

  • Folosesc timpul cu înţelepciune.
  • Am obiective clare, îmi planific timpul din vreme.
  • Am priorităţi corecte.
  • Sunt punctual.

9. Administrarea banilor

  • Sunt administrator nu proprietar al bunurilor primite.
  • Sunt stăpân nu rob al lucrurilor.
  • Dăruiesc financiar pentru lucrarea lui Dumnezeu cu bucurie, constant şi proporţional cu binecuvântarea lui Dumnezeu.

10. Sănătatea fizică şi prezenţă

  • Tratez trupul meu drept templu Duhului Sfânt.
  • Demonstrez maniere şi echilibru social.
  • Am o dietă echilibrată (evit excesele).
  • Folosesc un limbaj potrivit.

Dacă nu strălucim în unele aspecte, este responsabilitatea noastră să le remediem. Bineînţeles, nu singuri, ci cu ajutorul lui Dumnezeu şi a comunităţii de credincioşi care duce aceeaşi luptă cu noi!

Începeţi chiar acum! Fiţi sănătoşi!

Păstor Timotei Rusu

***

 

 

BINECUVANTAREA INVATARII

Luca 2:39-52

Partea I

“Şcoala cea mai buna e aceea in care inveti, inainte de toate, a invata”. Nicolae Iorga

”Este imposibil ca elevii sa invete ceva cat timp gandurile lor sunt robite si tulburate de vreo patima. Intretineti-i deci intr-o stare de spirit placuta, daca vreti sa va primeasca invataturile. Este tot atat de imposibil sa imprimi un caracter frumos si armonios intr-un suflet care tremura, pe cat este de greu sa tragi linii frumoase si drepte pe o hartie care se misca.” John Locke – “Some Thoughts Concerning Education”

Rolul invatatorului in procesul de modelare a omului este poate cel mai important. Punand-si elevii in situatii variate de instruire, el transforma scoala “intr-un templu si un laborator.” Mircea Eliade

In general, in urma unei activitati de invatare retinem: 10% din ceea cecitim; 20% din ceea ce auzim; 30% din ceea ce vedem; 50% din ceea ce vedem si auzim in acelasi timp; 80% din ceea ce spunem; 90% din ceea ce spunem si facem in acelasi timp.

I.      NECESITATEA INVATARII

1.      Motivatia devenirii conform planului lui Dumnezeu – Motivatia sta la baza randamentului actiunilor omului. Transformarea omului prin procesul de invatare il face pe om destoinic pentru menirea pe care o are in viata de la Dumnezeu – 2Tim.3:17. 

2.      Dezvoltarea armonioasa a fiintei umane – Copilul invata, mai intai, sa stea in picioare, iar apoi trece la lucrurile mai complexe. Cresterea intelectuala se face odata cu cea fizica.

3.      Maturizarea este strans legata cu inaintarea in varsta – Se asteapta ca omul sa stie mai multe odata cu inaintarea sa in varsta. Viata, varsta omului nu se opreste in loc, tot asa nici invatarea nu se poate opri. Ne este oferit exemplul Domnului Isus din Luca 2:40 “Iar Pruncul crestea si se întãrea; era plin de întelepciune, si harul lui Dumnezeu era peste El.” – vs.52 “Si Isus crestea în întelepciune, în staturã, si era tot mai plãcut înaintea lui Dumnezeu si înaintea oamenilor.” 

4.      Momentul evaluarii – Pentru masurarea cunostintelor dobandite si a gradului de intelegere, este necesara evaluarea finala a cunostintelor. Examinarea finala o realizeaza Dumnezeu.  

II.   PRINCIPII BIBLICE

1.      Cuvantul Domnului are putere – Secretul puterii Bibliei se afla in originea ei – ea este inspirata: “TOATA SCRIPTURA ESTE INSUFLATA DE DUMNEZEU si de folos ca sa invete, sa mustre, sa indrepte, sa dea intelepciune in neprihanire, ca omul lui Dumnezeu sa fie desavarsit si cu totul destoinic pentru orice lucrare buna” 2 Timotei 3:16,17. Apostolul Petru declara: “Cãci nici o proorocie n-a fost adusã prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânati de Duhul Sfânt.” 2Petru 1:21 

2.      Cuvantul Domnului are viata – Expresii ca “Asa vorbeste Domnul”, “Dumnezeu a zis” si altele asemanatoare se gasesc de mai mult de 2.500 de ori in Biblie. Tipica pentru acestea este exclamatia lui David: “DUHUL DOMNULUI VORBESTE PRIN MINE si Cuvantul Lui este pe limba mea” 2Samuel 23:2. Privind pe Domnul Christos prin studiul Cuvantului lui Dumnezeu, suntem schimbati si devenim tot mai asemanatori cu El – 2Corinteni 3:18 „Noi toti privim cu fata descoperitã, ca într-o oglindã, slava Domnului, si Suntem schimbati în acelasi chip al Lui, din slavã în slavã, prin Duhul Domnului.”. 

III.   PATRU PASI IN STUDIUL SCRIPTURII

1.      Citire – Nimeni nu poate citi Biblia, fie si ocazional, fara sa fie afectat de ea intr-o oarecare masura. Cu cat citim mai mult Biblia, cu atat influenta ei asupra noastra este mai mare. Sunt multe persoane care citesc Biblia asemenea etiopianului care se intreba: “Cum as putea sa inteleg, daca nu ma va calauzi cineva?” F.A. 8:31. 

2.      Studiu in rugaciune – Psalmistul se ruga: “Deschide-mi ochii ca sa vad lucrurile minunate ale Legii Tale” Psalmul 119:18. Cand cu rugaciune lasam Biblia sa se explice singura, ajungem sa intelegem ce a vrut Dumnezeu sa spuna si nu ce crede un om, sau ce sustine crezul unei biserici. Cel mai bun interpret al Bibliei este Bilia insasi – “…Sa stiti ca nicio profetie din Scriptura ne se talcuieste singura” 2Petru 1:20. 

3.       Studiu zilnic – Implica o munca laborioasa de cercetare a Scripturii. Indemanare si atentie sunt cerute din partea celui ce studiaza Cuvantul lui Dumnezeu – 2Tim.2:15. “Cauta sa te infatisezi inaintea lui Dumnezeu ca un om incercat, ca un lucrator care n-are de ce sa-i fie rusine si care imparte drept Cuvantul adevarului.” O citire de suprafata a Bibliei nu ajunge, noi trebuie sa o cunoastem. Aceasta inseamna continua cercetare a Cuvantului lui Dumnezeu. Domnul Isus spunea: “Daca ramaneti in Cuvantul Meu, sunteti in adevar ucenicii Mei; veti cunoaste adevarul, si adevarul va va face slobozi” Ioan 8:31,32. Apostolul Pavel exemplifica pe crestinii din Berea fiindca primisera Evanghelia – F.A.17:11 „Iudeii acestia aveau o inimã mai aleasã decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toatã rîvna, si cercetau Scripturile în fiecare zi, ca sã vadã dacã ce li se spunea, este asa.” – Aceasta este cheia puterii in viata noastra.  Pe masura ce studiem Biblia, ea devine “puterea lui Dumnezeu pentru mantuirea fiecaruia care crede” – Rom.1:18. Noi trebuie sa cercetam Scripturile – Io.5:39 „Cercetati Scripturile, pentru cã socotiti cã în ele aveti viata vesnicã, dar tocmai ele mãrturisesc despre Mine.”Domnul Isus ii invata pe ucenicii Lui – Lc.24:44-45 “Iata ce va spuneam cand inca eram cu voi, ca trebuie sa se implineasca tot ce este scris despre Mine in Legea lui Moise, in prooroci si in psalmi. Atunci le-a deschis mintea ca sa inteleaga Scripturile.” O cercetare mai amanuntita a Scripturilor va pune cunostinte valoroase la dispozitia fiecarui credincios. 

4.      Trairea Cuvantului lui Dumnezeu – Exista pericolul ca desi oamenii invata mereu nu ajung “niciodata la o deplina cunostinta a adevarului” 2Tim.3:7. Aceasta se intampla fiindca oamenii nu sunt dispusi sa aplice in viata lor ceea ce descopera in Cuvantul lui Dumnezeu. Crestinul trebuie sa fie binevoitor sa asculte sfaturile Bibliei si sa primeasca mustrarile ei. Daca dorim cu adevarat sa ascultam de Dumnezeu, El ne va invata ce este adevarul – “Daca vrea cineva sa faca voia Lui, va ajunge sa cunoasca daca invatatura este de la Dumnezeu” Ioan 7:17. “Intoarceti-va sa ascultati mustrarile Mele! Iata, voi turna Duhul Meu peste voi, va voi face cunoscut cuvintele Mele” Prov.1:23. “Fiindca ai lepadat cuvantul Domnului, te leapada si El” 1Sam.15:23. 

Va urma!

Pastor Ion Damian

***

MISIUNEA FAMILIEI CRESTINE

pozaDumnezeu a oranduit familia ca si institutia de temelie a societatii. Ea este compusa din persoane inrudite unele cu altele prin casatorie, sange sau adoptiune. Casatoria este legamantul stabilit intre un barbat si o femeie care se leaga sa ramina impreuna pe toata durata vietii. Casatoria este un dar unic prin care Dumnzeu realizeaza cateva scopuri: ilustreaza unirea dintre Domnul Christos si Biserica Sa, pune la dispozitia barbatului casatorit si a femeii casatorite un cadru pentru relatiile de intimitate in care acestia isi implinesc trairile sexuale in conformitate cu standardele biblice si perpetueaza rasa umana.
Barbatul si nevasta au o valoare egala inaintea lui Dumenzeu, fiind creati amindoi dupa chipul si asemanarea Lui. Relatiile de casatorie ilustreaza felul in care se poarta Dumnezeu cu poporul Sau. Barbatul trebuie sa-si iubeasca nevasta dupa cum si Domnul Christos si-a iubit Biserica. Dumnezeu i-a dat barbatului responsabilitatea sa hraneasca, sa pazeasca si sa conduca familia lui. Nevasta trebuie sa se supuna de buna voie autoritatii barbatului care o slujeste din dragoste, dupa cum si Biserica este supusa de buna voie lui Christos, Capul ei. Creata ca si barbatul dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, nevasta este agala cu el innaintea lui Dumnezeu si a primit din partea lui Dumnezeu resposabilitatea de de a-si respecta barbatul, de a-l sluji ca un ajutor potrivit in administrarea casei si in formarea noii generatii.
Copiii, din momentul conceptiei, sunt o binecuvantare si o mostenire de la Domnul. Parintii trebuie sa arate copiilor prin viata lor modelul lui Dumnezeu pentru viata de casnicie. Parintii trebuie sa-i invete pe copiii lor valori morale si spirituale si sa-i determine, prin exemplul personal consistent si prin disciplina dragostei sa faca decizii bazate pe adevarul biblic. Copiii trebuie sa-si cinsteasca parintii si sa le fie supusi.
Versete Biblice: Gen. 1:26-28; 2:18-25; 3:1-20; Ex. 20:12; Deut. 6:4-9; Ios. 24:15; 1 Sam. 1:26-28; Ps. 78:1-8; 127; 128; 139:13-16; Prov. 1:8; 5:15-20; 6:20-22; 12:4; 13:24; 14:1; 17:6; 18:22; 22:6,15; 23:13-14; 24:3; 29:15,17; 31:10-31; Ecl. 4:9-12; 9:9; Mal. 2:14-16; Mat. 5:31-32; 18:2-5; 19:3-9; Marcu 10:6-12; Rom. 1:18-32; 1 Cor 7:1-16; Efes. 5:21-33; 6:1-4; Col. 3:18-21; 1 Tim. 5:14; 2 Tim 1:3-5; Tit 2:3-5; Evr. 13:4; 1 Pet. 3:1-7
Bibliografie: “Mesajul si Credinta Baptista”, Conventia Baptista de Sud (SUA), 9 Mai 1963 si revizuit in 9 Iunie 1998
Pastor Ion Damian
***

Sa fim crestini care vestesc Evanghelia!

Istoria Bisericii Domnului Isus ne ofera multe exemple de credinciosi care au trait, dar si-au dat si viata murind pentru Fiul lui Dumnezeu. Multi crestini s-au jertfit in lucrarea de vestire a Evangheliei pe campul de misiune. In zilele noastre avem ocazia sa aflam saptamanal despre misionari care sunt persecutati si, in multe cazuri, cei care vestesc Evanghelia sunt ucisi in diferite locuri pe mapamond.

Privind la perioada de inceput a Bisericii, ne aducem aminte de multi martiri precum:

  • Stefan care este omorat de catre evrei cu pietre;
  • apostolul Iacov, fiul tunetului, care a fost prins, chinuit şi apoi ucis cu sabia din pricina credinţei lui în Domnul Isus Hristos. Moartea lui a fost atât de chinuitoare,
    că a plăcut tuturor iudeilor, care ii urau pe creştini şi le doreau moartea;
  • la Hierapolis, apostolul Filip a fost batut crunt si a poi a fost rastignit. Filip a fost martirizat in anul 52 d.Hr., la vreo 8 ani dupa omorarea apostolului Iacov;
  • in Alexandria, evanghelistul Marcu a fost prins, picioarele i-au fost legate impreuna si astfel a fost tarat pe strazile cetatii, apoi, zdrobit si insangerat, a fost aruncat intr-o celula. In ziua urmatoare i-au ars trupul. Oasele lui au fost adunate de crestini si inmormantate;
  • in Partia, prin anul 60 d.Hr., apostolul Matei a suferit moartea de martir, fiind ucis cu sabia;
  • Matia a predicat Evanghelia in Iudeea si a fost martirizat la Ierusalim prin lovirea cu pietre, apoi i-au taiat capul.

Iata cateva versete care vorbesc despre viziunea Mantuitorului cu privire la vestirea Evangheliei: “Evanghelia aceasta a Imparatiei va fi propovaduita in toata lumea, ca sa slujeasca de marturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfarsitul.” (Mat.24:14) “Mai intai trebuie ca Evanghelia sa fie propovaduita tuturor neamurilor.” (Marc.13:10) “Apoi le-a zis: “Duceti-va in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la orice faptura.” (Marc.16:15) “Dar El le-a zis: “Trebuie sa vestesc Evanghelia Imparatiei lui Dumnezeu si in alte cetati; fiindca pentru aceasta am fost trimis.” (Luc.4:43) “Legea si prorocii au tinut pana la Ioan; de atunci incoace, Evanghelia Imparatiei lui Dumnezeu se propovaduieste; si fiecare, ca sa intre in ea, da navala.” (Luc.16:16)

Prin harul Domnului, avem resursele necesare pentru a vesti Evanghelia celor de langa noi in vederea mantuirii acestora. Evanghelia a fost propovaduita de Domnul Isus si de ucenicii Sai, de crestini de-a lungul secolelor pana la noi, care au inteles aceasta datorie pe care o au inaintea lui Dumnezeu. Care este planul nostru de vestire a Evangheliei? Cu ajutorul Domnului, sa fim harnici, optimişti, credincioşi, devotaţi, implicati si curajoşi in lucrarea Evangheliei din zilele noastre.

Pastor Ion Damian

***

Legea Domnului: interdictii si porunci, robie sau libertate?

Odata am avut ocazie sa am un cuvant la un auditoriu de oameni necredinciosi. Evenimentul a avutloc intr-o sala mare a unei unitati militare. In sala s-au adunat in jur de 50-60 de personae, iar eu am vorbit pe tema “In ce consta adeverata valoare vietii unui om”.  La sfarsitul discursului meu un ofiter mi-a pus o intrebare, cu care se framantă multi oameni aflati in cautarea  Adevarului. Cred ca raspunsul la aceaasta intrebare a fost mult mai util, decat toata predica mea de 25 de minute.

            “Odata un preot mi-a dat o lista cu pacate” – a inceput sa spuna ofiterul… “Cand m-am uitat la aceasta lista am fost foarte surprins si socat: din lista am inteles ca aproape tot ce tine de viata noastra cotideana, biserica considera fiind pacat! Sa ma uit la televizor – e pacat! Sa lenevesc  putin – e pacat! Chiar nu am dreptul dupa o zi de lucru doar sa ma odihnesc fara sa fac ceva anume? Jumatate de ora fara rugaciune – e pacat! e.t.c… Cine poate sa traiasca in felul acesta”? – a intrebat el la sfarsit.

Si intr-adevar, multi oameni percep crestinismul doar ca un set de interdictii si porunci. Mai mult decat atat, se pare ca interdictiile acestea limiteaza extreme de mult libertatea umana, lipsind omul de toate lucrurile dorite, tot ce face viata umana sa fie interesanta si placuta. Iar ca alternativa omului i se ofera un mod de viata extrem de ascetic, plin de lucruri pe care nu iti vine deloc sa le faci, insa care esti obligat sa le faci pentru mantuirea sufletului si pentru a ajunge la viata vesnica.

Un alt om  la invitatia mea sa se apropie de Dumnezeu si de Biblia mi-a rastuns: “Auzi omule, tu stii ca viata mea nu este deloc simpla: Muncesc ca un bou, castig un salar mizerabil, am probleme in familia… in viata mea atat de sobra au ramas doar cateva lucruri care imi mai produc placere si bucurie, iar tu vrei ca eu sa vin la Dumnezeu care imi interzice aceste lucruri. Vrei ca sa nu mai raman chiar cu nimic?”

Care totusi pana la urma esenta Legii lui Dumnezeu?

In Legea lui Moise sunt in jur de 613 de porunci (dintre care mai mult de jumatate – 365 – sunt interdictii). Orice evreu putea sa arunce o privire asupra lor si cantareasca pentru sine: “Cu acestea 302 nu am nici o prolema, le  pazesc usor si din inima, cu acestea 70 merge mai greu, insa daca ma straduiesc tare, ma voi descurca si cu ele. Urmatoarele 156 merg rau de tot, iar de restul 137 nici sa nu mai vorbesc… Dar ce sa fac? N-am nimic de ales, su sunt obligat sa duc povara aceasta, pentru ca altfel aung in iad. Mai bine sa ma chinui aici ca sa ajung la viata vestica, caci acolo va fi cu totul alta treaba.

Un asemenea iudeu intr-o zi s-a apropiat de Domnul Isus ca sa afle daca nu cumva printre cele 613 porunci exista doar cateva, pe care daca le pazesti devii relativ curat inaintea lui Dumnezeu si demn de viata vesnica. Raspunsul Domnului Isus a fost paradoxal si iesit din orice tipar: Au  fost doar 2 porunci care au imbibat realmente in ele toata Legea: “Dragostea deplina fata de Dumnezeu si iubirea de semeni pe masura iubirii de sine”. Cat de simplu si cat de complicat in acelasi timp!  „Iubeste-L pe Dumnezeu si fa tot ce-ti vine!” – a rezumat candva Fericitul Augustin. Suna intr-adevar neobisnuit, chiar anarhic, insa esenta frazei spune ca cel ce iubeste pe Dumnezeu cu adevarat, are pasiuni si dorinte inspirate de Dumnezeu.

Cum ramane totusi cu limitarile pe care ni le impune Legea?

Esenta interdictiilor si poruncilor consta in a-i proteja si a-i feri pe oameni de rau. Ele sunt asemenea steaguletelor rosii care se pun in jurul unei gauri uriase pe sosea, delimitand astfel zona periculoasa. Dumnezeu nu este un killer al placerilor. El plaseaza acele steagulete rosii doar acolo, unde depasirea limitei permise aduce daune celui in cauza si celor din jurul lui. Aceasta depasire a limitei e definita de Biblie ca fiind pacat.

            Daca esenta poruncilor si a interdictiilor consta in dragoste, atunci intreaga lista a preotului pe care a primit-o ofiterul din sala, isi pierde semnificatia. Daca un om Il iubeste cu adeverat pe Dumnezeu, in mod natural el caută sa-I faca pe plac lui Dumnezeu si sa respecte regurile care reglamenteaza relatia dintre el si Dumnezeu (pe verticala) si dintre el si cei din jurul lui (pe orizontala).

  1. Daca Il iubesti peDumnezeu si vrei sa ai viata din abundenta, pe care apregatit-o El celor ce-L iubesc, cu siguranta n-ai “sa mori” in fata televizorului, si nu pentru ca aceasta este o interdictie, ci pentru ca nu vrei sa-ti umpli mintea cu gunoaie.
  2. Nu vei lenevi, si nu pentru ca sa bifezi implinirea unei porunci, ci pentru ca sa nu pierzi nici o ora din timpul tau pretios, pentru ca viata din abundenta sa nu treaca pe langa tine. “Carpe Diem!” – spuneau stramosii – “Profita de Moment”!
  3. Motivatia pentru rugaciune  nu va fi linistirea sentimentului religios si a datoriei fata de Dumnezeu, ci pentru ca nu poti si nu vrei sa traiesti fara  rugaciune.

Atunci se ridica o intrebare ligitima:  de unde sa facem noi rost de aceasta dragostea fata de Dumnezeu si fata de oameni? – De la Insusi Dumnezeu. El estei si autorul si datatorul dragostei. Ea “a fost turnata in inimile noastre de Duhul Sfant” (Rom.5:5). Lucrul acesta nu poti intelege si simti din mesajul unui predicator. Trebuie sa le experimentezi in mod personal. Se poate vorbi mult despre insusirile apei, dar nu o vei intelege pana cand nu vei intra in ea si s-o iei in palmele tale ca sa-ti potolesti setea.

            Viata crestina este posibila doar pentru un om in inima caruia locuieste Duhul lui Dumnezeu. Pana atunci Dumnezeu si poruncile Lui vor ramane neintelese si periculoase pentru libertatea noastra .

            Scopul relatiei dintre Dumnezeu si om nu consta in interdictii si porunci, ci in viata care este posibila datorita atitudinii atente fata de aceste porunci.

Viata cu Dumnezeu nu este plictisitoare, ci interesanta. Ea este plina de experiente captivante chiar mai mult decat experientele oricarui om care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. Diferenta este ca experientele acestea sunt mai curate si mai bune si nu lasa in urma lor gustul amar, regretul si urmarile, care vor fi din ce in ce mai greu de depasit. Iresponsabilitatea si permisimismul niciodata nu au adus nimanui o implinire de durata. Devreme sau tarziu intr-o forma sau alta raul se va intoarce inapoi la cel ce il face. Asta e legea stabilita de Creatorul Universului.

Poruncile lui Dumnezeu pot fi comparate cu un gard care inconjoara curtea scolii ca sa ne protejeze si sa ne ofere siguranta. Insa noi,oamenii deseori suntem ca niste copii iresponsabili, jucand fotbal cu o cutie goala de conserva pe marginea soselei aglomerate. Dincolo de gard puteam fi in siguranta.

Studiile psihologilor au aratat  ca copii, care se joaca in curtea unei scoli fara gard au tendinta sa se tina mai aproape de mijloc si nu se simt in siguranta aproape de marginea curtii.In schimb copii care sie joaca intr-o curte ingradita se simt mai liber si folosesc cu curaj tot spatiul  curtii si nu doar mijlocul ei.

Poruncile lui Dumnezeu, asemenea gardului, ne sunt date ca noi, copiii Lui cu bucurie si siguranta sa ne jucam in curte, adica in lumea pe care a creat-o El pentru noi.

Va doresc tuturor celor care inca n-ati experimentat personal, sa puteti vedea in Biblie dincolo de gardul  poruncilor un loc luminos, placut si comfortabil pentru noi.

Cu toata importanta “gardului” fie ca Dumnezeu sa ne ajuta ca in bisericile noastre sa fim invatati mai mult cum sa descoperim o relatie vie si adevarata cu Dumnezeu, decat ce fel de forma si culoare trebuie sa aiba gardul nostru, sau cum gardul scolii invecinate nu corespunde standardului pe cand gardul nostru este in regula.

Pastor Sergey Predit

***

Dragostea care curge

Dragostea nu va pieri niciodată

1 Corinteni 13:8  

1 Corinteni 13 este un poem al iubirii. Este interesant însă faptul că, Apostolul Pavel nu vorbește despre dragostea umană, atât de vorbită și cântată de oameni. El ne învață despre ce este aceea dragoste creştină.

Dragostea creştină este un rezultat al revărsării dragostei divine în inima omului născut din nou, care devine astfel plin de pasiune pentru Dumnezeu şi plin decompasiune pentru semeni.

Dragostea creştină este cel mai frumos lucru de pe pământ. Este dragostea divină manifestată în formă umană, așa cum a trăit-o Domnul Isus. Acum este rândul nostrusă experimentăm o asemenea dragoste.

A fi născut din nou înseamnă a fi născut din iubirea lui Dumnezeu, pentru iubirea de Dumnezeu şi pentru iubirea de semeni. Înseamnă a primi iubirea lui Dumnezeu în inimă și a lăsa să curgă mai departe.

Dragostea creştină nu este un produs natural. Ea vine din natura divină şi se dezvoltă în măsura cunoaşterii lui Dumnezeu din Scripturi şi din experienţă şi odată cu exersarea credinţei.

Iubirea pentru Dumnezeu se manifestă prin închinarea cu pasiune, cu încântare, cu respect. Se manifestă de asemenea și prin punerea încrederii în Dumnezeu cu privire la toate lucrurile, știind că Dumnezeu este bun cu noi.

Iubirea pentru semeni, este lucrarea Duhului lui Dumnezeu în credincios  prin a-l determina să lase să curgă iubirea lui Isus prin el către cei din jur, așa cum a făcut și Isus.

Dragostea creştină nu este un sentiment care declanşează un act de voinţă, ci esteun act de voinţă care declanşează un sentiment. Dragostea este mult mai mult decât un sentiment. Dragostea este o alegere.

Dragostea creștină, adică revărsarea iubirii lui Dumnezeu prin noi, înspre semenii noștrii, se ridică cu mult ca valoare peste tot ce am putea noi face, prin puterea și înțelepciunea noastră.

Folosind hiperbola, Pavel ne ajută să înțelegem că iubirea față de semeni este cu mult superioară darului vorbirii în limbi, darului proorociei, darului de cunoaștere, darului credinței chiar sacrificiului de sine.

Dragostea creștină este îndelung răbdătoare. Creştinul este atât de cuprins de binele mântuirii în lăuntrul său încât, lasă să curgă iubirea lui Dumnezeu prin el chiar și în condiţii de ostilitate.

Dragostea creştină este plină de bunătate. Omul copleşit de bunătatea lui Dumnezeu, nu poate să oprească nici manifestările de rău care vin din afară, nici șuvoiul de iubire care curge din interior.

Dragostea creștină nu invidiază. Ea nu dorește bunurile celuilalt, ci îi mulțumește lui Dumnezeu pentru ce i-a dat. Ea nu dorește răul nimănui. Dimpotrivă, dorește tuturor ceea ce este mai bine pentru ei.

Dragostea creștină nu se laudă. Omul mântuit se evaluează pe sine nu în comparaţie cu valorile altor oameni, ci în comparaţie cu Dumnezeu. Rezultatul acestui mod de a vedea lucrurile este a găsi plăcere în umilință.

Dragostea creştină nu se umflă de mândrie. Ea izvorăşte dintr-o inimă umilă, înclinată spre supunere la voia lui Dumnezeu şi ascultare de poruncile Lui, cu încrederea că Dumnezeu este în control asupra tuturor circumstanţelor vieţii.

Dragostea creştină nu se poartă necuviincios. Ea este plină de grație, de respect şi de sensibilitate. Este întodeauna atentă la detalii şi are ca scop să facă numai binele, fără efecte negative. Ea nu se poartă cu duritate.

Dragostea creştină nu caută folosul său. Ea se ocupă mai degrabă cu dezvoltarea relaţiei cu Dumnezeu și cu cei din jur, lăsându-L pe Dumnezeu să se ocupe în mod personal de propriile probleme.

Dragostea creștină nu se mânie. Ea este indignată cu privire la tot ceea ce este rău, dar are discernământul și controlul de sine necesar pentru a se raporta cu iubire la persoana care a înfăptuit răul, pentru o ajuta să se corecteze.

Dragostea creștină nu se gândeşte la rău. Ea nu mai contabilizează lucrurile rele care i se întâmplă, după cum Dumnezeu nu mai contabilizeaza păcatele celui mântuit. Le contabilizează însă pe cele bune.

Dragostea creștină nu se bucură de nelegiuire. Ea nu are nici un fel de satisfacţie în păcat. Prin urmare, nu o ia niciodată pe scurtătură, pentru a obține orice fel de foloase materiale sau sufleteşti, prin călcarea principiilor biblice.

Dragostea creştină se bucură de adevăr. Ea iubeşte adevărul lui Dumnezeu oriunde îl întâlneşte în viaţa şi trăirea oamenilor evlavioși, de aceea este dispusă la părtăşie cu toți aceia care au viața așezată pe temelia Cuvântului.

Dragostea creştină acopere totul. Ea nu este preocupată să evalueze, să judece, sau

să atragă atenția oamenilor asupra consecințelor păcatelor din viața cuiva, cât este preocupată să protejeze oamenii de rușine și de ridicol.

Dragostea creştină crede totul. Ea nu este suspicioasă sau cinică. Ea îi respectă pe

oamenii pentru care a murit Cristos și dă credit harului lui Dumnezeu care poate transforma viața chiar și a celui mai păcătos.

Dragostea creştină nădăjduiește totul. Ea nu se uită la ce este omul sau ce face omul, ci la cine este şi ce face Dumnezeu în om, prin om și pentru om, de aceea, îi acordă o şansă uriașă fiecăruia.

Dragostea creştină suferă totul. Ea se menţine pe poziţia de luptă împotriva răului și pentru binele lucrării lui Dumnezeu, a familiei, a fraților, a semenilor, indiferent de contextul de viaţă sau de costuri.

Dragostea creştină nu va pieri niciodată. În contrast cu darurile spirituale care sunt eficiente pentru o vreme, dragostea supravieţuiește vremii și vremurilor, răului și binelui, păcatului și harului.

Dragostea creştină nu va falimenta niciodată. Orice altă metodă de relaționare față de oameni, în orice timp al istoriei, în orice loc de pe fața pământului, sau în orice stare, nu s-a dovedit a fi de aceeași tărie și eficiență.

Dragostea creştină transcede condiţiei noastre de fiinţe limitate. Chiar dacă nu am văzut și nu cunoaștem pe deplin valoarea Împărăţiei lui Dumnezeu, dragostea ne leagă profund de aceste valori.

Dragostea creştină este mai mare decât credința și nădejdea. Aceste virtuţi, generate de Duhul Sfânt în inima creștinului, au menirea să-l ducă pănă la glorificare. Dragostea însă, merge mai departe…

Urmăriți dragostea! (1 Corinteni 14.1)

Păstor Ioan Balaciu

 

 

 

La inceput de an, ce sa cerem de la Domnul?

Cererea lui Solomon este un model si o sursa de inspiratie la inceput de an, atunci cand ne creionam agenda pentru noul an in care tocmai am pasit prin harul lui Dumnezeu. “La Gabaon, Domnul S-a arãtat în vis lui Solomon noaptea, si Dumnezeu i-a zis: „Cere ce vrei sã-ti dau.” Dã, deci, robului Tãu o inimã priceputã, ca sã judece pe poporul Tãu, sã deosebeascã binele de rãu! Cãci cine ar putea sã judece pe poporul Tãu, pe poporul acesta asa de mare la numãr!” Cererea aceasta a lui Solomon a plãcut Domnului.” (1Imparati 3:5-10) Iata exista o cerere placuta Domnului cand ne aflam la inceput de drum.

Sa cerem lucrurile imposibile mai mult decat pe cele posibile. “Isus S-a uitat tintã la ei, si le-a zis: „Lucrul acesta este cu neputintã la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru cã toate lucrurile sunt cu putintã la Dumnezeu.” (Marcu 10:27)

Sa cerem lucrurile folositoare mai mult decat cele ingaduite. “Toate lucrurile îmi sunt îngãduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngãduite, dar nimic nu trebuie sã punã stãpânire pe mine.” (1Corinteni 6:12) “Toate lucrurile sunt îngãduite, dar nu toate zidesc.” (1Corinteni 10:23)

Sa cerem lucrurile prioritare mai mult decat cele dorite. “Cãutati mai întâi Împãrãtia lui Dumnezeu si neprihãnirea Lui, si toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6:33)

Sa cerem lumina Domnului mai mult decat lumina reflectoarelor acestei lumi. “Lumina aceasta era adevãrata Luminã, care lumineazã pe orice om, venind în lume.” (Ioan 1:9) “Tot asa sã lumineze si lumina voastrã înaintea oamenilor, ca ei sã vadã faptele voastre bune, si sã slãveascã pe Tatãl vostru, care este în ceruri.” (Matei 5:16)

Sa cerem asemanarea cu Domnul Isus si sa nu ne asemanam modelului lumesc. “Si sã-L cunosc pe El si puterea învierii Lui si pãrtãsia suferintelor Lui, si sã mã fac asemenea cu moartea Lui; ca sã ajung cu orice chip, dacã voi putea, la învierea din morti.  El va schimba trupul stãrii noastre smerite, si-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Si supune toate lucrurile. (Filipeni 3:10-11, 21) “Voi fiti, deci, desãvârsiti, dupã cum si Tatãl vostru cel ceresc este desãvârsit.” (Matei 5:48)

Pastor Ion Damian

 

 

 

Bucurie de Craciun

“Si pastorii s-au intors, slavind si laudand pe Dumnezeu, pentru toate cele ce auzisera si vazusera si care erau intocmai cum li se spusese.” Luca 2:20

Privind la darurile pe care magii le-au adus Domnului Isus, oare care sunt darurile pe care, la randul nostru, le oferim Mantuitorului? Suntem obisnuiti cu vorbe spuse in aceste zile, precum: “De Craciun fii mai bun!”; “Daruieste de Craciun!”, afirmatii care par sa nu mai aiba efect in privinta unora. Oare ce ar mai putea aduce nou Craciunul si in acest an? Nu Nasterea Domnului Isus este fara relevanta, ci obisnuita si indiferenta pot duce la o pierdere a interesului pentru aceasta sarbatoare.

Pentru a se bucura de nasterea Domnului Isus, pastorii de la Betleem au invins bariera slujbei lor, iar magii au invins bariera culturii, a distantei si a timpului. In schimb, Irod, preotii de la curtea lui, cat si locuitorii Betleemului nu au putut trece peste obstacolele mandriei, a arogantei, a ipocriziei, a fatarniciei si a indiferentei.

Sa fie lucruri care sa ne opreasca din trairea plina de bucurie a Sarbatorii Nasterii Domnului Isus? Sa fie obstacole pe care sa nu le putem trece si sa pierdem aceasta minunata si inaltatoare bucurie?

Pastorii si magii s-au implicat activ in depasirea oricarei bariere din drumul lor catre Domnul Isus. Consider ca bucuria noastra la aceasta sarbatoare va fi in masura in care reusim sa depasim orice obstacol, fiind concentrati la Persoana Mantuitorului. La fel, si noi avem resurse in sensul acesta Cuvantul lui Dumnezeu si calauzirea Sa.

Dumnezeu ofera binecuvantari si in acest an de Craciun, intalnirea cu Domnul Isus prin Duhul Sfant, harul de a oferi daruri si marturii pentru Domnul Isus, umplerea inimii cu putere duhovniceasca; toate aceste binecuvantari le-au primit toti care S-au inchinat Domnului Christos in urma intruparii Sale.

Sarbatoarea Intruparii Domnului Isus poate fi numita si Sarbatoarea Laudelor fiindca acum se aud minunate cantari de lauda pentru Dumnezeu, prin cele mai frumoase colinde. Incântati de melodia acestora, dar si de mesajul care ne este transmis, la fiecare Craciun retraim cele mai deosebite emotii. La sarbatori, fiecare dintre noi dorim sa fim pe placul celor ce ne iubesc, dar mai important este sa ne rugam si sa ne dorim sa fim, in primul rand, placuti lui Dumnezeu.

Pastor Ion Damian

 

 

 

 

Întruparea: mic exerciţiu imaginativ!

pozzaEra din vremi fără de timp. Nu era timpul mort ce îşi întinde haina şi devine veşnicie, ci era chiar veşnicia, infinitul, fiinţa eternă fără ceas pe pereţii cerului. Stătea pe tron alb, în mijlocul universului, înconjurat de mii de fiinţe cu ochi supranaturali, cu aripi curate ce liturghiseau neîntrerupt, asigurând ambianţa unui rai nedescoperit de ochiul pământeanului. Nu sunt definiţii pentru a-I descrie aspectul, culoarea ochilor, a părului, a hainei orbitor de albă, ovaţionat fără încetare de coruri şi orchestre al căror sunet ne-ar transforma într-o secundă… Toţi L-au văzut ridicându-Se în picioare şi rezemându-Şi toiagul, sceptrul miraculos de pietre inefabile, lângă tronul regesc. Deşi privit de mii de chipuri angelice nimeni nu a ştiut unde pleacă, nici de ce Îşi lasă haina Lui de glorii scânteietoare, cu excepţia unor îngeri frumoşi şi speciali ce au pregătit evenimentul. Pe o uşă secretă a dispărut din ochii sideraţi ai îngerilor rămaşi muţi o clipă… şi a plecat spre alte dimensiuni ce scapă raţiunii îngereşti. Deşi nu există secvenţe de  timp în cer, era evident că a lăsat un gol, o lipsă de nedescris, o despărţire… S-a dus… Şi-a lăsat haina „de glorii” şi… S-a dus… spre lumea creaturilor de lut, a ochilor deformaţi de lacrimă, a fiinţelor fără de aripi, a morţilor cu chip palid ce fuseseră cândva după chipul şi asemănarea Lui, a vaietelor triste, a sudorilor, a scrâşnetelor, a trupurilor ce se descompun în ţărână rece, a ochilor ce sticlesc demonic în păcat, a limbilor otrăvite de şarpe, spre lumea descompusă a unei planete blestemate. Dar, ce să caute El, chiar El, în lumea celor fără de frâu, a celor care L-au uitat? Ce să caute El în pământul afânat de oase şi stropit cu sângele nostru? Totuşi, a venit! Pentru ce?… Pentru aburul cald al unei respiraţii ce ne-a dat viaţă şi pe care l-a numit Suflet, a venit pentru a despica cerul în formă de cruce prin care să vedem şi să „simţim” o dragoste pe care planeta o uitase demult. De aceea, a străbătut distanţele cosmice, a coborât pe trepte reci şi numai de El ştiute, spre beciul în care eram, golindu-Se pe Sine de veşnicii şi puteri dumnezeieşti şi devenind de-al nostru, om, biet om, ca cel de pe urmă om. Cu ţipăt de copil îngrozit de prima secundă a Terrei, sub gestul speriat al animalelor din grajd, cu o mamă tânără şi inocentă, privit perplex şi euforic de nişte ciobani anonimi din marginea satului. Venerat suspect, în ochii părinţilor săi, de nişte magi enigmatici veniţi din ţinuturi depărtate, urât cu înverşunare de irozi ce au vărsat sânge de copilaşi… Din vecii vecilor, în timp rece şi crud, din simfonii cereşti, în ţipete, din mantie regească, în scutece, din tron împărătesc, în cuie, din glorii, în palme şi ocări, din Stăpân, în ultima slugă, din Dumnezeu, în om crucificat, lovit, junghiat… mort! O, când ne vom prăbuşi… şi gândul la El va deveni mai viu decât noi?

Pastor Vasile Duma

 

 

 

 

                                                Atât de mult!?

          Pentru mulţi dintre noi a fost greu de înţeles  ideea unui Dumnezeu care să Se coboare la noi smerit, umil.       

          Smerenia era ultimul lucru la care ne puteam aştepta de la un Dumnezeu care are toate la degetul mic. Ar fi fost mai aproape de aşteptările noastre şi mai aproape de nota Lui măreaţă, să-Şi facă apariţia într-un car de foc, la care să fie înhămate câteva rânduri de comete strălucitoare; să poarte o mantie impresionantă în culorile curcubeului; pe cap să poarte, dacă nu mai multe coroane, cel puţin una din aur masiv, dichisită cu cele mai preţioase pietre astrale “cum n-a văzut Parisul!”; să coboare din caleaşca astrală pe un covor purpuriu cu model floral din cele mai alese plante exotice; să fie însoţit de un întreg alai ceresc gătit ca în zile de sărbătoare, neapărat în culori strălucitoare, de să ne cadă faţa! În plus, întreaga natură  însufleţită – de la jocul fulgilor de nea, împrăştiaţi de o boare de vânt nici prea rece nici prea caldă – până la zborul păsărilor care să împrăştie peste tot frunze, flori, petale. De jur împrejur să se zbenguie animăluţe grăgălaşe sub privirile semeţe ale animalelor cu greutate; munţii, dealurile şi pădurile să-I aşeze la picioare ramuri şi crenguţe ca pe nişte soli de bun venit, iar râurile, fluviile şi mările să-şi  trimită pe valuri spuma recunoştinţei! Cerul şi galaxiile să fie brăzdate de tunete şi fulgere binevoitoare, iar aştrii să cadă la picioarele Lui. Şi, dacă vreţi, pe deasupra, să se oprească în dreptul nostru, a fiecăruia, să-Şi  întindă mâna şi să ne invite să urcăm în caleaşca Lui, sau, măcar, să ne privească şi să ne zâmbească binevoitor!!! Şi l-a acest scenariu mai puteţi contribui şi dumneavoastră, cititorii noştri, pentru că este loc şi aveţi de unde. Nimic nu este prea mult şi nici prea exagerat. Fie şi numai pentru că stă în putinţa Lui să ne surprindă cu cele mai maiestoase scenarii de bun venit.                                                                                                                    

             Parcă aşa ne puteam închipui că ar fi fost potrivită venirea Lui în lumea noastră, a oamenilor. Nu suntem noi „coroana creaţiei Lui”?! Nu avem noi nevoie de salvare ? Iar pentru a salva pe cineva îţi trebuie putere, pricepere şi multe alte lucruei şi, pe deasupra, să faci impresie! Având în vedere măreţia Lui, o apariţie în forţă se ridica la înălţimea,  statutul şi potenţialului Lui, a posibilităţilor unui Dumnezeu atotputernic…!!!

             Recent am recitit câte ceva despre lucrarea mâinilor Lui.  Vă redau şi dumneavoastră câteva dintre acestea, fie şi numai pentru a schiţa perspectiva unei gândiri la unison.        

              Universul este format din peste 100 de miliarde de galaxii. Doar în galaxia noastră, Calea lactee, există aproximativ 200 de miliarde de stele. Astronomii apreciază numărul total al stelelor din partea observabilă a sistemului la 10 la puterea 25, dar numărul real nu îl poate cunoaşte nici un om. Un computer, care într-o singură secundă ar putea număra da la 1 până la 10 miliarde, ar avea nevoie de 30 de miliarde de ani pentru numărarea stelelor. Cea mai mare stea, Alfa Herculis, are în sistemul ei un diametrul de 250 de miliarde de km, cuprinzând de 180000 de ori diametrul Soarelui. Întregul nostru sistem planetar, cu diametrul lui mediu de 11,8 miliarde de km, ar încăpea în acesta de 21 de ori. O sondă cu viteza  de 40.000 km/h ar avea nevoie de 700 de ani pentru a traversa Alpha Herculis. Diametrul planetei noastre este de  aproximativ 12.750 km. În raport cu întreg universul, masa populaţiei Pământului  nu este mai mare  decât o bacterie.       ( Signale aus dem All – Wozu gibt es Sterne – prof. dr. Werner Gitt ( Semnale din cosmos – de ce există stelele, n.trad.)                                                                                                                                  

În această perioadă am vorbim de naşterea Mântuitorului nostru, Isus Cristos. Cel care a coborât în lumea noastră într-o condiţie neaşteptată, umilă, smerită.

Imaginea unei creaţii  la superlativ, care te lasă cu gura căscată, în contrast cu o apariţie

„ lumească” jalnică, care te lasă mut! Paie, fân, iesle, animale, lipsa  unui confort, a unor condiţiile igienico-sanitare minime, microbi, muşte şi cine mai ştie ce gângănii, fără  pătuţ cu cristale swarovski, fără scutece şi hăinuţe de culoare albastră, fără accesorii multicolore şi jucării muzicale…

Ce are în comun  măreţia cu smerenia? Unde este logica? Ce legătură este între stele, galaxie şi paie şi fân ?! 

Auzi!… Să vină cu mesajul de smerenie pe pământ când noi, rasa umană, aveam nevoie de ridicare, de salvare din toate constrângerile şi limitele materiale, biologice, fiziologice, morale şi sociale …şi câte or mai fi ele…,care ne hărţuiesc zilnic şi nu de azi de ieri, ci de milenii la rând!?

Aşteptam eliberarea de sub povara unui întreg cortegiu de legi socio-morale restrictive şi coercitive care ne tot împing spre marginea lor, a unor rânduieli politice cu multe feţe şi în multe culori, a unui sistem de valori mult prea relativ pentru a fi un fundament solid.

De parcă toate aceste apăsări nu ne-ar fi smerit destul…!  

Aşteptam să ne mântuiască tocmai din aceste constrângeri şi limite, din această trudă parcă fără sfârşit, din necazuri şi boli şi să ne înalţe la condiţia noastră de fiinţe speciale în faţa Lui. Nu suntem noi „coroana creaţiei” Lui?!

Greu de înţeles raţionamentul!

Ce să înţelegem noi, oameni după chipul şi asemănarea Lui ?Oameni cu nevoi majore de recunoaştere a valorii de sine. Prinşi între dorul astral de bine, frumos şi adevăr, într-un cuvânt – fericire şi patima unei libertăţii la care nu putem renunţa, cum nu putem respinge un vis!

La smerenie noi am reacţionat cu ignoranţă. Cu ignoranţă în sens de necunoaştere  şi nerecunoaştere ca persoană, ca scop şi mesaj  pentru care a venit dar şi ca ignorare, desconsiderare a valorii ca persoană şi ca lucrare de mântuire.

Dar de ce a considerat că nevoia noastră fundamentală este împăcarea cu El, că neîmplinirea, inclusiv  aceea din sufletul nostru, ar fi datorată tocmai  absenţei relaţiei creator – creaţie?  De ce prin El inima îşi revendică drepturi astrale după o logică care scapă firii umane, iar iubirea este limba cunoscută şi recunoscută ca”oficială” pe acest domeniul latifundiar? De ce ea, iubirea, este înscrisă în toate coordonatele longitudinale şi meridianele fiinţei umane?

Ce legătură este între smerenie şi iubire?

Iubirea, mesajul şi valoarea ei pot fi cuprinse într-un singur cuvânt –  dăruire. Dăruirea de sine, a ceea ce are mai bun, mai frumos, mai adevărat întreaga fiinţă umană.

Smerenia este condiţionată de limitele puţinului, modestului, simplului, nespusului sau nepusului în termeni valorici. Pe deasupra, smerenia are conotaţii de slujire, de ascultare, de supunere, de obedienţă. Şi asta chiar nu prea convine. Nu prea ne place. Asta şi pentru că noi vrem să fim trataţi ca regi. Să fim beneficiarii unei vieţi garnisite cu avantaje regale. Şi, ca măsura să fie întregă, vrem să nu murim niciodată!

Din perspectiva necreştină înţelegerea venirii şi primirii lui Isus Cristos ca Domn şi Mântuitor întâmpină serioase probleme de logică.

Astfel din perspectiva unei logici minime, apare involuntar întrebarea: atunci, cum stau lucrurile  din perspectiva lui Dumnezeu. Ce spune El?

El vrea să ne facă asemenea Fiului Său şi ne promite o Împărăţie unică în care a pregătit lucruri  nemaipomenite, greu de imaginat în splendoare.  O Împărăţie fără trudă şi nevoi împovărătoare, fără griji şi boli. Dar ne cere să acceptăm refacerea fiinţei noastre învechite şi degradate, care nu mai corespunde standardelor mult prea înalte ale acestei Împărăţii. Să acceptăm transformarea întregii noastre fiinţe umane, mult prea degradată şi pervertită iremediabil sub presiunea unui sistem valoric care şi-a epuizat valabilitatea şi puterea.

 Dumnezeu mai ştie un lucru care nouă ne scapă de cel mai multe ori. Acela că nivelul standardelor impuse – fără discuţie – de Împărăţia promisă nu poate fi atins prin puterile noastre. Oricât ne-am strădui. Oricât ne-am da peste cap să-L convingem, nu vom reuşi. Pentru că singurul reper acceptat de El  este sfinţenia absolută, nu relativă. Nimic mai puţin şi nimic altceva. Sfinţenie, neprihănire! Aceştia sunt termenii de fundament în care El înţelege să fim după chipul şi asemănarea Sa. Iar acest standard dumnezeiesc de înalt nu-l putem bine înţelege, darmite să-l atingem prin puterile şi înţelepciunea noastră. Oricât de bine intenţionaţi am fi.

Pe deasupra în Împărăţia aceasta funcţionează o lege fundamentală cu valoare de constituţie – iubirea!

Dar ce fel de iubire? O iubirea numită „agape”. O iubirea jertfitoare. Iubirea ce pune binele celuilalt înainte. Iubirea ce slujeşte în smerenie, fără pretenţii. O iubirea altruistă. O Împărăţie fără mândrie, în care „ ego-ul”, egoismul va fi de domeniul unui trecutul de tristă amintire. O societate  în care a cinsti pe celătalt, a sluji celuilat în termeni de binecuvântare, după principiul „cel mare slujeşte celui mic”, aduce a smerenie în straie regale.

 Dar pentru  ca  această Împărăţie veşnică  să nu fie o utopie şi liberatea să fie la ea acasă, primele direcţii au fost trasate încă de aici şi de astăzi. Kilometru 0 a fost în ieslea din Betleem. Acolo s-a bătut primul ţăruş al acestei Împărăţii sfinte. În prima zi de viaţă pământească a fost semnat proiectul de răscumpărare, de mântuire, iar în ultima zi, pe crucea de pe Golgota,  a fost plătit integral şi irevocabil acest plan ceresc. S-a îndeplinit, astfel, toate condiţiile  impuse  de  Marele Proiectant. Am mai rămas, totuşi, o singură condiţie: credinţa. Ea fundamentează valabilitatea personală, doar personală!, a acestui mare proiect, care se întinde pe durata întregii existenţe a umanităţii.

În plus unde mai punem că atitudinea şi faptele noastre de respingere, de ignoranţă şi ignorare, de răzvrătire  de până acum – numite păcate de „Codul Civil ceresc”-Biblia – aduc atingere directă dreptăţii şi legalităţii impuse iniţial în acest plan de Dumnezeu. Iar păcatul cere plată, cere jertfă, cere moarte. Dar şi această jertfă trebuie să fie fără cusur. Impecabilă!

Aici este  nodul gordian!  

           Toţi am greşit şi avem aceaşi soartă. Nici un om nu întruneşte condiţiile impuse de acest standard divin. Doar Unu singur. Isus Cristos! Singura jerfă acceptată ca plată a păcatului este jertfa Lui mântuitoare de pe Calvar, care Îl mulţumeşte pe Dumnezeu, pentru că întruneşte toate condiţiile impuse atât de dreptate cât şi de iubire.

            În acestă perioadă, în care am sărbătorit întruparea Mântuitorului nostru dumnezeiesc, vorbim, de fapt, de iubire. De iubirea lui Dumnezeu!  Însuşi numele Emanuel -„Dumnezeu este cu noi” dat Mântuitorului, ne aminteşte un adevăr:„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16 )

           Se poate să ne fi iubit atât de mult?

           Da! Se poate.  Chiar atât de mult!

            Dumnezeu, Cel care a creat cerul şi pământul, galaxiile şi stelele…şi ce n-a creat!…

a murit doar pentru noi !!! Surprinzător şi de neînţeles.

           Dacă în sufletul nostru – atât cât a mai rămas din el, un suflet de paie şi fân, un loc periferic, mai mult întunecos şi rece decât primitor, cu uscături adunate de prin locurile aride în care am căzut şi plin de surcele rămase în urma altora ca noi – se găseşte, totuşi, un loc pentru a se naşte acest „copil venit din ceruri”, atunci Împărăţia cerului intră în inima noastră.

O singură condiţie trebuie îndeplinită, şi o spune colindul nostru mai bine decât o poate spune oricine –  primirea Lui ca Domn şi Mântuitor  într-un mod plin de recunoştinţă, în smerenie, în limbajul  dragostei:

               „ Astăzi vin şi-mi plec genunchii,

      înaintea ieslei Tale!…”

Colectivul Radio Alt Fm

 

 

 

 

Programul de pregatire al lucratorilor

din Comunitatea Baptista Arad

Graduarea lucratorilor, promotia 2010 – 2013

Radna, 20 octombrie

                pozzaCu ajutorul lui Dumnezeu, ne-am bucurat sa slujim in pregatirea lucratorilor pe parcursul celor 3 ani de studiu, 2010-2013. Iata ca am ajuns si la sfarsitul acestui program de pregatire si ne rugam pentru noul program de pregatire care a inceput la 26 octombrie 2013.

                In cei 3 ani de pregatire, 2010-2013, am studiat: “Evanghelizare si creşterea Bisericii”, „Predicare”, „Etica si Morala Creştina”, „Doctrine despre Biserica”, „Metode de Studiu Biblic”, „Închinarea si muzica in Biserica”, „Conducerea Bisericii”, „Consiliere Pastorala”.

                Cu ajutorul Domnului, a avut loc Graduarea lucratorilor, la Biserica Baptista Radna, in data de 20 octombrie, cand 18 de lucratori au absolvit acest program de pregatire: Bilc Eugen Daniel (Lalasint), Tolca Cristian Dorin (Sanleani), Herman Adrian Marius (Arad), Covaci Florian Robert (Milova), Tironiac Ioan (Cladova), Muntean Gheorghe Bujor (Arad), Maximilian Sebastian (Arad), Gorgan Samuel Cornel (Arad), Munteanu Cornel (Soimos), Parv Teodor (Horea), Flueras Teodor (Horea), Talpos Tiberiu (Horea), Voaides Gavril (Radna), Filip Daniel (Radna), Puslau Ovidiu (Radna), Patroi Ioan (Radna), Lazar Livius (Radna), Bold Ionel (Toc).

                Cu ajutorul lui Dumnezeu, Programul de pregatire al lucratorilor continua la Radna cu pregatirea pentru predicare, planificata pentru anul 2013-2014. Ne rugam ca Domnul sa binecuvanteze cu rod in slujire pe acesti slujitori si pe cei care continua sa se pregateasca pentru lucrare.

Comunitatea Crestina Baptista Arad

 

 

 

 

Împreună pentru Africa

pozza„Împreună pentru Africa” este un proiect inițiat de Asociația Creștină Hannah și Biserica Baptistă Betel Cluj-Napoca cu sprijinul mai multor biserici evanghelice (Biserica Baptistă Speranța Arad, Biserica Baptistă Dâmbu Rotund Cluj, Biserica Baptistă Pecei jud.Sălaj, Biserica Baptistă Jac jud. Sălaj, Biserica Baptistă Colton SUA, Biserica Baptistă Harul Sacramento SUA, Biserica Penticostală nr.1 Anaheim SUA, Biserica Baptistă Calea Crucii Colton SUA, Biserica Baptistă Harul Irlanda, Biserica Baptistă Kafenberg Austria, ș.a.).

Versetul ales ca motto pentru acest proiect este Psalmul 105: 1 Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui! Faceţi cunoscut printre popoare isprăvile Lui!

Dorim să Îl facem cunoscut pe Dumnezeul nostru așa cum Îl cunoaștem din Sfânta Scriptură și celor din poporul ugandez, care încă nu L-au întâlnit personal.

În anul 2011 Domnul ne-a pus pe inimă câtorva tineri creștini din România să mergem în misiune în Africa, în Uganda și să începem o bază de misiune permanentă în partea de est a Ugandei, în zona Bulambuli.

Baza misionară va cuprinde o biserică, o clinică, o școală cu internat, case pentru misionarii pe termen lung, clădire administrativă cu locuri de cazare pentru echipele de misionari pe termen scurt și teren pentru agricultură.

Până în prezent, prin harul Domnului și cu ajutorul fraților din difeirte biserici am reușit să cumpărăm terenul necesar bazei, să împrejmuim terenul și să forăm o fântână care va asigura alimentarea cu apă a întregii baze.

Activitățile de până acum le-am realizat cu ajutorul voluntarilor care au răspuns chemării lui Dumnezeu și au venit în Uganda timp de o lună în timpul vacanței de vară, slujind copiii, bisericile și membri comunităților din districtul Bulambuli.

Și în continuare ne rugăm ca Domnul să pună pe inima cât mai multor tineri să vină împreună cu noi în Africa și să lucreze pentru lărgirea împărăției lui Dumnezeu și binecuvântarea triburilor din Uganda și nu numai.

Pentru vara anului viitor dorim să formăm o nouă echipă de misiune pe termen scurt cu care să mergem în Uganda pentru o lună și să începem construcția primei clădiri din baza misionară și la fel ca în anii trecuți, să continuăm slujirea în școlile și bisericile din Bulambuli, să facem evanghelizare personală și să oferim consultații medicale celor care au nevoie.

Planurile pe care le avem în cadrul acestui proiect sunt mult peste puterea și resursele de care dispunem noi, dar știm și suntem convinși că Dumnezeul nostru care ne iubește și pe noi și pe cei din Uganda la fel de mult, Își va duce la îndeplinire lucrarea pe care noi am început-o pentru gloria Lui.

Avem mare nevoie de susținere în rugăciune și dacă doriți să fiți alături de noi Împreună pentru Africa, aduceți această lucrare înaintea lui Dumnezeu ori de câte ori vă amintiți.

Pentru cei care doriți să veniți împreună cu noi în Uganda sau să aflați mai multe despre acest proiect, vă invităm să vizitați : www.împreunăpentruafrica.com și www.facebook.com/ImpreunaPentruAfrica sau să ne scrieți pe adresa impreunapentruafrica@gmail.com

Naomi Vesa

 

 

 

Creștinismul este Verb, nu substantiv!

De ce la unii creștinismul nu funcționează? Creștinismul nu funcționează la unii, pentru că ei confundă verbul cu substantivul!

cocarCreștinismul este un … Verb și verbul implică acțiune. Creștinismul este Verb, dar este Verb divin și sfînt, însemnînd: a te pocăi, a medita, a fi răstignit și a te răstignii, a te ruga, a citi Scriptura, a fi activ, a depune efort, a fi în continuă mișcare și schimbare … a fi plin de viață nouă! Viața este o luptă, dar și Creștinismul este o luptă, însă Creștinismul autentic e Lupta cea Bună! Dacă și viața, dar și creștinismul sunt lupte, eu am ales să lupt în viață nu doar lupta vieții, ci am ales să lupt și Lupta cea Bună, a neprihănirii, a iubirii, a credinței, dar și a biruinței! Creștinismul este un Verb … Sfînt!

Cînd însă creștinismul devine substantiv … el moare. Substantivul arată în general ființe statice, obiecte, noțiuni abstracte, fenomene ale naturii etc.

Cartea Faptele Apostolilor, care descrie primii ani de viață a bisericii după Învierea lui Hristos și primirea Duhului Sfînt, vorbește despre acțiuni concrete, activitate, mișcare, miracole. Faptele Apostolilor nu-i o Carte despre idei, teorie, filozofie sau doar meditații.

Unii dintre noi trăim ca și cînd așteptăm ca Dumnezeu să ne zică: bine ai gîndit, bine ai vorbit sau bine ai visat rob bun, comod și elegant. Dar singura apreciere și remarcă pe care Domnul o va face în dreptul nostru este: bine ai Lucrat, rob bun și credincios!

În Matei 25 la Marea Separare, Isus nu ne va trimite la dreapta pentru că am vorbit, ci pentru că am iubit și am …. muncit. Pavel spune că a luptat lupta cea bună, că a sfîrșit alergarea și că a păzit credința, deci muncă asiduă și serioasă.

Cînd creștinismul tău e doar substantiv, adică, rămîne la nivel mental și este doar o filozofie morală, e mort. Cînd el este Verb, și implică acțiune, anume, te pocăiești în fiecare zi, îți răstignești firea în fiecare zi, citești Cuvântul lui Dumnezeu și meditezi asupra lui în fiecare zi, te lași schimbat de Domnul și ceri să îți descopere voia Lui pentru a o împlini în fiecare zi, atunci creștinismul tău e Viu și Sănătos! În creștinismul Verb însă, Duhul Sfînt este Cel ce îmi dă putere de acțiune! Deci, nu ești singur! Tu … transpiră! Duhul îți dă Putere!

Creștinismul nu-i subiect, E Verb… Divin! Cum este creștinismul tău?

De Daniel Cocar

 

 

 

Dragostea

Vorbită de bine sau hulită, dar mai ales dorită, dragostea, de-a lungul istoriei celor care o au în sânge – adică a oamenilor – a dat multă bătaie de cap, cu „pretenţia” de a avea drept de veto  în viaţa noastră.

 Recunoaştem sau nu, suntem căutători ai dragoste. A devenit raţiunea  noastră de a fi. Nu spunem noi: „ dacă dragoste  nu e, nimic nu e!”?

 Fără dragoste ne uscăm. Viaţa devine un cumul de bunuri pieritoare, în timp ce ea se stinge ca un bun pierdut pentru vecie!

A vorbi despre ea, nu-i chiar un lucru de apucat. Ar trebui mai înainte să ne asigurăm că i-ai scotocit măcar pragul, că i-am cunoscut măcar învelişul tainelor, că am fost suficient de norocoşi  să o gustăm măcar. Cine s-ar putea socoti pregătit sau vrednic de a vorbi despre ceva care rămâne pentru mulţi dintre noi o fata morgana?

Şi totuşi vorbim mult şi bine despre ea. O imortalizăm  în versuri, în muzică, în artă,  pe copaci… şi cine mai ştie pe unde… Îi ridicăm osanale şi vrem să trăim prin ea.

În definitiv, vorba cântecului Mariei Tănase: „Cui nu-i place dragostea?/ Dumnezeu să nu i-o dea./ Să mi-o deie numai mie/ c-o ştiu din copilărie…”

Locul şi puterea ei în viaţa noastră este recunoscută chiar şi de  Biblie – Cuvântul lui Dumnezeu: ”Pune-mă ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe braţul tău; căci dragostea este tare ca moartea, şi gelozia este neînduplecată ca locuinţa morţilor; jarul ei este jar de foc, o flacără a Domnului.”(Cîntarea cîntărilor 8:6) „… dragostea era steagul fluturat peste mine.”(Cîntarea cîntărilor 2:4)

Până una alta, se cere trăită în termeni de foc. Chiar se face foc şi pară când eşti de lemn tănase în prezenţa ei. Nu-i scapă nimic, nici măcar o privire, un gest, un cuvânt. Poate şi pentru că din fire este geloasă. Nu acceptă mâini străine, înlocuitori şi surogate.  Nu-i place să fie împărţită sau adăugată. Tocmai de aceea, nu lasă loc de alternativă ci numai loc de întoarcere.

 Unii dintre noi ne aducem încă aminte de torentul care ne-a  înmuiat genunchii, de viitura afectivă care ne-a motivat la acte ce a scăpat raţiunii. Mulţi nu am uitat, încă, de investiţia sigură  făcută într-un venit probabil…  Nu sunt puţini nici cei care o plătesc până la bătrâneţe  în monedă forte. Lacrima!

Nevoia nostră  de afectivitate se vede lămurit, dureros de lămurit, atunci când lipseşte din viaţa noastră. De multe ori nu punem preţ pe ea, decât atunci când am pierdut-o. La fel ca în cazul sănătăţii, ni se pare normal să o avem. Nu-i ştim recunoaşte prezenţa decât atunci când nu o mai avem.  Nu ardem pentru ea, nu ne investim în ea, decât atât cât să ne asigurăm interesul.

În ce mă priveşte, mărturisesc că am trecut prin frământările omului prins între înţelegerea acestei realităţi în accepţiunea ei comună, centrată pe satisfacerea unor nevoi fiziologice, afective, şi câte altele or mai fi ele şi, pe de altă parte, perspectiva ei spirituală, creştină. Adică, ori sunt beneficiarul unor  trăiri sentimentale la intensitatea dorită de mine, ori  jertfă,  slujire,  renunţare şi astea toate nu-mi vorbesc despre ce vreau eu să aud.

Am avut totdeauna impresia că  se exclud într-o mare măsură. În primul caz,  nevoia mea  de afecţiune este alimentată substanţial. În al doilea caz, dreptul meu de a fi iubit este afectat în esenţa lui, prin autojertire, autorenunţare în favoarea celuilalt. Eu am perceput-o ca pe un afront. O viaţă am şi pe aia s-o jertfesc? Şi cui? Unuia care îmi refuză dreptul la a fi împlinit prin iubire, care se foloseşte fără pardon de resursele mele afective, şi nu numai, sau care profită sau  abuzează  de mine ca individ cu identitate şi valoare unică? De ce mi-aş lăsa mutilat sufletul şi mi-aş încărca viaţa cu poveri la care pot să renunţ sau pot să le ocolesc?

Merg şi mai departe. De vreme ce ştim că inima omului este nespus de rea şi înşelătoare, dovedită ca schimbătoare, nestatorinică, înclinată spre rău – un adevăr spus explicit de Dumnezeu Însuşi –  de ce  ne-am mai dori să  investim sentimente, gânduri, timp, şi numai noi ştim câte altele!, într-un om ? Oricât de convingător ar fi el pe moment. Mi se pare un non sens. Cea mai proastă investiţie! Cu o dragoste coruptă până în măduva ei, care se traduce  în termeni de minciună, de trădare, de uzură morală, a cărui gust amar îl simţi până în oase, sau care are gustul rânced al singurătăţii în doi,  nu ne mai rămâne decât să experimentăm  iadul înainte de vreme. Acesta este blestem!

Şi lucrurile se repetă de la o generaţie la alta fără logică, fără o explicaţie raţională. Înaintăm tot mai mult spre ceva ce ne duce invers.

Alte glasuri, acelaşi gust amar, acelaşi strigăt al neîmplinirii, ca o implozie a unei inimi  care se prăbuşeşte în ea.

Alte voci, aceeaşi forţare a „uşii” fericirii cu orice preţ, ca o explozie a unui suflet care moare pe bucăţi.

Mai repede ar fi de înţeles lucrurile din altă perspectivă, chiar dacă nici cu aceasta nu poţi fi de acord, – aceea a dragostei cu jumătăţi de măsură, dragostei surogat. Decât nimic, mai bine ceva, acolo…numai să fie… Decât o dragoste otrăvită, mai bine una râncezită! Dacă nu se poate dragoste în straie de sărbătoare, măcar una în zdemţe.

Îi putem privi pe degustătorii de pasiune care sapă la suprafaţă şi rup bucăţi din ea,  sau  pe cei care o mănâncă pe pâine, ca pe unii care s-au orientat mai bine în teren, chiar dacă pentru aceasta calcă peste cadavre. Îi vedem ca pe nişte deştepţi ai zilei în care trăim. Chiar dacă  li s-au diluat resurse afective  în urma  nenumăratelor experienţe  de unică folosinţă, îi vedem mai câştigaţi.

Dar se iveşte o întrebare retorică: se mulţumeşte sufletul cu aşa ceva sau cu atât?

De consecinţele unei lumi consumatoriste, nici dragostea nu prea poate fi apărată. I se vinde pe negândite suflul şi dreptul de întâietate, uneori pe un blid de linte, alteori pe 30 de arginţi. Se poartă, e la modă!

Dacă lucrurile s-ar opri, cum pentru mulţi aşa se şi întâmplă, atunci ar fi trist, chiar tragic. E ca şi cum ai spune: decât să visez cu ochii deschişi, mai bine închid ochii şi-o fac…! Decât miros de primăvară (chiar şi în toamna vieţii), mai bine iarnă cu alunecuşul ei. Decât aromă de vin vechi, ce te duce cu gândul la „ până când moartea ne va despărţi”, mai bine apă de ploaie.

Dar să ne oprim aici cugetările  de pe marginea dragostei. Mai  bine să intrăm în miezul ei. Chiar dacă cel mai adesea spune adevărul despre ea după ce a tăcut de tot, ne încumetăm să ne apropiem şi să  spunem ca Adrian Păunescu: „Şi totuşi există iubire/ Şi totuşi există blestem/ Dau lumii, dau lumii de ştire/ Iubesc, am curaj şi mă tem.”

Da! Dăm lumii de ştire că există totuşi iubire, nu ca blestem, ci ca o binecuvântare.

Da! Dăm lumii de ştire că în dragoste nu este teamă.

Primul pas al căderii din dragoste, este  necrederea. Apare sub forma fricii. Aceasta este prima experienţă a „cunoştinţa răului”. Şi asta încă de la  primii oameni, Adam şi Eva.  Răul a început cu frica, care s-a dovedit a fi opusul credinţei. Chiar dacă duşmanul numărul unu al dragostei este necredinţa, iar ochii ei sunt frica,  Biblia ne aminteşte că ” În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste”. (1 Ioan 4:18) „Când adevărul pur este combinat cu o dragoste curată, bărbaţii pot fi bărbaţii care au fost creaţi să fie, fără a mai simţi nevoia să domine, din cauza nesiguanţei. Nesiguranţa nu încearcă să ascundă altceva decât o poftă, cel mai mare hău în care se afundă iubirea, datorită păcatului. Prin iubire adevărată, bărbaţii devin bărbaţi adevăraţi, iar femeile pot fi cele care au fost create să fie, întrucât dragostea lor a biruit frica. Dragostea nu va încerca niciodată să manipuleze sau să controleze, din cauza nesiguranţei, deoarece ea izgoneşte frica. În măsura în care eşti eliberat de poftă, în aceeaşi măsură vei începe să experimentezi cerul. Cum putem fi eliberaţi de această teribilă pervertire? Numai prin puterea lui Dumnezeu. Mai concret spus, pe măsură ce mintea îţi este înnoită de Duhul Sfânt, de Duhul Adevărului, nu vei mai privi relaţiile ca pe nişte ocazii de a obţine ceva de la alţii, ci vei dărui. Dăruirea aduce cu sine cea mai mare împlinire pe care o putem cunoaşte. Numai atunci relaţiile încep să devină ceea au fost destinate să fie. Adevărata dragoste nu va căuta niciodată să ocupe primul loc, să fie în control, ci mai degrabă să slujească.” (Rick Joyner – Ultima bătălie)

Din această perspectivă noţiunea de încredere care are la bază adevărul şi  curăţia,  devine fundament pentru parteneri şi dă valoare nu numai relaţiei, ci omului însuşi. Dacă nu se clădeşte pe aceste lucruri, totul e degeaba.

Dragostea fără adevăr este ipocrizie! Adevărul fără dragoste poate ucide!

            Deşi realitatea este crudă, Isus Cristos  totuşi ne încurajează:” Îndrăzniţi, eu am biruit lumea”.  Şi spune acest lucru convins, că prin El vom  cunoaşte  adevărul despre lume şi despre dragoste, pentru că El este Adevărul şi Dragostea. Mai spune, însă, şi altceva: ” adevărul vă va face liberi.”

Libertatea! Ah, libertatea!

            Libertatea este aer pentru dragoste!

 Dumnezeu poate porunci cerurilor, îngerilor şi aceştia să se supună, dar nu poate porunci să fie iubit! Dragostea la poruncă nu e dragoste!

Când vorbim despre dragoste, mai mult ca ori unde, libertatea este o condiţie esenţială,  chiar şi într-o grădină ca aceea din Eden. Apariţia unei alternative cognitive s-a impus ca fiind un prag al alegerii.  Dumnezeu, a pus pomul cunoştinţei binelui şi a răului,  în mijloul unui context  bine conturat, tocmai pentru ca libertatea de alegere să scotă la iveală adevărul. Acesta este mărul discordiei!  Aşa după cum şi prietenii nu-i cunoşti decât la vreme de necaz, şi tocmai această situaţie îi selectează, tot aşa şi adevărata dragoste este dovedită în mijlocul răului.

Chiar dacă motoarele lumii s-au blocat undeva între dorinţă şi putinţă, toate formele deviante, care înăbuşe tonusul şi culorile date de autenticitatea ei, dovedesc veridicitatea că dragostea nu poate supravieţui  decât în termenii legii ei, a încrederii, a nădejdii şi , mai ales, a dăruirii.

Ea vorbeşte pe limba ei numai în termenii sacrificiului. O jerfire a firii, a eggo-ului în numele legii ei. Pentru că ea face legea. Libertatea ei este străjuită de credinţă, pe de o parte şi de speranţă, pe de altă parte. Acestea definesc şi străjuiesc locul ei de casă. În aceşti termeni este o  binecucântare! O binecuvântare pe care o cuprinzi greu în cuvinte, dar o cuprinzi uşor în braţe.

Şi totuşi există un Cuvânt care o poate cuprinde. Nu într-o paranteză, ci o pune la început de rând. Ea dă tonul!  Ea împarte viaţa: înainte de ea şi după ea. Aşa cum Isus Cristos împarte lumea, înainte de El şi după El.

La vremea ei, Dumnezeu  o va scoate  din gura satului, din mâinile celor care au scăldat-o în ape tulburi. O va scoate de sub picioarele pline de noroiul  acestei lumi care zace în cel rău. Îi va reda tinereţea fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, pentru că dragostea este din Dumnezeu. A trecut-o pe numele Lui, pentru că Dumnezeu este dragoste.

Corect se scrie cu majuscule:  DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE.

Dragostea era  de la început cu El. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără dragoste.

Dumnezeu îi dă blândeţea şi smerenia Fiului Său, îi dă chipul lui Isus.

            Ne place sau nu ne place, ea poartă un nume – Isus Cristos!

Numai Isus o poate repune în matca ei originară şi îi poate da limpezimea apei de izvor. El îi redă demnitatea şi puterea. O  ridică la înălţimea legii şi îi dă valoarea  supremă a constituţiei cereşti. Îi dă strălucirea porţilor raiului, nu numai pentru că, asemeni lor, ea este dintr-o bucată, ci pentru că prin ea se intră în Împărăţia cerului. Departe de inimi în care băltesc pofte nesăbuite, departe de nisipurile mişcătoare ale infidelităţii, departe de ochi pofticioşi şi cisme samavolnice.

Toate formele deviante, corupte, deplasate de la menirea ei, care poartă amprenta blestemului şi  care împăienjenesc astăzi orizontul ei, dovedesc veridicitatea afirmaţiei că dragostea nu poate supravieţui decât în termenii legii ei, a poruncilor ei, a adevărului, a dăruirii, a jertfei, a încrederii, a nădejdii.  „Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun, şi dintr-o credinţă neprefăcută.”(1 Timotei 1:5) Iar dragostea de Dumnezeu stă în păzirea, în  vieţuirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele, atunci când iubeşti.

Nimeni nu-i ştie mai bine aliajul, decât Cel ce a făcut-o. Nimeni nu-i cunoaşte termenii, condiţiile şi formele de manifestare decât Cel din a cărui mâini a ieşit şi de a cărei valoare şi-a legat însuşi numele. Ea se defineşte astfel: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,  nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,  nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acopere totul, crede totul, nădăjduieşte totul, sufere totul.  Dragostea nu va pieri niciodată.”(1 Corinteni 13:4) Nu va pieri, pentru că este roada  Duhului sfânt a lui Dumnezeu.

Auzim spunându-se des despre ea că, atunci când e adevărată, schimbă totul: viaţa, omul, sensul, trăirea!  Şi nouă ne place să trăim! Iar când e împlinită, are gustul fericirii. Iar nouă ne place să trăim fericiţi!

Dincolo de orice s-ar putea spune despre dragoste – fie eros, filos sau agape – ea rămâne un mister căzut din cer. Cine ajunge să-i adulmece mirosul, nu poate să nu recunoască miresmele unei grădini demult uitate, unde era la ea acasă cu adevărat. Simplă, curată, naturală şi departe ca de la cer la pământ de egoismul care-i subminează baza. O grădină care se cere semănată cu seminţele vieţii, curăţată de uscături şi, bineînţeles, apărată. Chiar şi cea din Eden trebuia apărată!   O dragoste lipsită de apărare este o dragoste lăsată în voia sorţii!

Iar legea asta face. Îţi cere să o cunoşti,  nu ca pe ceva coercitiv, ci ca pe ceva care te apără. Dar, în acelaşi timp, îţi cere s-o respecţi, dacă nu vrei să „ieşi în decor” sau să intri în coliziune. Asemeni legilor de circulaţie te avertizeză, îţi interzice, îţi arată sensul, direcţia. Din această perspectivă, Isus se prezintă ca fiind „calea”. Calea  spre Dumnezeu este dragostea!

Chiar dacă astăzi înaintează împroptindu-se de har, mâine, însă, se va judeca cu  toţi cei care au calcat-o în picioare, i-au nesocotit puterea şi frumuseţea.

Astăzi este  har să iubeşti fără să fii iubit, să slujeşti fără să fii preţuit, să ierţi fără să fii iertat, să susţii pe cel ce te-a lepădat, dar mâine se va sosoti cu toţi care au terfelit-o.

Va veni o zi când Dumnezeu va judeca lumea după legea dragostei!

Va veni vremea când se va dovedi că libertatea nu-i egală în drepturi cu libertinajul, va dovedi că fericirea nu este tot una cu distracţia sau cheful, după cum nici pacea nu înseamnă lipsa războiului.

  Ca să nu ajungem să fim judecaţi după această lege, astăzi suntem sfătuiţi: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El.” (1 Ioan 2:15)

La fel ca marile adevăruri care se cer cunoscute, dragostea este o realitate simplă, dar şi un adevăr greu de descifrat pentru cei a căror potenţial emoţional s-a tocit sub presiunea unor pofte nesăţioase. Lumea a experimentat în acest proces cognitiv al dragostei atât binele cât şi răul. De atunci este o luptă decadentă, o căutare cu lumânarea, pentru a o atinge măcar, dacă nu pentru a o păstra. Plătim orice preţ, chiar preţul vieţii.

  Dar Dumnezeu Şi-a arătat dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, nesocotindu-I dragostea, Hristos a murit pentru noi. Nu noi L-am iubit, nu noi L-am ales.  El ne-a iubit, ne-a ales şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.

Este unul dintre cele mai mari privilegii ale omenirii, ca Dumnezeu să aleagă pe om să-I semene.  Pe nimeni altcineva. Nu îngerii, nu alte făpturi cereşti.  Este puţin lucru acesta? Dar faptul că numai pentru oameni s-a jertfit? Unde mai punem că Duhul Său cel sfânt, duh de viaţă, a găsit de cuviinţă ca tot în om să-şi găsească locul  de sălăşluire! Într-un om prăpădit, ca vai de el, dar pe care poate şi vrea să-l mântuiască. Pentru că îl iubeşte! Greu de crezut! Totuşi şi-a dovedit dragostea, pe care o întăreşte cu  fiecare făgăduinţă, atunci când ne întoarcem de la dragostele noastre păcătoase. Parcă-L auzim şi astăzi spunând: „Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine.”(Isaia 54:10)

Din perspectiva aceasta a nu alege dragostea, aşa cum o defineşte El şi , respectiv, sursa ei, pare cel mai lipsit de înţelepciune act uman. Într-o viaţă putem face multe alegeri prosteşti, cu consecinţe mai mari sau mai mici. Dar consecinţe eterne are doar una: alegerea sau respingerea dragostei Lui.

 Vai de cei care stau nepăsători sau resping această manifestare supremă a dragostei! „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”(Ioan 3:16)

Cum se poate ajunge la această dragoste, la puterea şi frumuseţea ei? Totul începe cu o alegere. Întoarcerea la cel ce este Dragoste.

„Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.”(1 Corinteni 13:13)

Dragostea a fost de la început şi va rămâne în veci!

Ea ne luminează viaţa!

După ea se stinge  lumina!

Colectivul Radio Alt FM

 

 

 

Pasiunea celui transformat

Viata evanghelistului Marcu

Marcu s-a nascut din parinti evrei, care se trageau din neamul lui Levi. Se crede ca Marcu a fost convertit de apostolul Petru, pe care apoi l-a ajutat in calatoriile misionare si l-a ajutat ca scriitor.

Fiind rugat staruitor de credinciosii din Roma sa astearna in scris vorbirile apostolului Petru despre Domnul Isus, Marcu a scris in greaca Evanhelia a doua din Noul Testament, evanghelie ce poarta numele sau. In mod real insa, cuvintele acestei evanghelii sunt ale apostolului Petru.

Marcu a infiintat o biserica in Alexandria. De aici, a trecut in Libia, unde a facut multi convertiti. La reintoarcerea sa in Alexandria, unii egipteni gelosi pe puterea sa, i-au hotarat moartea.

Evanghelistul Marcu a fost prins, picioarele i-au fost legate impreuna si astfel a fost tarat pe strazile cetatii, apoi zdrobit si insangerat a fost aruncat intr-o celula. In ziua urmatoare i-au ars trupul. Oasele lui au fost adunate de crestini si inmormantate. O traditie spune ca mai tarziu oasele lui au fost mutate la Venetia.

Biblia ne vorbeste despre evanghelistul Marcu: numele evreiesc este Ioan – F.A.12:25, este var cu Barnaba – Col.4:10, este prieten apropiat a lui Petru – 1Pet.5:13, credinciosii s-au adunat in casa lui pentru rugaciuni – F.A.12:12, i-a insotit pe Barnaba si Pavel spre Antiohia – F.A.12:25, a participat impreuna cu Barnaba si Pavel la lucrarea misionara – F.A.13:4-5, l-a parasit pe Pavel in Pamfilia – F.A.15:37-38, s-a intors cu Barnaba in Cipru – F.A.15:39-40, iar mai tarziu a devenit din nou un tovaras de lucru al apostolului Pavel – 2Tim.4:11.

Pastor Ion Damian

 

 

 

Cioara, găina şi vulturul

            Aţi auzit spunându-se:”mai bine o zi vultur decât 300 de ani cioară!

            Ştim că cioara trăieşte mult şi bine!…

            Dar cine-şi doreşte să fie cioară?

            Chiar dacă viaţa noastră ar fi numai o cădere din lac în puţ şi tot parcă nu am alege să fim cioară.

            Nimeni nu iubeşte cioara…

            Oamenii sunt fascinaţi de vultur. Admirăm înălţimea la care trăieşte, deschiderea aripilor când zboară, agilitatea de a vedere de la distanţa prada şi multe alte lucruri. Atât de mult îl admirăm încât am făcut din el simbolul puterii, al demnităţii, al regalităţii, al unei trăiri la înălţimea libertăţii râvnite de om.

            Orice am spune nu ne dorim să croncănim virtuţi de cioară, să mâncăm produse cadaverice, să purtăm simbolul unei culori de tristă amintire – moartea!  Şi pe deasupra să nu fim iubiţi!

            Dar se mai ridică o posibilă întrebare. Ne-ar plăcea să fim ca o găină? Fie ea şi frumoasă?  Să râşcâim prin gunoaie, să ne învârtim cât îi ziulica de mare în jurul unei curţi, să cotcodăcim pe limba noastră ştiri despre orizonturi visate, să alergăm după grăunţe aruncate, să auzim de dimineaţă cântatul unui cocoş care dictează când să se facă ziuă peste noi, ş.a.m.d.

            Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare!

            Dar mai este o realitate. Dincolo de gard. O realitate care nu este întâmplătoare.

            Ea începe atunci când te opreşti din ocolului curţii şi te întrebi: eu ce viaţă duc – de cioară, de găină sau de vultur? Cu ce mă hrănesc? Cu boabe de iubire aruncată în fuga calului de altcineva?  Începe atunci când te ridici în vârful picioarelor să vezi dincolo de lumea necuvântătoarelor  şi ai întrebări existenţiale, altele decât: cine a fost primul – oul sau găina…? Când te îndepărtezi de malurile acestei lumi, de apa ei călduţă de la ţărm şi refuzi să te mai zbaţi ca peştele pe uscat. Cu cât te vei  îndepărta de malul care adună uscături, gunoaie, broaşte, reziduri de la alţii te vei simţi mai în largul tău, te vei simţi  în apele tale. Când ai aflat că există şi o altă scară de valori, alta decât cea din coteţ  şi că există o investiţie mult mai rentabilă decât cea în cuibul tău – investiţia în eternitate!

            Mulţi dintre noi ne-am obişnuit prea mult cu ocolul curţii şi cu oferta ei.

            Există însă dincolo de curte un imaş întreg de iarbă grasă şi miezoasă, grăunţe ale vieţii şi izvoare de apă vie. Există viaţă din belşug în Cel ce dă viaţă.

            Există zbor şi există o chemare la înălţime.

            El, Cel ce este la înălţime în toate, ne cheamă pe nume pe toţi. O face când într-un fel când în altul. Dar, pentru că este un Domn în felul Lui, ne cheamă mai mult în şoaptă: “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.”(Matei:11-28)

            Pentru că există o chemare, trebuie să existe şi un răspuns, o alegere.

            Nu poţi să alegi să fii cioară, găină sau vultur. Cum nu poţi să alegi multe lucruri.

Dar poţi să alegi să fii liber. Libertatea pe care o poate dă doar Dumnezeu. Acest lucru nu-l vei putea face dacă nu auzi în interiorul tău chemarea în larg. Un dor de răsărit. O nemulţumire, un gol care te face să nu te simţi bine în pielea ta de cioară sau de găină. Curtea ta te strânge şi meniul ei te dezgustă.  Există o logică a lucrurilor: cu ce te hrăneşti aceea eşti!

            Ridică-ţi privirea spre cer pentru că de acolo îţi va veni puterea de a deveni vultur. Fă linişte să poţi auzi chemarea sfântă care te îndeamnă spre larg, acolo de unde va începe orizontul tău.

             Trebuie însă să înveţi zborul. Există instrucţiuni. Sunt scrise într-o Carte. Pentru ca zborul tău să fie sfânt, neînfrânt, neîntrerup până în clipa când te vei ridica ultima dată  la cer.

            Ştiţi cine sunt vulturi dintre noi?

            Acei care sunt liberi în spirit, în suflet. Cei care trăiesc aproape de cer.  Care îşi deschid larg aripiile credinţei şi se lasă purtaţi de Duhul Sfânt  spre vârfurile valorilor eterne, care gustă din tainele cerului, care-şi fac cuibul  pe muntele Dumnezeului lor şi se hrănesc cu prospături din Cuvântul Său. Acei care nu trăiesc josnic după mersul trenului acestei lumi.

            Şi acum o întrebare din lumea cuvântătorilor, a celor binecuvântaţi: aţi auzit că se dă nemurirea în dar? Nu trebuie să faci nimic. Doar să crezi. Să crezi că există o putere care schimbă. Nu decorul, ci natura. Natura umană. Această schimbare poate să ne facă oameni. Oameni după chipul şi asemănarea Celui care a făcut cioara, găina, vulturul şi care a făcut şi pe om. L-a făcut după chipul şi asemănarea Sa. Pe deasupra, liber şi cu dor de nemurire!

            Acest lucru e posibil pentru că în noi există un dor de a trăi la înălţimea tuturor lucrurilor. De a trăi mult, mult… În noi este scris gândul veşniciei.”…a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.”(Eclesiastul 3:11)

            Liberi cu braţele larg deschise spre iubire deasupra munţilor de credinţă şi nădejde. O eternitate!

Colectivul Radio Alt Fm

Contemporan sau Temporar!

De Mihaela Maria & Nelu Cintean

-o prelucrare dupa Warren W .Wiersbe-

Un  anumit cuvant a devenit important in vocabularul evanghelic, in ultimii ani. Acesta este cuvantul “Contemporan”!.Auzim de muzica contemporana, predicare contemporana, Inchinare contemporana..Unii dintre noi,care suntem ceva mai “vechi” aici pe pamant ,incepem sa ne intimidam si  sa ne interbam daca inca mai suntem contemporani!..In intelegerea mea “Contemporan”  inseamna  a trai sau, a exista in acelasi timp.

In biblioteca mea am un DICTIONAR AL  CONTEMPORANILOR  ( Dictionary of Contemporaries)) Lista aceasta,cuprinde  oameni faimosi care au trait si au lucrat in aceasi prioada istorica de timp. Oricum,in ultimul timp,cuvantul contemporan, se pare ca a luat si un alt inteles si anume,  “ NU TRADITIONAL”- Prezent, in opozitie cu Trecut. Sa luam Muzica Contemporana. Contemporana cu cine?..Majoritatea familiilor au cel putin 3 generatii,care traiesc..unele chiar patru.Este muzica contemporana cu mine,cu copii mei sau, cu nepotii mei. De fapt toti traim in aceeasi perioada de timp! Nu sunt muzician,dar cred ca “muzica contemporana inseamna ,acea muzica, cea mai populara in lumea seculara, in acea perioada de timp.Desigur ca discutia s-ar putea continua-“Care lume a muzicii seculare?”..Dar cred ca ati inteles idea.

Sa luam in considerare de exemplu  “contemporary worship service” (serviciu de inchinare,contemporan). Am participat la un asemenea serviciu de inchinare,duminica seara si  am fost cam  dezamagit desi, multi dintre cei care au participat,i-am vazut foarte entuziasmati. Ce face un serviciu contemporan. In loc de amvon,avem un pupitru.Pe langa orga sau pian,adaugam o chitara electrica sau doua. Cantarile nu se mai canta din carti..ele sunt proiectate pe ecran…Liderul care dirijeaza, sta si el pe un stool (scaun mai inalt)..si canta si el la chitara..Cand obisnuiam sa predic  la colt de strada, noi foloseam o chitara, o orga portativa si un pupitru,..dar nu am zis niciodata ca suntem contemporani. Era uneori dificil sa caram pianul si orga cu noi in nordul statului Indiana! Nu vad nici un motiv ca, o biserica locala, sa nu-si schimbe modul de a tine serviciile,dar de ce neaparat trebuie sa se numeasca”contemporane” Daca un predicator vrea sa-si schimbe stilul de predica este OK. Biblia nu-i interzice acest lucru. Dar de ce trebuie sa  numim  acest stil “contemporan”?..Contemporan cu ce?..Cred ca uneori suntem confuzi  privind noutatea  ..si  ascundem aceasta confuzie sub expresia “suntem si noi contemporani”.  Schimbarea de dragul schimbarii este o “noutate ieftina” care nu tine mult. Schimbarea de dragul imbunatatirii este progres..si progresul  este acela de care avem noi nevoie..Lucrul trist privind  “accentuarea  cuvantului contemporan” este ca ne poate tine departe de a diagnostica adevarata boala in bisericile noastre si a-i gasi remediul. Aranjam mobila ,in timp ce peretii stau sa cada. Biserica trebuie sa se ocupe de generatia prezenta. Pentru a face acest lucru bine,trebuie sa intelegem aceasta generatie,cum gandeste,ce cauta si ce autoritate respecta.Dar aceasta nu inseamna ca noi sa devenim ca si lumea seculara,pentru a putea fi ascultati. Identificarea cu lumea si nevoile ei este un lucru,iar imitarea lumii in nebunia ei este cu totul altceva.Fariseii,respingeau pe pacatosi prin “ pietatea  lor” iar DOMNUL ISUS ii atragea prin compasiune si  apropiere de ei. Champbell Morgan spunea ca biserica  a facut cel mai mult pentru lume,cand biserica a fost diferita,cel mai mult, fata de lume…Si avea dreptate!..Majoritatea credinciosilor sinceri,admit,ca o parte din muzica contemporana  are un mesaj bun si nu este ofensiva…De fapt ,(la drept vorbind..) si IMNURILE care astazi le cantam cu drag,au fost odata contemporane si criticate! Nu vrem sa cadem in extrema de a respinge tot ce este nou..si a lauda  tot ce este vechi. Dar nici nu vrem sa cadem in cursa de a confunda “tot ce se pare nou” cu progresul ,sau sa confundam  o imitare ieftina cu o schimbare creativa.  Nici o slujire nu-si poate permite sa fie ca un muzeu,subliniind doar trecutul, dar cu atat mai mult,nici o slujire nu-si poate permite sa fie un cameleon ,care isi patrece tot timpul,adaptanduse la present. Radacinile slujirii noastre, merg mult mai adanc in trecut, fie ca ne place sau nu: creatia,chemarea lui Avram,darea legii,moartea si invierea DOMNULUI CHRISTOS,coborarea DUHULUI SFANT. Dar fructele  inchinarii nostre (our ministry) trebuie sa fie in present  si sa vina in intampinarea  nevoilor  oamenilor de astazi. In acel fruct se afla samanta pentru mai multe fructe care, garanteaza caracterul inchinarii nostre in viitor. Inchinarea biblica a cuprins diferite forme in timp. DOMNUL CHRISTOS spune: “De aceea orice carturar, care a învatat ce trebuie despre Împaratia cerurilor, se aseamana cu un gospodar care scoate din vistieria lui lucruri noi si lucruri vechi” (Matei 13:52)

Sugerez  sa parasim  cuvantul “contemporan”daca nu ii dam o insemnatate corecta.Folosirea cuvantului, fara discernamant, creaza probleme.De altfel, sugerez sa facem o reala diferenta intre adevaratul progress si o imitare iefina. Eu unul, am obosit, auzind crestini imaturi, ridiculizand mostenirea nostra spirituala, in numele unui “evanghelism contemporan”..Iar in final, sugerez faptul ca, daca generatia mai tanara se asteapta de la generatia mai in varsta sa aprecieze felul lor de inchinare, ei trebuie sa invete sa aprecieze mostenirea pe care noua seniorilor ne este draga.Pericolul este acesta: Ce unii  cred ca este contemporan…sar putea sa fie doar.. temporar.Doamne ajuta-ne sa distingem adevaratele valori, care raman!

 

Pericolul izolării electronice

Oamenii de la sat se cunoșteau bine între ei, cunoșteau până și copiii și bătrânii cu care n-aveau prea multe lucruri în comun. Mutarea la oraș a creat criza singurătății în mijlocul mulțimii. Nu ne mai cunoaștem nici măcar vecinii de pe același palier de la bloc!

Posibilitatea de a intra în contact electronic cu oameni aflați la mii de kilometrii distanță a accentuat și mai mult criza singurătății. Închidem foarte repede ochii la problemele oamenilor reali de lângă noi. Nu le mai auzim oftatul și nici strigătul de biruință.

Pentru sănătatea noastră, pentru sănătatea bisericilor noastre, pentru sănătatea planetei, este nevoie să luptăm conștienți împotriva acestor tendințe moderne. Caută și tu împreună cu mine să raționalizăm (în sensul de rație, proporție) timpul petrecut în spațiul virtual. Nu evada din cotidianul imediat și nu fugii de oamenii de aproape ca să stai de vorbă cu cei de departe. Caută să știi când să închizi calculatorul, telefonul și televizorul pentru a rămâne viu în compania celor care te înconjoară. Altfel, s-ar putea să-ți meargă numele că trăiești, dar să fii … mort.

Știu, lumea virtuală își are avantajele ei. În lumea reală nu poți ,,schimba canalul“, nu poți da ,,click“ ca să te muți la o altă adresă. Tocmai de aceea este ,,reală“, pentru că nu poți să fugi de ea. Nimeni n-a reușit mare lucru în viață fugind de realitate! Nimeni n-a ajuns un om de caracter evitând să dea piept cu problemele reale. Nimeni n-a salvat vreodată pe cineva fugind de la locul crizei.

Nimeni n-ar trebui să aibă mai mulți prieteni virtuali, decât prieteni reali. ,,Prietenii“ de pe Facebook nici nu ne pot fi cu adevărat prieteni, doar cunoștințe.

Dacă ai avut conflicte cu soțul, soția, părinții, copiii sau prietenii pentru că stai prea mult în spațiul virtual este un semn clar că fugi de realitate. Vino înapoi. Ei au nevoie de tine, iar tu, fără să-ți dai seama, te furi singur de singurii oameni adevărați pe care ți i-a dăruit Dumnezeu să te ajute și să-ți înfrumusețeseze viața.

Pastor Daniel Branzei

Misiunea Rugaciunii

“Rugăciunea este de folos unde orice altceva falimentează. Prin rugăciune, cei mai înverşunaţi duşmani ai Evangheliei au devenit apărătorii ei cei mai curajoşi; cei mai ticăloşi – fii adevăraţi ai lui Dumnezeu! Oh, puterea rugăciunii de ar ajunge în adânc, unde speranţa însăşi pare zadarnică, de a ridica bărbaţi şi femei în părtăşie cu Dumnezeu şi în asemănarea Lui! Este de–a dreptul minunat!” (R. A. Torrus, How to pray, Moody, n.d., pag. 146)

Apostolul Pavel a experimentat transformarea pe care o poate face rugăciunea,  dintr–un potrivnic a lui Hristos, Saul a ajuns apostolul Său. Pavel a făcut din rugăciune o stare de părtăşie intimă cu Dumnezeu. Rugăciunea constituie exprimarea sinceră a lăuntrului apostolului în faţa lui Dumnezeu. “În orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu.” (Filipeni 4:6) Pavel şi–a adresat rugăciunea Tatălui în Numele Domnului Isus, El fiind singurul mijlocitor dintre om şi Dumnezeu. (1Timotei 2:5). Apostolul credea că rugăciunea era absolut necesară vieţii spirituale pentru ferirea de ispite, biruinţa asupra vrăjmaşului, maturizare şi întărire spirituală. (1Tesaloniceni 5:17, Efeseni 3:16) În concepţia apostolului neamurilor, rugăciunea este absolut esenţială pentru creştin: “Bucuraţi–vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune.” (Romani 12:12). Rugăciunea aduce putere şi pace în inimile credincioşilor.

Apostolul Pavel nu s–a asemănat cu învăţătorul care îi învaţă pe alţii şi el uită să practice învăţăturile respective. Apostolul a practicat ceea ce a propovaduit: “Dumnezeul căruia Îi slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele.” (Romani 1:9, Efeseni 1:16, 1Tesaloniceni 1:2). Astfel, el insistă asupra rugăciunii în epistolele adresate credincioşilor (Filipeni 4:6; Coloseni 4:2). Abordarea rugăciunii făcută de Pavel în epistolele sale este mereu prezentă.

Deşi moartea lui Pavel a fost provocată de păgâni, el murind ca şi martir pentru Domnul Isus, apostolul nu a trecut în veşnicie ca un înfrânt cum voiau unii, ci ca un mare biruitor care a experimentat pe deplin puterea adevăratei rugăciuni. Fiindcă apostolul a ştiut să stea de vorbă cu Dumnezeu pe acest pământ, lui nu îi era teamă de conversaţia care urma să o aibă cu Creatorul în veşnicie. “Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău, şi mă va mântui, ca să intru în Împărăţia Lui cerească. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.” (2Timotei 4:18).

Ioan Gura de Aur spunea despre rugaciune: „Rugaciunea este pentru cei aruncati in furtuna incoace si incolo un liman, pentru cei impinsi de valuri o ancora, pentru cei ce se clatina un toiag, celor saraci o comoara, leac impotriva boalelor si apararea sanatatii.”

Pastor Ion Damian

Cunoașterea voii lui Dumnezeu

de Caius Obeada

”Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.” Amos 3:7 Unul din lucrurile cele mai greu de explicat, găsit sau înțeles este cunoașterea voii lui Dumnezeu in familie, societate sau lucrare. Cunoașterea voii lui Dumnezeu nu este un act de ghicit și nici nu este un secret personal pe care îl poate știi sau cunoaște numai o persoană. Cunoașterea voii lui Dumnezeu devine un act public, în care frățietatea copiilor Săi ajunge să recunoască voia Sa și să o împlinească.  Înțelegerea voii Sale, a planului Său are câteva condiții pe care trebuie să le luam în considerare:

1.     Ca să înțelegem voia Sa trebuie să fim născuti din nou

Este esențial înțelegerea conceptului că numai copii Săi au privilegiu de a înțelege planul lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scrie efesenilor: ”În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate după sfatul voii Sale” Efeseni 1:11

Un om mort spiritual în păcate este insensibil activităților lui Dumnezeu, a prezenței Sale, a necesității trăirii în Cristos. Nașterea din nou presupune primirea credinței, ca un cadou din partea lui Dumnezeu, care produce o trezire la realitatea prezenței Sale în toate lucrurilor aici pe pământ cât și în ceruri.

2.     Planul lui Dumnezeu are ca scop lauda slavei Sale

Mulți fac greșeală să creadă că planul lui Dumnezeu are un caracter pur individual, de satisfacere personală a unuia care primește mântuirea. Pavel explică acest concept efesenilor scriind: ”ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos.” Efeseni 1:12.

În planul veșniciei am fost făcuți moștenitori ai cerului, rânduiți în hotărârea Dumnezeirii, ca să slujim de laudă slavei Sale. Dumnezeu nu ne-a făcut moștenitori pe un merit și nici nu ne-a ales pentru faptele noastre bune, și ca o răsplata Să-și schimbe planurile Sale și să ne facă pe noi beneficiari principali a voii Sale. Dumnezeu ne implică în planul Său, în lauda slavei Sale, un concept pe care nu îl poți înțelege cu ușurință.

Domnul Isus Christos face următoarea avertizare ucenicilor Săi: ”Au să vă dea afară din sinagogi: ba încă, va veni vremea când, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu. Şi se vor purta astfel cu voi, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine.” Ioan 16:2-3. Domnul vorbeste despre prigoană ucenicilor Săi, un lucru adeverit de-a lungul istoriei Creștine. Planul lui Dumnezeu nu are ca centru atenției satisfacerea plăcerilor copiilor Săi. Unii propovăduiesc o Evangheliei a împlinirii economice, sugerând că copii lui Dumnezeu nu au pentru că nu au credință și nu știu să ceară ceea ce le-ar aparține ca fii de Dumnezeu. Fiecare copil de Dumnezeu este chemat să slujească în vederea laudei Sale.

3.     Înțelegerea voii Sale presupune o maturitate spirituală

Nu poți înțelege sau face voia Sa dacă nu ai un nivel spiritual necesar împlinirii voii Sale. Maturitatea în Domnul Isus Christos presupune timp și încercări, o aprofundare în cunoașterea și înțelegerea Scripturilor, unde ajungi să înțelegi care este voia Sa pentru adunarea sfinților de unde faci parte, ajungând să înțelegi locul și încredințarea pe care o ai de slujire în adunarea sfinților. Ți-ai putea imagina o biserică de copii unde fiecare face ce vrea, unde fiecare se crede mai mare, forțând lucrurile prin puterea lor? Înțelegerea voii Sale necesită un grad de maturitate, luând în considerare pasajul din Amos unde scrie: ”Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi proroci.” Amos 3:7. Dumnezeu Iși descoperă planurile sale prorocilor, ceea ce denotă un nivel de maturitate și înțelegere a mesajului Său.

Este esențial înțelegerea slujirii și a responsabilității pe care fiecare copil a Domnului o primește. Pentru slujirea de laudă a lui Dumnezeu, fiecare născut din nou primește un dar sau mai multe în vederea slujirii. Apostolul Pavel face următoarea remarcă: ”Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.” 1 Corinteni 12:5-7. Pavel explică corintenilor că darurile vin de la Duhul Sfânt în vederea slujiri și a unui folos nu personal ci a Trupului Domnului Christos. ”Tot aşa şi voi, fiindcă râvniţi după daruri duhovniceşti, să căutaţi să le aveţi din belşug, în vederea zidirii sufleteşti a Bisericii.” 1 Corinteni 14:12. Darurile spirituale nu sunt date pentru folos personal, ci pentru întărire și slujire în Trupul Domnului Isus, o învățătură care nu poate fi înțeleasă de orișicine sau la orice nivel de maturitate spirituală. Nu este important ce tu poți face pentru Domnul, ci ce poate El să facă prin tine.

Dumnezeu nu se descoperă numai unui individ, ci se descoperă adunării sfinților, celor născuți din nou, cu o maturitate necesară înțelegerii și recunoașterii planurilor Sale. Nu plânsul unui copil ar trebui să ne facă să-l punem în slujire, ci șoapta Duhului care ne este dată tuturor.

Rata de promovare la liceele baptiste este peste media pe tara si in 2013

Încă de la începuturi, credincioşii baptişti au promovat educaţia, combătând  analfabetismul, încurajând cititul Scripturii, cartea de căpătâi a credinciosului evanghelic. Cursurile şi studiile biblice iniţiate de Uniunea Baptistă şi Seminarul Teologic, studii care au fost extinse la nivelul ţării au avut un rol determinant ca factor de educaţie biblică şi culturală în acelaş timp.

Astăzi, în cadrul Cultului Creştin Baptist din România funcţionează 7 licee (2.851 elevi), 4 şcoli primare (484  elevi), 15 grădiniţe (665 preşcolari), cu un total  de 4.000  preşcolari şi elevi.

Rezultatele la examenul de Bacalaureat, sesiunea iunie-iulie 2013, dovedesc din nou că şcolile baptiste sunt puncte de reper în învăţământul românesc, aceasta datorându-se practicării învăţăturii Sfintelor Scripturi.

Rezultate înainte de contestaţii la Bacalaureat ale Liceelor Teologice Baptiste în sesiunea iunie-iulie 2013

Nr. crt. Unitatea de învăţământ Promovare Promovare la nivel  judeţean Observaţii
1. Liceul Teologic Baptist “Alexa   Popovici” Arad 94 % 52.62 % a obţinut locul al III-lea pe   judeţ în ceea ce priveşte rata de promovare
2. Liceul Teologic Baptist “Logos”   Bucureşti 62.06 % 50.82 %  
3. Liceul Teologic Baptist “Emanuel”   Cluj-Napoca 98.27 % 70.99 % a obţinut locul al III-lea pe   judeţ în ceea ce priveşte rata de promovare, 42.10 % din medii sunt peste 9
4. Liceul Teologic Baptist “Emanuel”   Oradea 100 % 63.21 % a obţinut locul  I pe judeţ   în ceea ce priveşte rata de promovare, 31% din medii sunt peste 9
5. Liceul Teologic Baptist Reşiţa 83.33 % 43.02 % a obţinut locul  I pe judeţ   în ceea ce priveşte rata de promovare
6. Liceul Teologic Baptist “Betania”   Sibiu (Structură a Liceului Teoretic “C. Noica” Sibiu) 85.71 % 63.70 % 3 elevi ai Liceului Teologic   Baptist “Betania” Sibiu sunt clasaţi între primii 5 elevi ai Liceului   Teoretic “C. Noica” Sibiu
7. Liceul Teologic Baptist Timişoara 75 % 54.41 % Cea mai mare rata de promovare şi   medie  la centrul de examen  la care a fost arondat

Rata de promovare la nivel naţional a examenului de Bacalaureat, sesiunea iunie-iulie 2013: 55.4 %.

Rata de promovre a Liceelor Teologice Baptiste la examenului de Bacalaureat, sesiunea iunie-iulie 2013: 85.48%.

Alături de performanţele de la examenele naţionale, şcolile baptiste au obţinut şi în acest an şcolar rezultate deosebite la olimpiade, concursuri, festivaluri, campionate organizate de Ministerul Educaţiei Naţionale.

Dorim să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru activitatea de educaţie creştină desfăşurată în ţara noastră, subliniind importanţa existenţei unor astfel de instituţii de învăţământ în societate, cu rugămintea adresată tuturor de a susţine şcolile creştine din România.

Director departament, Pastor dr. Petru Bozian

 

 

 

Mi-ai dat un nume!

Într-o lume-n care omul este robul firii lui,

Libertatea te îndeamnă bucuros să te supui

Unei amăgiri ce-ţi cere plata dezrobirii-n sânge:

Sânge sfânt vărsat pe cruce de Isus care te plânge.

Mândru crezi că poţi s-asculţi orice şoaptă, căci e bună

Şi aşa te pierzi uşor şi păcatele se-adună.

Vei muri de te încrezi în înţelepciunea ta!

Domnul zice: “Părăseşte-o! Cere-o, însă, pe a Mea!”

Duhul Sfânt îşi pierde templul când Satan te-ademeneşte

Şi pustiu simţi, înlăuntru-ţi, cum trăirea-ţi se foieşte

În nelinişte, necaz, frământări şi încercare,

Fiind la fel eternitatea după veşnica plecare.

Inima-ţi cea păcătoasă bate-n suflet înc-un cui

Şi la fel de tare bate încă unu-n Palma Lui…

Nu-i lumină ca să vezi că de vei mai face-un pas

Vei cădea în valea groazei mişeleşte-n hău atras.

Stai, te-opreşte şi regretă! Podul vietii-ţi se dărâmă!

Te împrăştii-n mii de zări, de tu cazi, pumn de ţărână!

El ţi-oferă-un nume sfânt, nicidecum de pământean,

Vrei să fii copilul Lui, Fiu de Domn, sfânt cetăţean?

de Gabriela Elena LAZAR

Între a te consuma şi a arde

Cine şi-ar dori să scrie pe cripta sa: ”A murit la 45 de ani şi a fost îngropat la 70 de ani”.  Poate excepţie fac doar cei îngropaţi în cimitirul din Săpânţa.

Moartea poate fi o pierdere sau un câştig, depinde din ce perspectivă priveşti lucrurile. Dar un lucru e sigur: cea mai mare pierdere este ceea ce moare înlăuntrul nostru în timp ce trăim.(Norman Cousins)

În societatea zilelor noastre eşti atât cât ai.

În societatea lui Dumnezeu eşti atât cât arzi.

Chiar dacă în aparenţă aceste două afirmaţii nu au prea mult în comun, totuşi în profunzime sunt legate de o ”pânză freatică” numită împlinire. Batem la multe uşi în numele acestei nevoi lăuntrice. Unii adună în podul palmei monede galbene în speranţa unei vieţi în roz. Alţii îşi căută în trăistă bastonul de mareşal. Îşi consumă energia ca să licărească în noaptea aceasta cu  nădejdea că soarele va răsări pe strada lor.

Trăim într-o lume în care a şti şi a avea sunt cele două verbe predilecte care dictează direcţia, raţiunea şi valoarea vieţii iar acumularea şi consumul reprezintă inspiraţia şi expiraţia  vieţii noastre. Şi pentru aceasta transpirăm până când ne expiră valabilitatea ca produs uman.

Căutăm siguranţă, scop, semnificaţie, valoare. Ne dorim ca existenţa noastră să curgă între mulţumire şi fericire şi sfârşim între trudă şi resemnare. Există parcă o încăpăţânare în faţa ”ispitei de a exista” şi o încrâncenare pasională de a ”trăi clipa”. Acest motto ”Carpe diem” trădează un dor existenţial în care „viaţa de zi cu zi este templul şi religia nostră”.

 Mulţi se răstignesc  pe altarele de lut ale unor inimi de mult apuse. Se hrănesc cu surogate de iubire şi se adăpă din bălţi.

             Ingredientele de căpătâi  ale vieţii – iubirea, banul şi faima – devin idolii noştrii iar valoarea de sine- altarul predilect pe care ne consumăm, în cea mai mare parte, momentele vieţii.

 Totul spus într-o singură propoziţie: săpăm cu sete fântâni care nu ţin apa!

 Dar, cineva poate spune…aşa-i viaţa!

 Oare? Pentru că de când lumea şi pământul nimic nu este nou sub soare, eclesiastul Solomon ne reaminteşte că toate acestea sunt ”goană după vânt”. În termenii moderni ai generaţiei noastre – consum sigur într-un venit probabil!

  Dar  lucrurile se complică parcă şi mai mult, intră într-un con suspect care te lasă fără cuvinte când privim din perspectiva credinţei creştine. Aceasta descrie viaţa în termeni de belşug, de viaţă eternă, de adevărata viaţă. Mai mult, necesitatea de a  alege să trăieşti devine o problemă vitală, o problemă de viaţă şi de moarte şi este încurajată prin promisiuni greu de imaginat.

 Şi,  pe deasupra, ca o cireaşă pe tort, creştinismul face din  iubire literă de lege!

„Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa Sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.”(1 Corinteni 2:9)

 Pe cei pierduţi într-o lume a cărei singură pasiune este dorinţa de a trăi, fie şi în gol!,  creştinismul îi recuperează, propunându-le un legământ cu Cel ce este Viaţa. ”Isus i-a zis: <<Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa>>”.(Ioan 14:6)

 Totul este clădit  pe un adevăr: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său şi pe  o condiţie:”Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.”(Ioan 3:36)

Şi toate acestea:”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.”(Ioan 3:16)

Un avertisment! ”Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică.”(Ioan 12:25)

O altfel de viaţă, o altfel de iubire, o altfel de pasiune. Ca soluţie.

O viaţă care are preţ când este investită nu consumată!

O iubire în care te pierzi pentru a trăi, pentru a te regăsi.

O pasiune care te mistuie. O pasiune în care arzi.

O pasiune în care  înveţi să mori, puţin câte puţin, în fiecare zi, ca să renaşti după chipul şi asemănarea Celui pe care Îl iubeşti. Asemenea unei seminţe care întâi putrezeşte ca apoi să apară adevărul din ea.

În ultimă instanţă – te regăseşti prin pasiune! Te împlineşti prin ea.

Vestea bună este că o astfel de iubire există.

Chiar aşa! Multora nu le vine să creadă.

Şi totuşi există!

Poartă un nume: Isus Cristos!

Colectivul Radio ALT Fm

www.altfm.ro

 

 

ISTORIA INFLUENTEI NEGATIVE A BISERICII FORMALE

Ii multumim lui Dumnezeu pentru Cuvantul Sau, Biblia, in care Domnul ne descopera voia Sa. Scriptura ne invata ca este Cuvantul lui Dumnezeu in intregime si este singurul cuvant inspirat de Duhul Sfant.

De-a lungul istoriei bisericii au fost numeroase influente negative care i-au afectat pe cei care s-au dezlipit de Scriptura fiind deschisi la tot felul de invataturi omenesti. Astfel, in baza acestor invataturi straine Cuvantului lui Dumnezeu, unii crestini au cladit datini si traditii omenesti pe care le-au ridicat mai apoi la rangul si autoritatea Bibliei.

Cu ajutorul Domnului, marturisim ca Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament sunt inspirate de Duhul Sfânt. Ele sunt Cuvântul lui Dumnezeu scris, o revelaţie dumnezeiască pentru neamul omenesc, sunt izvorul fără greş al conştiinţei de Dumnezeu. (Gal.1:11 “…Evanghelia…nu este de obârşie omenească…ci descoperirea lui Hristos”; 2Pet.1:21 “nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt”; 2Tim.3:16 “Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu…”; Io.10:35 “…Scriptura nu poate fi desfiinţată…”; Ioel 2:28 “…voi turna Duhul meu…şi fiii şi ficele vor prooroci…”;   Mat.10:20 “…Duhul Tatălui meu va vorbi în voi…” ; 1Cor.2:10 “…Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său…”; 11:23 “…am primit de la Domnul ce v-am învăţat”…)  Credem ca Biblia, Cuvântul  lui Dumnezeu scris prin inspiraţia Duhului Sfânt, este singura regulă şi normă de credincioşie şi purtare în viaţa aceasta. (Efes.1:13″…după ce aţi auzit Cuvântul adevărului [Evanghelia mântuirii noastre] aţi crezut…”; 2Tim.1:13 “Dreptarul învăţăturilor sănătoase…ţine-l cu credinţă”; Rom.10: 17 “…credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu”; 2Tim.3:17 “Scriptura …este de folos…pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”; Ps.119:105 “Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele”.) De asemenea, consideram ca Biblia este singura autoritate în materie de religie; ea este suficientă pentru învăţătura crestina. (Mat.15:6 “…aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinei voastre”; Io.17:17 “Cuvântul Tău este adevărul”; Io.5: 39 “…cercetaţi Scripturile…”; Is.34:16 “Căutaţi în cartea Domnului şi citiţi…”; FA.17:11 “cercetau Scripturile…” ; Io.20: 31 “…lucrările acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi crezând să aveţi viaţa…”)

Este bine sa se faca si o analiza istorica a influentei omenesti in doctrina bisericii, asa cum si istoricii o mentioneaza, analiza care ajuta la clarificarea invataturii crestine.

A.D. 300 – Rugaciunea pentru morti
A.D. 300 – Facerea semnului crucii
A.D. 375 – Inchinarea la sfinti si la ingeri
A.D. 394 – Instituirea “impartasaniei”
A.D. 431 – Maria este proclamata divina
A.D. 500 – Preotii incep sa se imbrace altfel decat laicii
A.D. 526 – Mirungerea
A.D. 593 – Apare invatatura despre purgatoriu
A.D. 600 – Liturghia este fixata in limba latina
A.D. 600 – Incep rugaciunile adresate Mariei
A.D. 607 – Bonifaciu III este proclamat cel dintai Papa
A.D. 709 – Sarutarea papucului papal
A.D. 786 – Inchinarea la imagini si la relicve
A.D. 850 – Folosirea “apei sfintite”
A.D. 995 – Canonizarea sfintilor morti

A.D. 998 – Postul de Vineri si din preajma sarbatorilor mari
A.D. 1079 – Celibatul preotilor
A.D. 1090 – Rugaciuni pe bani
A.D. 1184 – Inchizitia
A.D. 1190 – Vanzarea indulgentelor
A.D. 1215 – Transubstantierea
A.D. 1229 – Biblia este interzisa laicilor
A.D. 1439 – Doctrina despre purgatoriu
A.D. 1439 – Doctrina celor sapte sacramente
A.D. 1508 – “Ave Maria” este aprobata ca rugaciune liturgica
A.D. 1534 – Fondarea ordinului Iezuit
A.D. 1545 – Traditia primeste aceiasi autoritate ca si Biblia
A.D. 1546 – Adaugarea apocrifelor la cartile Bibliei
A.D. 1854 – Doctrina despre conceptia imaculata a Mariei
A.D. 1870 – Infailibitatea Papala
A.D. 1930 – Condamnarea scolilor publice
A.D. 1950 – Doctrina inaltarii la cer a Mariei
A.D. 1965 – Maria proclamata ca Mama a Bisericii

Bibliografie: Marturisirea de credinta a Cultului Crestin Baptist din Romania; Loraine Boettner, Roman Catolicism Philadelphia: Presbiterian and Reformated Publishing, 1962.

Pastor Ion Damian

 

 

 

Istoria misiunii Bisericii Crestine Baptiste din Romania

Partea a II-a

Cum au ajuns baptistii germani din Rusia in Romania?

Fervoarea evanghelstica a baptistilor din Rusia a dus la represalii. Ele au venit din doua directii distincte: din partea colonistilor si din partea autoritatilor ruse. Colonistii n-au privit cu ochi buni marirea numarului acelora care “tulburau” viata comunitatii, cu pretentiile lor de chemare la “sfintire.” Crestinismul coloniilor devenise mai mult o fateta a patriotismului lor german. Inconjurati asemenea unei insule de o imensa populatie de slavi ortodocsi, germanii era multumiti cu forma religioasa, dar deranjati de “excesele” de evlavie ale baptistilor.

Pe de alta parte, autoritatile ruse au fost puse in fata inevitabilului. Populatia majoritara resimtea dureros faptul ca “strainii” o duceau mult mai bine din punct de vedere economic si se bucurau de privilegiile scutirii de obligatii si plati fata de Stat. Ocazia declansarii conflictului a venit tocmai din partea “baptistilor.” In rivna lor misionara, germanii baptisti au predicat Evanghelia si rusilor. Cei convinsi de Evanghelie au inceput sa ceara sa fie si ei botezati, lucru categoric interzis de lege si de aranjamentele dintre guvernul rus si colonistii germani. Cu toate ca germanii baptisti n-au vrut sa boteze credinciosi rusi, doi dintre ei, Elim Zseibel si Trifon Chlystun, s-au strecurat in sirul candidatilor germani la botez si au fost si ei cufundati in apa de pastorul Abraham Unger. Dupa aceea, rusii botezati au inceput sa raspindeasca Evanghelia si sa boteze alti rusi care treceau in masa la credinta baptista. Nu este de mirare ca la auzul “noutatilor” Biserica Ortodoxa Rusa a trecut pe rand intii la mirare, iar apoi la manie. Ca represalii, in anul 1871 guvernul rus a anulat toate privilegiile garantate prin “Invitatia” si edictul dat de tarina Caterina a II-a. Dupa o suta de ani de privilegii, germanii au ajuns tinta abuzurilor de tot felul. Li s-a interzis sa mai aiba scoli in limba germana, iar pe alocuri au fost chiar fortati sa-si ia nume rusesti.

Sub presiunea evenimentelor, multi colonisti germani au intrat in Moldova si in Romania. Pana si astazi, multe din adunarile baptiste romane isi pot trasa inceputurile in activitatea baptistilor germani veniti in Romania din Rusia. Prin anul 1924, dupa ce comunistii rusi interzisesera “orice propaganda straina” pe teritoriul sovietic, Asociatia Baptistilor Germani din America suporta material anual cu suma de 4.116 dolari pe cei 12 misionari germani activi in Romania (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist Conference, pag. 309).  Majoritatea germanilor din Rusia au preferat insa sa treaca “discret” prin Europa si sa plece in America. Persecutati in trecut in Germania si acum in Rusia, ei n-au avut de ales decat varianta stramutarii in Lumea Noua. “Invitatia” tarinei a avut totusi, macar in parte, efectul scontat. Urmele civilizatoare ale “separatistilor” germani mai sunt si astazi vizibile in Crimeia si, pe alocuri, in teritoriile de la nordul Marii Negre. Multe din comunitatile colonistilor germani din America isi cauta si astazi radacinile in teritoriile asezate altadata intre raul Volga si Marea Neagra. Nu intamplator, o societate menonita misionara din Berlin, Ohio, are o baza de activitate in Patrauti, judetul Suceava si si-a extins activitatile in teritorii care sunt astazi incorporate in Moldova de dincolo de Prut si in Ucraina.

Cati baptisti sunt in Romania?

Inceputurile miscarii baptiste in Romania pot fi trasate incepand cu anul 1856 pentru populatia de etnie germana si cu anul 1875 pentru populatia de etnie maghiara si romana. In anul 1991, numarul baptistilor din Uniunea Bisericilor Baptiste din Romania era: de 100.000 credinciosi romani si 1.423 de biserici romanesti;  de 9.043 credinciosi maghiari si 99 de biserici maghiare. Cu “apartinatorii” (copiii) din familiilr lor, totalul baptistilor se apropia de 200.000.

Cum au ajuns baptistii in Romania?

Inceputurile si evolutia miscarii crestine baptiste din Romania sunt dificil de trasat deoarece avem de a face cu evenimente petrecute in trei grupuri etnice: germani, maghiari si romani. Primele convertiri la credinta baptista s-au petrecut in regiuni diferite ale tarii, aflate sub diferite jurisdictii politice, unite abia in anul 1919, cand s-a format Romania Mare, prin alipirea Transilvaniei la tara mama.

Cum a inceput lucrarea printre germanii din Bucuresti?

Primul baptist german, despre care se stie, a fost Carl Scharschmidt, un tamplar care s-a stabilit in anul 1856 in Bucuresti. Dupa numai 7 ani, in 1863, August Liebig, pastor baptist german exilat din nordul Marii Negre, a fondat in in centrul Bucurestiului prima biserica baptista germana pe strada Popa Rusu nr. 22. Cladirea acestei Biserici exista si astazi, in ea adapostindu-se acum o foarte energica biserica baptista romana.  Alti baptisti germani exilati din Ucraina, in 1864, au format o biserica baptista germana la Cataloi, in Dobrogea, care se afla la data aceea sub jurisdictie turceasca. Un al treilea centru al baptistilor germani a fost la Tarutino, in Basarabia (astazi in Ucraina). Aceasta biserica a fost fondata ca misiune in 1875 si si-a capatat statutul de biserica independenta in anul 1907. Prin activitatea sa, biserica germana din Tarutino a infiintat si sponsorat multe puncte misionare. In prima parte a anilor 1930, germanii aveau zece de biserici in Basarabia, dar totalul credinciosilor nu depasea cifra de o mie. Din cauza puternicei emigratii, germanii din multe parti ale Romaniei si-au parasit locurile si fie ca s-au repatriat in Germania, fie ca au emigrat in America.

Cum a inceput lucrarea printre maghiari si romani?

O alta patrundere a baptistilor in Romania s-a produs din directia Ungariei inspre Transilvania si Banat. Un colportor (impartitor de carti si tractate crestine), Anton Novac, a dat peste un grup de reformati maghiari dornici sa studieze mai serios Biblia. In anul 1875, Henrich Meyer, un lider baptist din Budapesta, i-a botezat si a format prima biserica baptista maghiara din Translivania la Salonta Mare. Printre cei opt care s-au botezat era si Mihai Cornea, care a devenit un evanghelist dinamic, un om cu darul de a se apropia de oameni. Cornea a predicat Evanghelia peste tot pe unde a ajuns, atat la maghiari, cat si la romani.

Patrunderea baptistilor in “fostul regat” al Romaniei s-a produs, prin comparatie cu celelalte doua amintite mai sus, mult mai tirziu. In ciuda opozitiei feroce, prima biserica baptista din Muntenia a fost infiintata in anul 1909 la Jegalia. Constantin Adorian (1882-1954), un roman care a facut studii teologice la Hamburg in Germania, si care s-a alaturat la intoarcerea in tara Bisericii Germane din strada Popa Rusu, a inceput o lucrare de misiune printre romani in anul 1912.

Dupa unirea Transilvaniei (1918) cu Romania, toti baptistii din Romania s-au unit in 1919, formind “Uniunea Bisericilor Baptiste din Rominia.” Incepind chiar cu anul constituirii in Uniune, 1919, romanii baptisti au inceput sa editeze o mica revista. In anul 1921 au deschis primul Seminar in Transilvania, la Buteni. In anul urmator, Seminarul a fost mutat la Bucuresti.

Ca rezultat al Conferintei de la Londra, Asociatia “Southern Baptist” din America si-a asumat responsabilitatea de a sustine lucrarea de evanghelizare din Romania. In anul 1923, organizatia a trimis primul ei misionar in Rominia. Cu un an inainte, Southern Baptist Asociation cumparase un teren in Bucuresti pentru cladirea Seminarului. In anul 1929 pe langa cursurile pentru pastori, Southern Baptist a deschis si cursurile scolii Misionare pentru femei.

Ajutati de zelul lor evanghelistic, baptistii romani au ajuns sa numere 45.000 in 1930.

Care au fost caracteristicile baptistilor romani?

Pe langa aprinsul lor zel misionar, baptistii romani au urmat codul “puritan” de vietuire, evitand cu desavarsire tutunul si alcoolul, interzicand purtarea de podoabe si respectand cu strictete Duminica drept “zi a Domnului”.

Relatiile cu Statul Roman au fost in rastimpuri foarte dificile, mai ales in anul 1928, iar apoi intre anii 1937 si 1944. Sub presiunea Bisericii Ortodoxe, intre Decembrie 1938 si Aprilie 1939 toate bisericile baptiste din Rominia au fost oficial inchise. Dupa caderea regimului fascist in anul 1944, baptistii au primit recunoasterea legala si au folosit la maxim libertatea nou dobandita. Clasele Seminarului au fost dezvoltate cu o noua generatie de lucratori, iar Uniunea a scos revista ei lunara: “Indrumatorul Crestin Baptist.”

Incepand cu anul 1955 insa, regimul comunist ateu a declansat o campanie de restrangere a drepturilor religioase. Baptistii, alaturi de majoritatea celorlalte miscari evanghelice din Romania au fost supusi unui climat dur de persecutie: credinciosii au fost retrogradati si dati afara din servicii, s-au inchis o serie de biserici, pastorii au fost amenintati, arestati si haituiti, unora li s-a ridicat “carnetul” necesar pentru recunoasterea ca lucrator crestin legal, au fost desfintate sau mult limitate scolile duminicale pentru copii si tineret, listele candidatilor la botez au trebuit sa fie aprobate in prealabil de reprezentantii Statului, conducatorii Cultului au fost sub presiunea constrangerilor dictate de catre Departamentul Cultelor. Sub toate aceste privatiuni si persecutii, activitatea credinciosilor baptisti a continuat. Lucrarea din interiorul tarii a fost sustinuta material cu carti tiparite in occident si cu emisiuni de radio produse de unii din liderii baptisti romini exilati peste hotarele tarii.

Dupa caderea regimului comunist in 1989, baptistii romani si-au recastigat libertatea de actiune. In ciuda conditiilor economice foarte grele, baptistii romani sunt angajati in lucrari cu un caracter misionar foarte pronuntat, au patruns cu curaj in invatamantul scolar si in programele de radio si televiziune. Baptistii i-au chemat pe reprezentantii celorlalalte culte evanghelice sa formeze un front comun constituind “Alianta Evanghelica Romana”.

Bibliografie: “Istoria Baptistilor din Romania”, de Alexa Popovici, 2 vol; “A short History of Romanian Baptists”, Cronicle, 5 (1942); “A hundred Years of Baptist Life in Romania”, Baptist Quarterly 33 (1990); “Heritage and Ministry of the American Baptist Conference”, Frank H. Wolke.

Pastor Ion Damian

 

 

 

 

FRONTUL SLUJIRII

Coloseni 1:28 – 2:5 (1:29)

Dumnezeu doreste să ne punem cu totul la dispoziția Sa pentru ca ca frontul Împărăției Sale să atingă în generația noastră marginile pământului. Apostolul Pavel spune : „Iată la ce lucrez eu și mă lupt” vs.29.

1.     Cum aducem pe Domnul Christos în oameni? vs.28 – 29

Apostolul Pavel continuă în nota personală vorbind despre frontul slujitorului. În Noul Legământ, Hristos lucrează prin oameni și în oameni. „Sămânța” trebuie să ajungă în „țarina” inimii noastre pentru a ne aduce Viața veșnică, Luca 8:15. „Scopul lui Dumnezeu și intenția slujbei de predicator sunt de-a restaura Tronul lui Dumnezeu în inimile oamenilor.” (Cotton Mather)

  • Prin Predicare Hristocentrică, pe El Îl propovăduim noi vs.28. Domnul Isus, Piatra unghiulară a Revelației depline a lui Dumnezeu  (ICorinteni 2:7 ; IIPetru 1:3), El este Mesajul fundamental care solicită răspuns prompt    (Fapte 8:4 – 5, 12 ; 9:27), El este Mesajul apologetic al Bibliei care conduce la decizii (Fapte 9:20 ; 18:5, 28), El este Mesajul complet și suficient al Bibliei oferit în Har (Fapte 10:42 – 44), El este Mesajul universal, accesibil oricărui om prin credință (ICorinteni 1:23 – 24).
  • Prin consiliere spiritual,sfătuim”. Raza de lumină adusă unui suflet în întuneric (Proverbe 6:23) ; Izvorul de resurse spirituale în mijlocul unui pustiu (Proverbe 20:5); Mâna întinsă celui căzut în valuri; Soluția simplă la o problemă încurcată (I Corinteni 1:10 – 11); Suportul spiritual pentru o inimă zdrobită. Consilierea se practică ocazional și în particular, respectând confidențialitatea (Fapte 20:31 ; Proverbe 11:13 ; 25:9 – 10). De asemenea, consilierea se face pe baze scripturale (Psalm 33:11 ; 119:24 ; I Timotei 4:13b)
  • Prin Mentorare, „și învățăm cu toată înțelepciunea”. Un model de urmat avem in ICorinteni 11:1. Biblia ne ofera exemple: Domnul Isus (Ioan 15:15 – 16), Barnaba (Fapte 11:24 – 26), Acuila & Priscila (Fapte 18:26), Pavel (II Timotei 2:2). Scopul este de a formara caractere scripturale (Galateni 4:19). Procedura folosita este: ancorându-i pe oameni în credința în Domnul Christos (Efeseni 4:14 – 15). 

 

2.     Ce înseamnă Hristos în sfinți? vs.28d – 29

Expresia „desăvârșiți” înseamnă „maturi, compleți, întregi”.

  • Mântuire deplină, prin Har și prin credință ajungem mântuiți (Efeseni 2:8 – 9), prin naștere din nou dobândim o Nouă Viață (Ioan 1:12 – 13 ; Galateni 2:20), prin Duhul Sfânt suntem transformați după Voia lui Dumnezeu  (Galateni 3:3 ; Iacov 4:5 ; II Corinteni 3:18)
  • Mărturie eficientă, astfel, credincioșii sunt cu credință deplin conturată și aplicată (Coloseni 4:12 ; I Tesaloniceni 3:10), integrii în caracter și cu deprinderi sfinte (Evrei 13:20 – 21 ; Iacov 1:4), competenți în Lucrarea Domnului (II Timotei 3:16 – 17), entuziasmați în direcția cea bună (Filipeni 3:12 – 15).  Biserica înaintează prin credincioșii integri, iar lumea va deosebi cu ușurință oamenii integri.

 

3.     Cum se manifestă Hristos în sfinți? vs.2:1 – 5

  • Inimile sunt motivate la statornicie, vs.1 – 4. Sfinții păstrezază ceea ce alții au câștigat prin jertfă (vs.1; Coloseni 4:12);  Sfinții trăiesc cu naturalețe viața de credință (vs.2a); Sfinții au descoperit și experimentează potențialul pe care-L găsesc în Domnul Isus (vs.2b – 3);  Sfinții nu abandonează Calea Domnului (vs.4)
  • În Adunare domnește buna rânduială, v.5. Aceasta este starea în care Biserica trăiește și predică Scriptura (I Tesaloniceni 1:6 – 7); Starea în care Biserica are puterea să se opună păcatului și ereziilor (Evrei 12:4); Starea în care Biserica în pace și unitate crește spiritual și numeric (Fapte 9:31); Starea în care Biserica experimentează Prezența Slavei Domnului (Evrei 12:28).

Cu ajutorul Domnului, ne rugam să ne cercetăm starea spirituala, să păstrăm credința dată sfinților odată pentru totdeauna (Iuda vs.3). Biserica în care s-a abandonat predicarea hristocentrică își pierde identitatea scripturală. Frontul slujirii poate fi extins numai prin Resursele lui Dumnezeu (Coloseni 1:29).

Pastor Nelu Aliman

 

 

 

 

Dumnezeu stăpâneşte şi peste împrejurările în care ne găsim

Filipeni 1:12-20

Scripturile vorbesc despre chemarea noastră la salvarea prin Domnul Isus (1 Cor.1:9), chemarea la sfinţire (1 Cor.1:2), chemarea la slujire (1 Petru 4:10), chemarea la slavă (1 Petru 5:10) dar şi chemarea la suferinţă. Pentru ultima chemare menţionată doresc să menţionez două texte: Coloseni 1:24, 1 Petru 3:17-18. Conform acestor texte suferinţa slujitorilor nu are un rol ispăşitor (Cristos a suferit odată pentru totdeauna) ci doar contribuie la răspândirea Evangheliei, o sarcină asumată de Cristos dar şi delegată Bisericii. Chemarea la suferinţă priveşte într-un mod deosebit suferinţa provocată de prigoană.

Un exemplu deosebit este cel al apostolului Pavel, care a fost prins în Ierusalim şi întemniţat la Cezareea timp de peste 2 ani de zile (Fapte 21-26). Având drepturi ce decurgeau din cetăţenia romană, a fost tratat în regim special şi a avut dreptul să ceară  să fie judecat direct de Cezar, adică la Roma (cf. Fapte 22:28-29; 24:23; 25:11). Următoarele capitole din Faptele Apostolilor, respectiv 27 şi 28, descriu călătoria de aproximativ 1 lună de zile a apostolului Pavel la Roma, pe Marea Mediterană şi Adriatică, ca întemniţat şi tratamentul special pe care l-a primit când a ajuns în Roma. În detaliu, Pavel a stat timp de alţi doi ani într-o casă cu chirie dar era păzit de un ostaş (Fapte 28:16, 30-31). În acest regim special Pavel plătea chirie, dar era legat în mod permanent în cătuşe de un ostaş care îl păzea. În acest fel putea să primească vizite şi să dea învăţătură, să evanghelizeze. Aici s-a întâlnit cu Onisim care şi-a predat viaţa lui Cristos şi a fost trimis înapoi la stăpânul său Filimon (Filimon 10), Epafrodit a călătorit peste 1900 de km din Filipi să-i aducă ceva sprijin material din partea bisericii din Filipi (Lidia – vânzătoare de purpură, temnicierul din Filipi, etc.). Pavel probabil îl îngrijea pe Epafrodit când s-a îmbolnăvit, dar i-a fost şi de folos pentru slujbă (cf. Filipeni 2:25-27, 4:18). În acest loc conlucra cu Luca, cu Dima (care mai apoi l-a părăsit) conform 1 Timotei 4:10-13. Ostaşii care lucrau pe schimburi îl păzeau şi în felul acesta ascultau cum Pavel se ruga pentru toţi credincioşii din toate bisericile cunoscute de el, pentru conlucrătorii săi (ex. Filipeni 1:1-11), de asemenea evangheliza şi oferea învăţătură tuturor care doreau, într-un mod deosebit credincioşi din biserica din Roma puteau acum să-l viziteze pe cel ce le-a scris o scrisoare fără să-i fi văzut înainte (Romani 1:11-15).

În acest context Pavel scrie filipenilor: „Vreau să ştiţi fraţilor că împrejurările în care mă găsesc mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei” (Filip. 1:12). Astfel, Dumnezeu este prezentat de apostolul Pavel ca un Dumnezeu Suveran, Stăpân, şi care conduce toate lucrurile, nu este luat prin surprindere de nimic şi nimeni ci El întotdeauna isprăveşte ceea ce începe (Filipeni 1:6). Pavel sugerează şi chiar verbalizează anumite gânduri sau aşteptări ale creştinilor de atunci când au realizat că Apostolul Neamurilor, mentorul spiritual al lucrătorilor dintre Neamuri, cel care a fost inspirat de Duhul lui Dumnezeu să scrie jumătate din Scripturile Noului Legământ, era închis deja de mai bine de patru ani de zile: „Ne-am fi aşteptat la un regres al lucrării spirituale, al predicării Evangheliei, la o descurajare a lucrătorilor, poate la o lipsă de credinţă în răspunsurile Lui la rugăciunile noastre , sau la o uitare pentru totdeauna a numelui lui Isus Cristos, sau cel puţin la o influenţă foarte slabă a creştinilor”. Dar apostolul Pavel îl prezintă pe Dumnezeul care nu este luat prin surprindere niciodată dar care ne surprinde de fiecare dată prin modul Său de a lucra. În suveranitatea lui Dumnezeu suferinţa contribuie la: inaintarea Evangheliei, vs. 12-13; imbărbătarea evangheliştilor, vs. 14-17, intărirea creştinilor, vs. 18-19; inălţarea Domnului Cristos, vs. 20.

Pastor Emanuel Jurcoi

 

Ana, mama unui mare om a lui Dumnezeu

1Samuel 1:1-2:21 – Partea a II-a

Ana – o femeie credincioasă Domnului

Credincioşia Anei se vede din felul cum răspunde ea binecuvântării primite de la Domnul. Ni se spune că „Domnul Şi-a adus aminte de ea” (1:19). În Biblie această afirmaţie este totdeauna o demonstraţie a bunăvoinţei Domnului faţă de cineva şi a credincioşiei Sale faţă de ceea ce a promis (vezi şi Gen. 8:1 – faţă de Noe). Nu apare aici că Domnul i-a promis ceva Anei, dar cuvântul lui Eli, adresat ei atunci când ea se ruga Domnului, poate fi luat ca şi un cuvânt de la Domnul pentru Ana (1:17-18). Observă că Ana s-a schimbat la faţă (1:18), căpătând certitudinea că Domnul a ascultat-o. De asemenea, faptul că Domnul Şi-a adus aminte de Ana, presupune în mod clar o promisiune pe care el a făcut-o înainte Anei şi acum El are de gând să o împlinească. Domnul S-a arătat, deci, credincios cuvântului Său şi i-a dat un fiu (1:19-20). Care a fost atitudinea Anei faţă de credincioşia lui Dumnezeu? Ea a răspuns cu credincioşie. Cum?

În primul rând, Ana a pus numele copilului Samuel („Dumnezeu a ascultat”). Pentru Ana copilul nu este unul oarecare, ci un copil „cerut de la Domnul”, şi unul prin care ea vede că „Dumnezeu a ascultat” rugăciunile ei (1:20). Semnificaţia acestor afirmaţii este foarte mare pentru Ana. Faptul că ea a putut cere ceva de la Domnul înseamnă pentru ea enorm de mult. La urma urmei, cine era ea înaintea Domnului ca ea să poată cere ceva Lui? Chiar faptul că ea a putut să se roage Domnului, cerându-I un copil, reprezintă pentru Ana un har imens arătat ei de Domnul. Câţi dintre noi considerăm că, doar faptul că ne putem ruga lui Dumnezeu, înseamnă un imens har, o imensă bunăvoinţă pe care El ni le arată? Noi însă considerăm ca ceva normal să ne rugăm Domnului, ca şi cum acest fapt nu înseamnă nimic. Doar atunci când Domnul ar răspunde rugăciunii noastre, doar atunci când El ar face ceva deosebit pentru noi, doar atunci ne-am simţi obligaţi să-i mulţumim, să apreciem ceea ce El face pentru noi. Ana, însă, apreciază faptul că „a cere ceva de la Domnul” este o dovadă a bunăvoinţei imense a Lui faţă de una ca ea (o roabă – ea o roabă faţă în faţă cu Dumnezeu Însuşi). În plus, câţi din noi înţelegem că a ne putea ruga Domnului reprezintă de fapt lucrarea Lui în noi, bătaia lui Cristos Însuşi la uşa inimii noastre (Apoc. 3:20), aşa cum spunea O. Hallesby în „Despre rugăciune”?  Faptul că Ana nu putea să accepte să nu aibă copii, chiar dacă avea multe alte avantaje, faptul că ea se simţea îmboldită în inima ei să se roage Domnului pentru un copil, faptul că ea îşi dorea cu ardoare ceva care să fie legat de binecuvântarea lui Dumnezeu pentru ea, faptul că inima ei era plină de rugăciune faţă de Domnul, toate acestea, erau bătaia la uşa inimii Anei din partea lui Dumnezeu, pentru ca ea să ceară Domnului pe Samuel (Samuel a fost din veşnicie în planul lui Dumnezeu, „necesar” acestui plan, pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Şi în acest plan a intrat şi faptul că Ana intra în scenă ca o femeie credincioasă, care să-şi dorească binecuvântarea Domnului, un copil de la El, şi pe care Domnul să-l dea, ca răspuns la rugăciunea ei). Ce importanţă are acest lucru pentru noi? În primul rând, nici un om firesc (carnal), deci fără Cristos, nu poate dori în el însuşi lucrurile spirituale, binecuvântările Domnului care vin prin Cristos (vezi 1 Cor. 12:1-3). El este mort spiritual (Efes. 2:1-3). Dacă cineva este în Cristos, el, datorită naturii noi pe care o are, îşi doreşte lucrurile lui Dumnezeu. Acesta este un semn al lucrării Domnului în viaţa celui credincios. Putem spune că Domnul este Cel care pune în inima credinciosului subiectele de rugăciune şi imboldurile pentru rugăciune (aşa cum un nou născut cere „papa”, „mama”, „tata” – sunt nevoi ale unei fiinţe vii – Rom. 8:14-16). De ce oare unii membri ai bisericii nu-şi mai doresc să se roage, să se hrănească din Cuvântul lui Dumnezeu, să aibă părtăşie cu credincioşii, să-L mărturisească pe Domnul, să trăiască în neprihănire, să urască păcatul? Aceste semnalmente sunt, conform Scripturii, dovezi ale unei false relaţii cu Cristos (nu spun mai mult). El de fapt este carnal şi-şi doreşte doar lucrurile cărnii. Ana şi-a dorit lucrurile Duhului lui Dumnezeu (Rom. 8:5-9). În al 2-lea rând, dacă Domnul este Acela care pune în inima noastră subiectele de rugăciune şi imboldurile de rugăciune (Rom. 8:24-27), atunci, din start avem garanţia că Domnul are în vedere răspunsul la rugăciunile noastre, şi astfel noi nu ne mai bazăm pe noi ci pe Dumnezeu care voieşte să ne dea binecuvântările Sale. Una este să vin înaintea Domnului cu o dorinţă a mea proprie (aceasta va ridica problema: „oare va dori Domnul să mă asculte?” – deci va exista în mine incertitudine); alta este ca să vin în rugăciune înaintea Domnului cu o problemă care este pe inima mea pentru că Domnul mă împinge să mă rog (dacă ştiu aceasta atunci voi avea certitudine, mă pot baza pe Domnul şi pe voia Lui). Iată, deci, ce valoare a avut pentru Ana faptul că Samuel este „cerut de la Domnul”. Ana a apreciat acest lucru. Dar Ana a experimentat şi faptul că Dumnezeu a ascultat-o. Ea, de asemenea a apreciat acest fapt. Aprecierea ei s-a văzut în numele pe care l-a dat copilului: Samuel. Înţelegem de aici că Ana şi-a arătat recunoştinţa ei faţă de Domnul prin faptul că a legat aceste adevăruri (în ceea ce priveşte răspunsul Domnului la rugăciunea ei) de copilul ei. Identitatea lui exprimă aceste adevăruri despre Dumnezeu. Desigur ea i-a explicat lui Samuel mai târziu toate acestea; ea l-a făcut pe Samuel să se vadă dorit de Domnul, în voia Lui, o expresie a binecuvântării Domnului, a intervenţiei puterii Sale în a răspunde rugăciunilor. Să creşti un copil în această atmosferă reprezintă un lucru extraordinar, care îl va marca pentru totdeauna. Ana, desigur, a ştiut să-şi arate recunoştinţa ei faţă de Domnul în viaţa copilului ei – vezi întreaga viaţă a lui Samuel. El poate fi considerat un mare om al lui Dumnezeu.

În al 2-lea rând, Ana şi-a împlinit promisiunea faţă de Domnul, dăruindu-l pe Samuel Domnului (1:21-28). Ea nu a ezitat să facă aceasta chiar dacă, sunt convins, i-a fost extrem de greu. Ana nu a păstrat copilul pentru ea; ci l-a dat Domnului. Ea a spus: „De aceea vreau să-l dau Domnului; toată viaţa lui să fie dat Domnului” (1:28). Ana este o femeie care ştie ce vrea, cântăreşte care este preţul a ceea ce face, şi-şi respectă promisiunile. De ce? Ea spune foarte clar: „Domnul a ascultat rugăciunea pe care I-o făceam” (1:27). Ea nu bravează înaintea lui Eli, ci ea îşi arată recunoştinţa ei prin credincioşie faţă de Domnul. Numai oamenii foarte rari sunt oameni care împletesc perfect recunoştinţa cu credincioşia faţă de Domnul. Ana este o asemenea persoană. Trebuie să ai o imensă recunoştinţă faţă de Domnul ca să faci ceea ce a făcut Ana. Mireasma caracterului ei, desigur, a plăcut Domnului şi tuturor care au auzit de ea, chiar dacă poate s-au găsit destui ca s-o conteste.

În al 3-lea rând, sunt convins că Ana i-a imprimat lui Samuel (în timpul cât a fost acasă cu ea – un copil era înţercat la vârsta de 3 ani în acea vreme; şi în momentele când îl vizita pe Samuel la Silo şi-i ducea câte o mantie mantie mică, cu ocazia aducerii anuale a jertfelor înaintea Domnului – 2:18-19), un caracter potrivit pentru un om al lui Dumnezeu. Se pune întrebarea: Ce ai putea face cu un copil doar în primii 3 ani de viaţă şi în câteva vizite scurte pe care i le faci, în situaţia în care durata unei vieţi nu este întotdeauna suficientă să formezi un om? Răspunsul este următorul: Pe de o parte ceea ce contează este calitatea educaţiei date, nu cantitatea şi metodologia – tehnic vorbind – a educaţiei. Calitatea ei trebuie să fie elementul principal. Se ştie (spun cercetătorii în educaţie) că primii 3 ani de viaţă sunt anii cei mai importanţi în a da direcţia unui copil în viaţă. Dacă ştii cum să-i foloseşti, atunci ai rezolvat peste 60% din educaţia unui om. Ana a fost un asemenea educator pentru Samuel – în dragostea lui Dumnezeu. Dar, mai presus de aceasta, este harul lui Dumnezeu în acţiune, şi care nu trebuie neglijat. În prezenţa Domnului (la cortul întâlnirii), prin intervenţiile Domnului în viaţa lui Samuel, dându-i acestuia Cuvântul Său – educaţia lui Samuel s-a putut face la superlativ. Când încredinţezi ceva Domnului (dăruindu-i Lui), aceasta însemnând în contextul nostru, a accepta să te bazezi în totul pe Dumnezeu, împlinind voia Lui, atunci rezultatele sunt extraordinare. Dacă ne gândim că Samuel a crescut în vremea fiilor lui Eli (oameni răi şi de nimic), dacă ne gândim că atmosfera spirituală a poporului Israel a fost sub orice critică, este pur şi simplu o minune cum de Samuel a crescut atât de frumos şi a influenţat atât de mult pe poporul Domnului în vremea lui, în bine. Numai Dumnezeu poate aşa ceva şi numai un om (un părinte) dedicat total Domnului cu un caracter transformat de harul Domnului poate oferi o aşa influenţă unui copil.

În al 4-lea rând, Ana este plină de respect, consideraţie, pentru omul lui Dumnezeu, Eli. Ea îi spune lui Eli cum Domnul i-a ascultat rugăciunea şi ce are de gând să facă (1:26-28). Deşi Eli i-a interpretat greşit la un momendat rugăciunea ei (1:13-14), deşi Eli nu a fost un părinte bun şi Domnul a adus pedeapsa faţă de casa lui (cap. 2-4), totuşi pentru Ana Eli este omul lui Dumnezeu prin care Domnul are ceva de spus pentru ea (1:17-19). Respectul acesta faţă de omul lui Dumnezeu se vede în mod clar şi la Samuel (cap. 3). De asemenea ea este plină de respect faţă de Elcana, soţul ei, chiar dacă el a mai luat o soţie care o tot înţepa. Acest respect se vede din faptul că ea ţine cont de soţul ei atunci când face promisiunea faţă de Domnul (1:21-23; Num. 30). Ea este supusă soţului ei şi supune promisiunea făcută Domnului autorităţii soţului, pentru că aşa vrea Domnul. Ana, deci, este plină de respect faţă de oamenii lui Dumnezeu, faţă de soţul ei, faţă de autoritate şi faţă de bărbaţi. Ana se arată ca o femeie adevărată, acceptându-şi locul şi rolul, date ei de Dumnezeu. Toate acestea (nu pot să-mi dau seama cum) le vedem în Samuel mai târziu. Influenţa Anei s-a transmis într-un mod tainic, dar real. Aceasta arată că Ana a avut un caracter lăuntric extraordinar de plăcut înaintea Domnului şi înaintea oamenilor.

În acest fel, prin credincioşia ei faţă de Domnul, ea, prin statutul ei de mamă, prin acceptarea locului şi rolului ei date de Domnul a făcut o lucrare extraordinară: l-a format şi l-a lansat pe Samuel în împlinirea planurilor lui Dumnezeu, într-o lucrare deosebită. Ana nu se remarcă prin activism remarcabil ci prin slujirea caracterului ei, o slujire din umbră. Analizând ce a făcut Ana în comparaţie cu lucrarea multor femei din vremea de astăzi (foarte ocupate, foarte implicate în multe, în prim-planul multor lucrări), putem spune: Ana a făcut lucruri mari pentru Domnul, în slujirea caracterului ei, în locul dat ei de Domnul. Se poate spune oare la fel despre slujirea multor femei de astăzi?             VA URMA!

Pastor Ghita Marian

 

 

 

 

Istoria misiunii Bisericii Crestine Baptiste din Romania

Cum de au ajuns unii baptisti in Romania prin Rusia?

La 4 Decembrie 1762, Ecaterina a II-a (cea Mare) a transmis o “invitatie” prin care chema locuitorii din tarile Europei centrale sa se aseze in teritoriile stepelor rusesti aflate intre raul Volga si Marea Neagra. Aceasta “invitatie” a fost rezultatul dorintei tarinei de a-si civiliza supusii si, prin influenta europeana, de a initia un transfer de inventivitate si harnicie prin plantarea de “colonisti.” Tarina stia ca “invitatia” ei va fi primita cu entuziasm de gruparile “separatistilor” reformati. Numirea de “separatisti” vine de la atitudinea pe care o aveau acesti reformati fata de Biserica protestanta integrata in structurile statale.

De cine s-au separat “separatistii”?

Miscarea separatista a fost o scindare a unor crestini de “reformatii” protestanti care, separindu-se de catolicism, au zdruncinat Imperiul Romei catolice, dar care nu s-au rupt de puterea politica a vremii, ci au pus in locul imperiului catolic alte micii “imperii ale exclusivismului protestant.” Din secolul IV si pana in timpul Reformei (sec. XV), Statul si Biserica au avut structuri intrepatrunse. Dupa 325 d.Ch., imparatul roman Constantin cel Mare a dat religiei crestine un statut preferential, iar episcopii s-au grabit sa “inventeze” dogma “celor doua sabii”, in care puterea politica primea, alaturi de puterea Bisericeasca statut de autoritate divina.

Ce inseamna doctrina “celor doua sabii”?

Doctrina “celor doua sabii” a fost o stratagema a lui Constantin cel Mare, prin care puterea imperiala a primit pe nedrept calificativul de “divina.” Aceasta a fost rasplata pe care Biserica crestina a fost fortata sa i-o dea lui Constantin cel Mare pentru instaurarea unui climat de libertate pentru crestini. Doctrina “celor doua sabii” a fost “fundamentata” pe textul din Luca 22:36, in care apostolul Petru ii spune Domnului Isus: “Iata aici doua sabii”, iar Domnul Isus ii raspunde: “Destul.” In “interpretarea” (daca o putem numi asa) unora din episcopii de atunci, Domnul Isus i-a incredintat lui Petru dublul caracter al autoritatii sociale: “sabia politica”, garantare a disciplinarii temporale in Stat si “sabia eclesiastica”, garantare a disciplinarii eterne in Biserica.

In ce a constat greseala reformatorilor protestanti?

Protestantii Reformei s-au ridicat impotriva “ereziilor doctrinare” practicate de Biserica romano catolica. Din pacate insa, ei nu au mers pana la capat cu revenirea la invataturile Biblice. Cind s-a produs Reforma, cei patru mari reformatori europeni, Luther, Zwingli, Calvin si Knox, au scos casele nobiliare din subordinea Vaticanului, dar, lipsiti de clarviziune biblica si presati de realitatile politice, au “schimbat un rau cu un altul” si, nascand alte structuri eclesiastice, s-au aliat iarasi cu Statul. In virtutea aceleiasi “dogme a celor doua sabii”, teritoriile reformate au devenit la fel de exclusiviste ca si domeniile afiliate inca Romei. Credinciosi principiului ca “preferintele seniorului” determina religia obligatorie in teritoriu, reformatii protestanti au inceput sa-i prigoneasca pe catolici cu aceiasi ravna cu care catolicii ii prigoneau pe protestanti. Aceste persecutii reciproce au dat nastere unor mari miscari de populatie. Catolicii fugeau in teritorii “catolice”, in timp ce “reformatii” se adunau de peste tot in teritoriile “reformate.” Cei mai nefericiti dintre toti au fost insa reformatii “separatisti.”

Cine au fost “reformatii separatisti”?

Acestia erau cei care, prin citirea Bibliei, si-au dat seama ca intre sistemul “lumii” si Biserica lui Christos nu poate exista nici un fel de asociere. Scandalizati de decadenta Romei catolice, dar si ingrijorati de compromisurile pe care Luther si Zwingli incepusera sa le faca pentru justificarea “razboaielor sfinte”, acesti credinciosi “evanghelici” numiti pe alocuri “frati moravieni”, “frati elvetieni”, iar prin alte parti “anabaptisti” (de la practica rebotezarii adultilor care se converteau) au refuzat categoric orice forma de asociere cu puterea politica a vremii.

In sens absolut, desi au aparut in aceiasi perioada istorica, acesti anabaptisti nu au fost parte din miscarea Reformata protestanta. Ei au devenit “separatisti”, indraznind sa intrevada o societate in care Statul si Biserica aveau sa devina doua entitati total diferite in structura si destin. Doctrina fundamentala a anabaptistilor a schimbat aberatia “celor doua sabii” cu doctrina “separarii” dintre Stat si Biserica.  Pentru ca “separatisti” au protestat fata de greselile “protestantilor”, ei au primit numirea de “neo-protestanti.”

Menonitii

Aceasta ramura a “anabaptistilor” este cea mai veche comunitate din randurile Bisericii Libere Protestante si a miscarilor de “trezire”. Ea a fost fondata de Menno Simon (1496-1561), care, dupa ce a fost doi ani preot, a trecut la anabaptism in 1536. Acesta a fost persecutat, el a organizat comunitati in Olanda si in tarile vecine (specificul cultural si portul specific este pastrat si astazi), dupa principiul adunarilor locale, conduse de “presbiteri”, fara alte organizarii eclesiastice. “Menonitii”, urmand reformatorii radicali, resping botezul copiilor si prezenta reala fizica a lui Christos in elementele Cinei Domnului, cer independenta puterii bisericesti de cea seculara, refuza serviciul militar, juramantul si magistratura, sustin ca Biserica trebuie sa includa numai crestini angajati in slujba Evangheliei. Practica botezul la varsta adulta, savarsesc Cina (de trei ori pe an), duc o viata spirituala profunda, care include citirea Bibliei, rugaciunea in familie si caritatea. Prima Conferinta mondiala a menonitilor s-a tinut la Basel in anul 1925 (1.250.100 de membri). Multi menoniti au emigrat in America si s-au stabilit in tinuturile lui Penn (Pennsilvania de astazi). Astazi exista menoniti in mai toate statele Americii. Ei traiesc in comunitati strinse si sunt renumiti pentru “operele de caritate” pe care le fac.

Ce i-a atras pe “reformatorii separatisti” in Rusia?

Persecutati si urati de moarte atat pe domeniile catolice, cat si pe cele “protestante”, anabaptistii au primit cu bucurie “invitatia” tarinei Ecaterina a II-a, ea insasi descendenta dintr-o vita nobila germana, de a se stabili in stepele ruse dintre Volga si Marea Neagra. In doar citiva ani, un numar de peste 68.000 de colonisti germani, majoritatea lor “menoniti”, s-a indreptata spre sudul Rusiei. “Invitatia” a foat urmata pe 22 Iulie 1763 de un alt document semnat de tarina Ecaterina si care garanta conditii avantajoase pentru “colonisti”: O totala libertate religioasa; Nici un fel de taxe sau obligatii financiare fata de guvernul rus; nici un fel de obligatii ordinare sau extraordinare fata de statul rus; Nici un fel de obligativitate de a servi in armata sau in alte servicii fata de Stat; Dreptul de proprietate asupra teritoriului acordat; cu stipularea ca este vorba doar de o proprietate colectiva, nu particulara; Pamantul primit in proprietate nu putea fi instrainat fara stirea autoritatilor ruse; Colonistilor li s-a dat dreptul sa cumpere orice alta proprietate aditionala, ca cetateni particulari, care era inscrisa in evidente ca proprietate particulara.

Cei mai multi “separatisti” care au dat navala si au raspuns “invitatiei” tarinei au fost din landurile germane. Mii si mii de “anabaptisti” au luat drumul Rusiei. Cand guvernul german a revocat in anul 1789 o scutire de serviciu militar acordata precedent menonitilor (o ramura a anabaptistilor) alte mii de germani au plecat si ei in Rusia. Traind in comunitati “inchise”, pastrindu-si limba germana si cultura “de acasa”, colonistii au prosperat material si au crescut numeric. Erau fara egal in cultivarea graului, multi devenind mari fermieri si proprietari de mori pentru macinarea graului. (Frank H. Wolke, Heritage and Ministry of the American Baptist Conference, pag. 20-22)

Primii colonisti s-au asezat la Nipru. In anul 1865 existau deja 213 colonii germane in spatiul larg cuprins intre Basarabia si Caucaz.  Prosperitatea materiala nu a fost insotita insa si de o prosperitate spirituala. Fara o asistenta pastorala corespunzatoare, viata bisericeasca a degenerat in formalism si in repetate fragmentari. si anabaptistii si menonitii isi pierdusera fervoarea evanghelica. Pe la mijlocul secolului XIX a inceput iarasi printre ei o miscare de trezire spirituala. Etnicii germani au inceput sa se adune prin case pentru grupe de studiu biblic si rugaciune. Curand, ei si-au dat seama ca au nevoie de raspunsuri la multe intrebari si au cautat sa ia legatura cu oameni cu pregatire teologica. Unul din cei contactati a fost Johan Gerhard Onken (1800-1884), care fondase in 1834 cea dintii biserica baptista din Germania si era pasionat de formarea unor noi lucratori cu Evanghelia.

Nascut in Germania la data de 26 Ianuarie 1800, Onken a crescut apoi in Anglia si in Scotia. In 1823 s-a intors in Germania si a fondat Societatea scolii Duminicale in Hamburg. A devenit baptist in 1834. Cu suport financiar din partea Organizatie Misionare Baptiste Americane, el a infiintat grupari baptiste in Germania si Danemarca. Tot prin eforturile si calatoriile lui au fost infiintate biserici baptiste in Austria, Ungaria, Romania, Bulgaria, Elvetia, Belgia, Olanda, Polonia si Rusia. A murit in Zurich, Elvetia pe 2 ianuarie 1884.

Pentru ca nu se putea deplasa personal in Rusia, Onken a inceput un dialog cu germanii din Rusia prin corespondenta. Unii si-au dat seama ca, in general, ei sunt de acord cu toate principiile si invataturile lui Onken, mai ales cu cea privitoare la botezul prin cufundare aplicat doar acelor persoane adulte care au ajuns la o convingere personala despre credinta crestina. Rezultatul a fost ca pe 23 Septembrie 1860 primii candidati din randul colonistilor au primit botezul. Invatatura despre botezul adultilor a prins mai cu seama in comunitatile menonite si a dus la formarea unor grupari noi, numite “bisericile fratilor menoniti.” Bucurosi de rezultatul studiilor trimise prin corespondenta, baptistii germani l-au trimis sa viziteze Rusia pe unul din pastorii lor, pe August Liebig. Primit bine de cei botezati, el a fost insa arestat si aruncat in inchisoare de restul comunitatii anabaptiste germane. Fara sa tina seama de primejdia scoasa in evidenta de arestarea lui Liebig, Onken insusi s-a suit in tren si a venit in Rusia in anul 1869. Entuziasmul generat de vizita sa a produs un foarte mare numar de botezuri, a dus la instalarea misionarului Pritzkau, ca pastor local si la ordinarea unui numar mare de diaconi. In timpul vizitei sale, Onken l-a ordinat si pe Abraham Unger ca pastor al Bisericii Fratilor Menoniti din Einlage. Miscarea baptista a crescut rapid, astfel ca, in ciuda tuturor eforturilor de a o suprima, in doar saptesprezece ani de la vizita lui Onken, Uniunea Bisericilor Baptiste din Rusia numara peste 12.000 de membrii.

Va urma!

Bibliografie: “Istoria Baptistilor din Romania”, de Alexa Popovici, 2 vol; “A short History of Romanian Baptists”, Cronicle, 5 (1942); “A hundred Years of Baptist Life in Romania”, Baptist Quarterly 33 (1990); “Heritage and Ministry of the American Baptist Conference”, Frank H. Wolke.

Pastor Ion Damian

Ana, mama unui mare om a lui Dumnezeu

1 Samuel 1:1-2:21 – Prima parte

Ana, mama lui Samuel, este una dintre personalităţile strălucitoare ale poporului lui Dumnezeu din perioada Vechiului Testament. Deşi despre ea se menţionează numai în 2 capitole din Biblie (1 Samuel 1:1-2:21), fiul ei, Samuel, fiind personalitatea marcantă a istoriei lui Israel (el domină în mare parte cartea 1 Samuel), totuşi Ana, mama lui, este cea care l-a aşezat pe făgaşul devenirii sale, lansându-l într-o viaţă de deplină dedicare faţă de Dumnezeu. Astfel, Samuel a devenit în mâna lui Dumnezeu omul care a îndreptat privirile poporului Israel spre Dumnezeu şi spre voia Sa, într-o vreme extrem de dificilă din punct de vedere spiritual pentru popor – perioada tranziţiei lui Israel de la conducerea prin judecători, la perioada împărăţiei (Saul, apoi David).

Ana a fost a 2-a soţie a unui levit din Ramatain – Ţofim, pe nume Elcana (vezi 1 Cron. 6:33-34). Este vorba de localitatea Rama (din Efraim), locul unde Samuel şi-a avut mai târziu locuinţa (1 Sam. 7:17; 25:1). Rama era la aprox. 24 km nord de Ierusalim şi la aprox. 24 km sud de Silo (unde era chivotul Domnului – 1:3). Ana era soţia iubită a lui Elcana, dar, fiind stearpă (neputând avea copii), soţul ei a luat o a 2-a soţie, Penina, cu care el a avut fii şi fiice (1:2,4,5). Din această cauză, Penina o necăjea permanent pe Ana, făcând-o să plângă deseori, chiar şi atunci când Elcana cu întreaga lui familie mergea la Silo pentru a aduce închinare Domnului  (1:5-8). În poporul Israel, a nu avea copii era un semn de blestem din partea lui Dumnezeu; a avea cineva copii însemna binecuvântarea lui Dumnezeu peste acea familie, peste acea femeie (Deut. 7:13-14). Posibil ca Penina să o fi dispreţuit profund pe Ana, considerând-o sub blestemul lui Dumnezeu, considerând-o chiar o păcătoasă care nu avea parte de binecuvântarea Lui; pe când ea, Penina, se considera sub binecuvântarea divină.

Ana a trăit spre sfârşitul perioadei judecătorilor lui Israel, o perioadă care a durat aprox. 300 de ani (de la moartea lui Iosua în 1376 î. Cr. până în 1051 î. Cr. când Saul a devenit împărat peste Israel; Samuel s-a născut în 1120 î. Cr.). Conform cărţii Judecătorilor, această perioadă a fost una de decădere spirituală progresivă a lui Israel, până acolo încât erau posibile fapte abominabile ca cele descrise în Jud. 17-21. Decăderea se vedea şi în viaţa conducătorilor (vezi Samson – deşi a fost un om al credinţei). Ţara era în decădere liberă şi în plan social: „Pe vremea aceea nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea” (Jud. 21:25). Conducerea lăsa serios de dorit, de aceea Israeliţii au ajuns să-şi dorească un împărat, ca şi celelalte neamuri, şi în acest fel ei şi-au arătat necredincioşia lor faţă de Dumnezeu (1 Sam. 8, 12). Mai mult, pe vremea Anei cei care slujeau la cortul întâlnirii erau fiii lui Eli, Hofni şi Fineas (Eli fiind marele preot al acelei vremi). Fiii lui Eli erau nişte oameni răi (în traducere literală, „fiii lui Belial”, adică oameni care excelau în rău, oameni de nimic, care dispreţuiau darurile Domnului, păcătuind astfel împotriva Domnului, de o aşa manieră încât mai târziu au fost lepădaţi şi nimiciţi de El – 1 Sam. 2:12-17; cap. 2-4).

În aceste circumstanţe, Ana apare ca un personaj strălucitor într-o mare de întuneric. Şi lumina ei este transmisă fiului ei, Samuel – un adevărat far în această perioadă dificilă a istoriei lui Israel, un om care a marcat profund şi binecuvântat istoria poporului Domnului. Ana şi Samuel sunt ca şi Rut, Boaz şi Naomi în perioada judecătorilor – nişte oaze binecuvântate de lumină şi viaţă divină într-un deşert al întunericului şi al morţii. Ce a făcut-o pe Ana să fie o asemenea femeie şi mamă binecuvântată? Care a fost secretul vieţii ei? Cum a fost posibil să aibă o asemenea influenţă binecuvântată asupra copilului ei, atunci când, omeneşte vorbind, era imposibil să trăieşti drept înaintea lui Dumnezeu şi binecuvântat de El?

  • Ana – o femeie a rugăciunii

Putem învăţa multe lucruri de la Ana în privinţa rugăciunii.  În primul rând, Ana şi-a dorit cu mare ardoare binecuvântarea lui Dumnezeu. Copiii erau consideraţi o binecuvântare de la Dumnezeu (Deut. 7:13-14; Ps. 128). Neavând copii, Ana se considera nebinecuvântată de Dumnezeu: iar înţepăturile Peninei vizau tocmai acest lucru. Societatea de atunci o privea pe Ana ca pe o femeie părăsită de Dumnezeu. Atitudinea prietenilor lui Iov faţă de suferinţa lui ne arată cât de departe puteau oamenii să meargă în asemenea speculaţii şi acuzaţii, chiar dacă nu aveau nici un fel de probă împotriva lui Iov, decât faptul că el suferea îngrozitor. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Ana. Pe lângă înţepăturile Peninei şi desigur a multora din societatea de atunci, existau desigur şi reproşurile lăuntrice care nu-i dădeau pace. Merită subliniat faptul că Ana nu se mulţumeşte cu dragostea deosebită pe care soţul ei, Elcana, i-o arăta, ca şi soţie favorită a lui (Penina fiind doar cea prin care Elcana avea copii – 1:8). Dacă a avea copii presupunea o dovadă majoră a binecuvântării lui Dumnezeu, ei bine, ea îşi doreşte, dincolo de orice alt avantaj, binecuvântarea lui Dumnezeu. Ea vrea să ştie în mod clar că este în această binecuvântare. Chiar dacă a avea copii presupune griji în plus, renunţarea la comoditate, chiar dacă existau avantaje în a nu avea copii (discutând şi prin prisma mentalităţii multor oameni din vremea aceasta), Ana consideră că a te bucura de binecuvântarea lui Dumnezeu înseamnă să ai totul. De aceea ea se roagă Domnului până când Domnul îi dă binecuvântarea Lui. O vedem pe Ana plângând, nebucurându-se de mâncarea pe care o are din belşug, nici de dragostea soţului ei, de nimic altceva, atâta timp cât binecuvântarea lui Dumnezeu îi lipseşte. Noi avem de învăţat de la Ana în această privinţă. Cât preţuieşte pentru noi binecuvântarea lui Dumnezeu? Cât de mult ne dorim noi garanţia pe care numai Cristos prin Duhul Sfânt ne-o poate da în privinţa binecuvântării lui Dumnezeu (vezi Efes.1:13-14; vezi tot Efes. 1)? Cât de mult înţelegem noi că „dacă binecuvântarea lui Dumnezeu nu e, nimic nu e”, orice altceva am avea? Cât de mult plângem după ea şi cât de mult o căutăm şi o cerem de la Dumnezeu pentru noi, familiile noastre şi pentru biserica în care noi suntem? Binecuvântarea pentru noi acum este dată de Dumnezeu în Fiul Său Isus Cristos (vezi Galat. 3:16,27-29). Oricine care este în Cristos, al lui Cristos, are binecuvântarea lui Dumnezeu.

În al 2-lea rând, Ana s-a rugat lui Dumnezeu până ce Domnul i-a dat şi ei binecuvântarea Lui. Ea s-a rugat lui Dumnezeu de fiecare dată când familia ei aducea jertfe la Silo. Sunt convins că ea se ruga în inima ei totdeauna. O vedem rugându-se şi postind pentru aceasta. Rugăciunea ei este una profundă, a inimii; ea îşi „vărsa sufletul înaintea Domnului” (1:15). Ea se roagă Domnului până când El Îi arată bunăvoinţa Lui şi răspunde rugăciunii ei – prin Eli şi prin faptul că ea naşte pe Samuel (1:17-20). Sunt câteva lucruri pe care le descoperim despre rugăciune la Ana:

  • Ana, în situaţia când era înţepată de Penina şi când sufletul ei era plin de durere, nu reacţionează omeneşte. Nu răspunde cu aceeaşi monedă Peninei, nu lasă ca durerea să-i doboare viaţa şi s-o „acrească” în comportarea ei, ci aduce durerea ei în rugăciune înaintea Domnului. Oamenii lui Dumnezeu şi-au rezolvat conflictele externe şi interne vărsându-şi sufletele înaintea Domnului (vezi Psalmii). Au stat înaintea Lui până ce pacea Domnului le-a inundat fiinţa (fie că ei au înţeles planul Domnului – vezi Ps. 73; 2 Cor. 12:7-10; fie că Domnul le-a dat ce ei ceruse – 1 Sam 1:17-20). Ei au rămas în duh de rugăciune până la acest deznodământ. Ei au ştiut că soluţia este Domnul Însuşi prin intervenţia Lui. Ea a ţinut în sufletul ei durerea nelovindu-i cu aceasta pe cei din jurul ei, chiar dacă durerea din inima ei era evidentă pentru cei dragi.
  • Ana se roagă Domnului în ciuda imposibilităţii ei de a avea copii (1:2,5 – Domnul o făcuse stearpă). De ce să te rogi Domnului, când Domnul a hotărât aşa ceva? Cum să insişti în rugăciune în situaţia în care nu există nici o posibilitate de rezolvare a problemei (Să stai în duh de rugăciune până la primirea răspunsului Domnului, ca şi cum nu te-ar satisface să te resemnezi, şi să consideri că aceasta ar fi voia Domnului)? Trebuie să înţelegem ceva despre voia Domnului, atunci când ne rugăm Lui. Ana era conştientă că nu se pune problema deloc să te resemnezi, în această situaţie, şi să spui: „Aşa vrea Domnul.” De ce? Pentru că nu aceasta este voinţa Domnului. Să explicăm. Una este faptul să înţelegi ca şi Pavel că „Harul Meu îţi este de ajuns” (2 Cor. 12:9), într-o situaţie în care Pavel suferea din cauza unui ţepuş în carne, dar el se bucura de binecuvântarea mântuirii lui Dumnezeu, în ciuda acestui ţepuş; şi cu totul altceva este faptul să înţelegi (desigur în contextul Vechiului Testament) că ai nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu, binecuvântare arătată prin copii. Problema pentru Ana era că ea nu apărea a fi binecuvântată de Dumnezeu (Deut. 7:13-14), şi în acest caz voia Domnului era ca fiecare din poporul Domnului să aibă binecuvântarea Lui. Ana, în acest caz, s-a bazat pe voinţa Domnului de a fi şi ea binecuvântată şi pe puterea Lui de a binecuvânta, în ciuda unei stări temporare de imposibilitate de a avea copii. Ana a crezut pe Domnul că vrea s-o binecuvinteze şi pe ea şi că El poate acest lucru. De aceea ea a stăruit în rugăciune înaintea Domnului (Matei 7:7-12; Luca 11:9-13; 18:1-8 – îndemnurile la stăruinţă în rugăciune sunt valabile în acest caz). Noi trebuie să cunoaştem ce vrea cu adevărat Dumnezeu în viaţa noastră şi ce îngăduie El în mod temporar: ce trebuie să lăsăm în mâna Domnului să rezolve El aşa cum El consideră, fiind alte lucruri mai importante, şi care sunt lucrurile cu adevărat importante în ochii lui Dumnezeu – lucruri pentru care trebuie să ne batem în rugăciune (de ex. noi, chiar dacă ne putem ruga pentru sănătatea noastră fizică, trebuie să lăsăm aceasta la latitudinea lui Dumnezeu, încrezându-ne în El, orice s-ar întâmpla; dar atunci când copilul nostru nu este mântuit şi trăieşte în păcat, noi suntem obligaţi să stăruim înaintea Domnului pentru mântuirea Lui – voia Domnului fiind în mod clar mântuirea sa. Nu avem voie să nu stăruim în rugăciune înaintea Domnului pentru salvarea copilului nostru. Ar însemna necredinţă în Domnul, din partea noastră şi necunoaşterea voii Sale). Ana se uită la Dumnezeu şi spune: „trebuie să stăruiesc în rugăciune pentru că Domnul vrea să mă binecuvinteze şi El poate aceasta, în ciuda imposibilităţii mele naturale de a avea copii”.
  • Ana a mers la Silo (locul prezenţei Domnului) pentru a se ruga conform voii Sale pe care a arătat-o în Sfintele Scripturi. O vedem pe Ana mergând la Silo, mergând atunci când poporul Domnului mergea la Silo, şi o vedem aducând jertfe după Lege, cu familia ei. Toate acestea ne arată că Ana nu a ieşit din cadrul voii lui Dumnezeu nici chiar atunci când s-a rugat pentru nevoia ei.
  • Ana se roagă cu întreaga inimă şi, desigur cu deplină credinţă în Dumnezeu. Ni se spune că „Ana vorbea în inima ei, şi numai buzele şi le mişca, dar nu i se auzea glasul” (1:13). Este o rugăciune profundă, şi este una faţă în faţă cu Domnul; nu este o rugăciune superficială, de paradă, doar pentru ca să fie auzită de alţii (vezi Mat. 6:1-18). Este adevărat că Eli o vede şi crede că este beată. O percepţie, desigur greşită, dar tocmai aceasta arată că lăuntrul ei participa la rugăciune într-un mod intens (1:12-16). Oamenii lui Dumnezeu nu trebuie să oprească pe cineva să se roage înaintea Domnului, ci să îi înţeleagă nevoia; în acelaşi timp, atunci când ne rugăm, trebuie să o facem astfel ca Dumnezeu Însuşi să ne audă rugăciunea. Domnul Isus spune în Mat. 6:6 că Tatăl „vede în ascuns” şi de aceea noi trebuie să ne rugăm cu toată inima noastră, pentru că la acest nivel Dumnezeu ne vede nevoia pentru a ne răspunde.
  • Ana se roagă în modul cel mai umil cu putinţă. Ea se consideră „roaba Domnului” (1:11), dar şi „roaba lui Eli”, ca om al lui Dumnezeu (1:16), bazându-se în totalitate pe bunăvoinţa Domnului (1:11). În faţa lui Dumnezeu trebuie să vii ca o persoană conştientă de nevrednicia ta, bazându-te în totalitate pe bunăvoinţa Domnului, pe harul Lui (1:11; Lc. 18:9-14).
  • Ana face o rugăciune precisă: se roagă pentru un băiat, şi face o promisiune Domnului cu privire la acesta (1:11). Ea promite că-l va dedica Domnului într-un mod special (referinţa aici este la jurământul de nazireat, o dedicare specială Domnului – Num. 6:1-21; Jud. 13:2-5). În acelaşi timp, pentru că jurământul unei soţii putea fi abrogat de soţ (Num. 30), ea mai târziu, când trebuie să facă ceea ce a promis, cere permisiunea soţului ei (1 Sam. 1:22-23). Important este faptul că Ana se simte obligată înaintea Domnului să facă această promisiune specială în situaţia în care El îi va îndeplini dorinţa. Cum trebuie privită o asemenea promisiune? Noi putem să nu facem promisiuni, dacă ne dăm seama că nu le putem îndeplini. Ana a considerat, de fapt, că singurul răspuns dat lui Dumnezeu pentru binecuvântarea pe care El o dă, este dedicarea totală faţă de El. Pavel subliniază acelaşi principiu în 2 Cor. 5:14-15. El spune că „dragostea lui Cristos ne strânge (constrânge)” la dedicare. Întotdeauna vedem la oamenii lui Dumnezeu o asemenea dedicare faţă de Dumnezeu după ce El şi-a arătat îndurarea (vezi şi Isaia 6:8). Trebuie să ne punem foarte serios întrebarea: Dacă Domnul ne-a dat binecuvântarea Sa în Cristos, de ce oare dragostea lui Dumnezeu nu ne constrânge la dedicare totală faţă de El. Ana a considerat de la sine înţeles că trebuie să arate dedicarea sa faţă de Domnul.

VA URMA!

Pastor Ghita Marian

 

 

 

Descopera-ti Chemarea

Fiecare din noi avem o chemare din partea lui Dumnezeu pe care trebuie sa o descoperim prin calauzirea Duhului Sfant. „El ne-a mântuit si ne-a dat o chemare sfântã, nu pentru faptele noastre, ci dupã hotãrârea Lui si dupã harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii,” (2Tim.1:9)

Este bine sa ne aducem aminte de cuvintele lui Dumnezeu: „Pocãiti-vã le-a zis Petru si fiecare din voi sã fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea pãcatelor voastre; apoi veti primi darul Sfântului Duh.” (F.A.2:38) “Atunci Împãrãtia cerurilor se va asemãna cu un om, care, când era sã plece într-o altã tarã, a chemat pe robii sãi, si le-a încredintat avutia sa. Unuia i-a dat cinci talanti, altuia doi, si altuia unul: fiecãruia dupã puterea lui; si a plecat.” (Mt.25:14-15) “Este un singur Dumnezeu si Tatã al tuturor, care este mai presus de toti, care lucreazã prin toti si care este în toti. Dar fiecãruia din noi harul i-a fost dat dupã mãsura darului lui Hristos.” (Efes.4:6-7) “Si El a dat pe unii apostoli; pe altii, prooroci; pe altii, evanghelisti; pe altii, pãstori si învãtãtori, pentru desãvârsirea sfintilor, în vederea lucrãrii de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos,” (Efes.4:11-12) “Din El tot trupul, bine închegat si strâns legat, prin ceea ce dã fiecare încheiturã, îsi primeste cresterea, potrivit cu lucrarea fiecãrei pãrti în mãsura ei, si se zideste în dragoste.” (Efes.4:16) “Orice faceti, sã faceti din toatã inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni, ca unii care stiti cã veti primi de la Domnul rãsplata mostenirii. Voi slujiti Domnului Hristos.” (Colos.3:23-24) “De aceea, fratilor, cãutati cu atât mai mult sã vã întãriti chemarea si alegerea voastrã; cãci, dacã faceti lucrul acesta, nu veti aluneca niciodatã. În adevãr, în chipul acesta vi se va da din belsug intrare în Împãrãtia vesnicã a Domnului si Mântuitorului nostru Isus Hristos. (2Pet.10:11-11) “Si toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împãcat cu El prin Isus Hristos, si ne-a încredintat slujba împãcãrii; (2Cor.18) “Noi, deci, suntem trimesi împuterniciti ai lui Hristos; si, ca si cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vã rugãm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împãcati-vã cu Dumnezeu!” (2Cor.5:20) “Ca unii care lucrãm împreunã cu Dumnezeu” (2Cor.6:11) “Dupã multã vreme, stãpânul robilor acelora s-a întors si le-a cerut socoteala. Cel ce primise cei cinci talanti, a venit, a adus alti cinci talanti si a zis: Doamne, mi-ai încredintat cinci talanti; iatã cã am câstigat cu ei alti cinci talanti. Stãpânul sãu i-a zis: Bine, rob bun si credincios; ai fost credincios în putine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intrã în bucuria stãpânului tãu.” (Mt.25:19-21)

Versetele din Scriptura amintite mai sus, evidentiaza planul si lucrarea lui Dumnezeu prin viata credinciosilor, a copiilor Sai, care s-au intors la El si au fost mantuiti prin Jertfa Domnului Isus. Darurile spirituale ne onoreaza. Dumnezeu ne-a onorat oferindu-ne daruri spirituale fara sa meritam. Darurile pe care credincinciosii le primesc sunt in concordanta cu voia lui Dumnezeu. Darurile spirituale ne responsabilizeaza; darurile spirituale primite de catre credincios il pun pe acesta in pozitia de a raspunde pentru felul in care le foloseste. Folosirea darurilor spirituale pentru slava lui Dumnezeu si propasirea Imparatiei Sale va duce la rasplatirea credinciosului.

Ne rugam, cu ajutoul lui Dumnezeu, sa ne implicam si sa ne implinim slujirea la care am fost chemati de catre Domnul si Mantuitorul nostru. Fiul lui Dumnezeu ne-a slujit atat in lucrarea Sa de mantuire a omenirii pacatoase, cat si prin lucrarea pe care astazi o face fiind la dreapta lui Dumnezeu. “Eu Mã duc sã vã pregãtesc un loc.” (Io.14:2) “Copilasilor, vã scriu aceste lucruri, ca sã nu pãcãtuiti. Dar dacã cineva a pãcãtuit, avem la Tatãl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihãnit.” (1Io.2:1) “Dar Stefan, plin de Duhul Sfânt, si-a pironit ochii spre cer, a vãzut slava lui Dumnezeu, si pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu;” (F.A.7:55)

Pastor Ion Damian

Pagubele unui temperament rău

Temperamentul rău a fost numit „defectul celor vârtoşi”. Femeia care nu joacă la jocuri de noroc, nici nu frecventează locuri de distracţii lumeşti, poate totuşi să dea dovadă de un temperament îndărătnic şi să-şi tiranizeze familia cu limba ei veninoasă. Un om care luptă pentru credinţa dată sfinţilor poate fi aşa de impasibil, că familia sufere pre puţin sau deloc prin lipsa lui.

Obiceiul rafinat de-a da vina pe diavol pentru starea dintr-o biserică este prea bătător la ochi, pentru a nu trezi suspiciuni. Nu subestimăm iscusinţa diavolului în a cauza probleme, nici nu credem că şi-a îmblânzit atitudinea faţă de urmasşii lui Hristos. Dar puterea lui este limitată în mod concret. Este îndoielnic că el are vre-o putere reală dacă noi nu i-o dăm. Diavolul nu are nici o putere asupra sufletului smerit şi ascultător. Nu poate face rău numai atunci când noi, umblând pe căi nespirituale şi necreştineşti, îi dăm voie să intervină în viaţa noastră.

Păcatele de temperament sunt la fel de dăunătoare cauzei creştine ca şi acţiunile făţişe de ticăloşie. Ca să nu existe riscul unei interpretări greşite, voi enumera câteva dintre ele: sensibilitatea, iritabilitatea, bădărănia, vânarea greşelilor altora, supărarea, nervozitatea, ranchiuna, cruzimea şi altele. Acestea ucid duhul bisericii şi încetinesc orice progres pe care l-ar putea avea în lucrare.

Se pare că una din necesităţile spirituale, este eliberarea de păcatele lăuntrice. Sfinţii nesfinţi sunt tragedia creştinismului. Temperamentele nesfinte printre cei care mărturisesc a fi creincioşi constituie o plagă, o ciumă. Starea joasă a religiei din zilele noastre se datorează în bună parte lipsei de încredere a oamenilor în cei care mărturisesc că sunt credincioşi.

Este timpul ca noi creştinii, să încetăm să ne mai scuzăm atitudinile necreştineşti şi să recunoaştem deschis eşecul nostru de a trăi aşa cum trebuie. Există un remediu pentru răul lăuntric? Există în Hristos o putere care ne poate face în stare, chiar şi pe cei mai răi dintre noi, să trăim vieţi curate şi pline de dragoste. Trebuie doar să o căutăm şi să ne-o însuşim prin credinţă. Dumnezeu nu ne va dezamăgi.

Pastor Pavel Gag

FOCALIZAREA SLUJIRII

Coloseni 1:24 – 27 (24)

pozaScopul : să ne echipăm cu disponibilitatea de-a pune Prețul Lucrarii ca Apostolul Pavel.

În următorul pasaj Apostolul Pavel face aplicația la sine a Realităților privitoare la Hristos. Registrul personal, intim și declarativ descopere Viziunea spirituală al lui Pavel asupra Lucrării Domnului. Această Viziune o regăsim ca un „șablon de operare” în epistolele pauline.

1.     SACRIFICIUL PERSONAL – Un preț care trebuie plătit     v.24

Suferințele lui Hristos sunt complete cu privire la Mântuirea noastră. Suferințele noastre sunt pentru consolidarea și înaintarea Bisericii lui Hristos.

a)    Cu bucurie     v24a

Bucuria în suferințe este  afirmată de Domnului Isus (Matei 5:11 – 12 ; 10:16 – 18 ; Ioan 15:18 – 20 ;16:33). De asemenea, este o afirmație despre Domnul Isus (Evrei 12:2) și se regăsește în gândirea Apostolilor : Pavel (Fapte 20:22 – 24 ; Romani 5:3 ; 8:18 ; II Corinteni 1:5), Petru  (I Petru 1:6 ; 2:19, 21 ; 4:13 – 14), Iacov (Iacov 1:2 ; 5:10), Ioan (Apocalipsa 1:9). 

–         Suferința pentru Domnul este parte din viața fiecărui credincios  Evrei 10:32 – 33

–         O deprindere a slujitorilor cu Evanghelia    II Timotei 3:11 ; 4:5

Bucuria în suferințe depinde de relația cu Domnul Isus, nu de circumstanțe. Bucuria derivă din umilința în fața Măreției Sale. În umilință te poți bucura. Filipeni 4:4 este scris din închisoare !

Lucrarea lui Pavel este o manifestare a bucuriei, a entuziasmului pe măsura Măreției Domnului !

b)    Cu hotărâre și reverență     v.24b

–          Loviturile primite au fost cauzate de faptul că lumea nu-L poate suferi pe Hristos

–         Este o onoare a primi loviturile destinate Domnului care a primit loviturile destinate nouă

–         Este o chemare – cei maturi în credință depun cu răbdare Prețul Lucrarii  II Timotei 2:10

–          Suferințele noastre lângă Suferințele Domnului, ce Har sublim !    Filipeni 2:1

Suferințele suportate de slujitori nu mai ating Biserica !

Aplicații :

–          Măsura suferințelor pentru Domnul și pentru Biserica Sa oferă măsura autorității tale spirituale ! Însemnătatea Lucrării și Puterea de-a o extinde spre marginile pământului este girată de disponibilitatea ta la suferință !      Fapte 20:24

–          Cine fuge de suferință produce suferință Lucrării Domnului !

–          Te vei putea bucura în suferință numai în măsura în care iubești Biserica Domnului ca și Pavel. Nu cere altora mai mult decât ești dispus tu să plătești ! 

2.     SCOPUL – O lucrare ce trebuie făcută    v.25

Pavel este chemat de Domnul la Lucrarea Sa. Mărturia lui este clară : „am fost făcut”  v.23, 25

Pavel nu își face propria lucrare, ci administrează Lucrarea primită de la Domnul   Efeseni 3:7

a)    În Limitele Voii lui Dumnezeu   v.25a

Dumnezeu își cheamă slujitorii la o Lucrare specifică. El ne vrea implicați în Lucrarea Sa în locul și momentul ales de El. Secretul longevității unei Lucrări spirituale constă în împlinirea Voii lui Dumnezeu.

–          Domnul Isus a respectat această Limită    Ioan 5:30

–          Ca ispravnic (administrator) al Lucrarii încredințate    I Petru 4:10

b)    În Lumina Cuvântului lui Dumnezeu    v.25b

Apostolul Pavel a fost chemat „să întregească Cuvântul lui Dumnezeu”. El a scris cele mai multe epistole din Noul Testament.

–          Biblia  – ca Text sacru al Domnului     Ioan 16:14 ; Galateni 1:11 – 12

–          Biblia  – ca Doctrină (Învățătură sănătoasă) aplicabilă de Biserici   I Timotei 6:3

Aplicații :

–          Cuvântul Domnului trebuie „întregit” prin aplicații la viața zilnică   Tit 2:1 – 10

–          Urmărește Scopul lui Dumnezeu în Lucrare  „Împlinește-ți bine slujba”   II Timotei 4:5b

 3.     SLAVA – O tintă ce trebuie atinsă    v.26 – 27

a)      Aici – Locuirea lui Hristos în noi      v.26 – 27a

–          O Taină a lui Dumnezeu    Efeseni 1:4

–          A fost „Visul” lui Dumnezeu în dreptul lui Israel   Exod 29:45 ; Levitic 26:12

–          Revelată în Hristos ca Unica Soluție pentru toți   Efeseni 1:9 ; II Corinteni 6:16 –7:1

–          Demonstrată în Biserica Sa   Efeseni 3:10 – 11

–          „Și Casa era plină de Slava Domnului”     Ezechiel 43:4 – 5

b)    Acolo – Locuirea noastră cu Hristos    v.27b

–          „El va locui cu ei” (Apocalipsa 21:2 – 3); „Ei vor vedea Fața Lui” (Apocalipsa 22:4a)

–          „Și astfel vom fi totdeauna cu Domnul”   I Tesaloniceni 4:17b

Aplicații :

–          Să fim focalizați ca Pavel ca să vedem Slava Domnului în Lucrarea Sa. Amin.

Întrebări :

–          Ești un bun administrator a Lucrarii Domnului ? Ce spune Biserica despre tine ?

–          Cât suferi pentru Biserica în care ești membru ?

–          Ce lipsește Suferințelor lui Hristos ?

Concluzii :

–          Fără Sacrificiu personal nu putem împlini Scopul lui Dumnezeu în Lucrarea Sa

Pastor Nelu Aliman

 

 

 

Sinceritate,

 

Ce greu ne este Doamne

Să Te iubim când ziua-i

Cu cerul tot albastru

Și nopțile-s senine…,

Ce greu noi Te iubim

Când toate ne merg bine!

 

Ce greu ne este Domane

Să Te iubim când trupul

Nu suferă de boale

Nu-i zdreanță de suspine…,

Ce greu noi Te iubim

Când toate ne merg bine!

 

Ce greu ne este Doamne

Să Te iubim când pruncii

Ni-s Ție credincioși

Frumoși, și-nvață bine…,

Ce greu noi Te iubim

Când toate ne merg bine!

 

Ce greu ne este Doamne

Să Te iubim când soața

Sau soțul ne sunt sfinți

Și-ascultători de Tine…,

Ce greu noi Te iubim

Când toate ne merg bine!

 

Dar ce ușor ne este

Să Te “iubim” când greul

Și încercarea mare

Ne-ngroapă în suspine…,

Ce ușor noi Te “iubim”

Când nu ne merge bine!

Pastor Deliu Z. Ionuț

Misionam relationand cu oameni!

„Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar  auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” Rom.10:17

Citind in Scriptura, observam ca Domnul Isus se poarta cu aceeasi dragoste fata de toti oamenii carora le vesteste Evanghelia. Domnul Isus, prin relationare, ii apropie pe oameni de El, le vesteste Evanghelia si le ofera harul mantuirii. Mantuitorul nu ii alege doar pe unii oameni, in timp ce pe altii ii respinge, nu are prejudecati si nici favoritisme in relatia cu omul pacatos, ci El ii iubeste pe toti oamenii pacatosi pe care ii vrea mantuiti.

In relatia cu semenii, este necesara exprimarea abilitatilor de relationare de catre credinciosul care vesteste Evanghelia. Slujitorul lui Dumnezeu, credinciosul, este chemat sa aiba o purtare plina de dragoste in timpul relationarii cu cei carora le vesteste Evanghelia. O relationare gresita il va indeparta pe ascultator. In timpul relationarii cu semenii, acestia prezinta o multitudine de date: biografie, idei, fapte, impresii, credinte, emotii, comportamente. Aceste elemente survin in relationare nondirectiv, intr-un mod aparent aleator, uneori fragmentat si incoerent, figurat si incarcat emotional. Acestea ofera un spatiu de organizare si elaborare a sensului unei discutii spirituale spre care misionarul, credinciosul, va tinti mai apoi.

Misionarul sau credinciosul, in procesul de vestire a Evangheliei, prin relationare, urmareste ca semenul sau sa intelegeaga Cuvantul lui Dumnezeu si, prin puterea Duhului Sfant, sa se produca schimbarea vietii. Pe tot parcursul relationarii este importanta promovarea ascultarii calitative prin folosirea ascultarii active, detinerea unei atitudini de respect si acceptare, intelegerea cadrului intern de referinta al semenului. Oamenii vor observa clar atentia si interesul real pe care misionarul le arata prin disponibilitate, prin adoptarea unei posturi deschise, printr-un contact vizual potrivit, prin expresii faciale potrivite, prin gesturi potrivite, atentie la spatiul personal si la inaltime, vestimentatie personala ingrijita. Este necesar, de asemenea, sa se tina cont de diversitatea persoanelor care este evidentiata prin specificul personal legat de cultura, rasa, clasa sociala, sexul biologic, starea civila, orientarea afectiva, varsta, dizabilitatea fizica, religia sau filosofia. Adresarea intrebarilor de catre misionar are in vedere intrebarile tintite care ajuta si dezvolta vestirea Evangheliei, astfel se urmareste impletirea ascultarii active cu intrebari. Pentru gestionarea anumitor retineri, in relationare, se pot folosi incurajarea cooperarii, precum si discutarea anumitor sovaieli sau temeri personale.

In timp ce o relationare gresita opreste orice comunicare eficienta, reusita in relationarea personala deschide drumul unei relatii trainice, de incredere si deschidere la ascultarea Cuvantului lui Dumnezeu.

Pastor Ion Damian

De la mic la mare!

Luca 19

Istoria lui Zacheu este istoria unui om mic  de statura, care cu toate ca nu creste fizic, desi poate ca si-ar fi dorit asta, creste in ochii Domnului – ceea ce este, la urma urmei, cu mult mai important decat aspectul fizic. Este istoria unei vieti transformate de intalnirea cu Domnul Isus. In cazul lui Zacheu veti vedea ca setea de schimbare este data in vileag inainte ca Domnul sau vreunul din ucenicii acestuia sa-i  zica macar un cuvant. Totul debuteaza cu zvonul prezentei unui profet puternic, pe nume Isus, care e altfel decat ceilalti, vorbeste cu putere si care are putere. Setea sufleteasca il misca pe acesta dinspre ceea ce traia el inspre ceea ce tanjea sa afle.

  • Neimplinirile unui om Implinit

Neimplinit, Zacheu? Mai marele vamesilor nu era o slujba oarecare. Se pare ca in domeniul sau ajunsese in varful ierarhiei. Desi slujba acestuia i-a adus oprobriul fratilor sai iudei el se angajase sa stoarca taxe pt guvernul roman. Acestia au dat posturile de vamesi celor ce reuseau sa stoarca de la popor procentul cel mai ridicat. Iar plata acestora revenea din ceea ce luau in plus de la oameni. Asadar nu numai faptul ca storceau bani cu forta pentru romani dar mai si luau in plus bani pt plata lor. Cu toate acestea, se pare ca din punct de vedere material o ducea foarte  bine. Era un om realilzat,  implinit. Si totusi mai lipsea ceva. Dar ce? Un gol pe care nimic nu reusea sa-l umple, desi a incercat cu atatea lucruri si de atatea ori.

  • Alergarea unui om asezat

Avea mult si totusi alearga sa gaseasca altceva! Exista altceva. Exista ceva mai mult pentru viata aceasta! Ceva dupa care tanjim si alergam! Ceva ce numai Dumnezeu si o intalnire personala cu El o poate oferi. Unii cercetatori marturisesc ca si aceasta fuga a lui Zacheu tradeaza ceva ce un om de teapa lui nu ar fi facut in mod normal. Sa alerge. Te-ai astepta ca, pentru Zacheu, altii sa se puna in miscare. Altii sa alerge la cuvantul lui. In schimb, de data aceasta, Zacheu insusi alearga. Dorinta de a se intalni cu Isus il impinge. Nu cred ca Zacheu intelegea in acel moment ce se intampla cu el. Stia doar ca ceva din el in impingea sa caute pe Domnul. Probabil doar mai tarziu a inteles ca acolo era o lucrare a Domnului care deja incepuse in inima lui pregatindu-l si aducandu-l in prezenta Domnului. In mod special, e fascinant sa observi ca Zacheu nu se da batut usor in momentul in care se loveste de zidul de oameni care se stransesera in jurul lui Isus, si din pricina carora nu putea sa il vada pe Domnul. Ridicolul situatiei pare a fi la fel de socant  – Zacheu se urca intr-un dud sa vada pe Domnul. Parca vad deja titlurile din ziare: “Demnitarul din Dud!”

  • Darul  care se imbie

Multimea il observa, il ridiculizeaza, il ironizeaza si trec mai departe. E, insa, Cineva care nu trece pe langa. Domnul nu trece indiferent. El se opreste.  Il priveste si apoi il cheama pe nume: ”Zachee…!” Il striga pe nume! E chemarea Celui Atotstiitor care iti sune ca El te cunoaste personal. E chemarea dragostei care iti spune ca esti valoros, e chemarea harului care iti spune ca poti fi mai mult de atat. Chemarea aceasta a Domnului e modul Lui de a-i oferi lui Zacheu posibilitatea de a raspunde sau nu harului oferit. Mantuirea este alegerea lui Dumnezeu pentru mine, dar este si raspunsul meu la alegerea Lui.

  • Coborarea care te ridica

Din “inaltimea” dudului si pana jos distanta nu era prea mare – sa fi tot fost vreo doi metri, insa de la nivelul mandriei inimii lui de piatra pana la umilinta de la  picioarele Mantuitorului a avut mult de coborat. Si totusi “s-a dat jos in graba”. Nu e usoara coborarea aceasta. Nu e usoara smerirea. Nu e usor sa te vezi altfel decat te-ai crezut – bun, mai bun ca altii, drept inaintea lui Dumnezeu. Saltul acesta al smeririi se face doar ca raspuns la acea chemare pe nume, blanda si plina de dragoste a Mantuitorului. Cand te cheama legaturile dragostei de Mantuitorul, funiile pacatului incep sa se topeasca sub lumina harului Divin.  Surpriza uimitoare este faptul ca aceasta coborare te ridica nu te doboara. “Cand iti intorci privirile spre El, te luminezi de bucurie, si nu ti se umple fata de rusine” (Psalmul 34:5) E adevarul pe care il cantam in versurile:

“Tu ma ridici si eu pot sta pe culme
M-ajuti sa calc pe marile-n furtuni
Sunt neclintit cand stau pe ai Tai umeri
Si ma ridici mai mult decat pot fi.”

  • Indiferenta care poate face diferenta

Indiferenta e un lucru negativ atunci cand constituie un raspuns la un indemn bun, insa ea poate fi un lucru foarte bun atunci cand reprezinta o atitudine in fata unui indemn rau, de exemplu la comentariile si cartirile celorlalti. In naratiunea lui Zacheu se pot intrevedea doua astfel de situatii in care indiferenta joaca un rol pozitiv. Intai o vedem la Domnul care, in ciuda comentariilor si protestelor fariseilor si carturatilor, se duce in casa lui Zacheu – a omului pacatos. Interesant ca si celor ce oamenii nu le mai dau sanse de schimbare, Dumnezeul le ofera har! Nu te teme, Domnului nu ii este rusine sa intre in casa ta, sa te strige pe nume, sa manance cu tine la masa. Nu asculta asa de mult la ce zic oamenii cat asculta ce iti spune Domnul.

  • Pocainta care Transforma

Cat de frumos este finalul acestui pasaj in care Zacheu, e gata sa renunte la orice doar ca sa se poata bucura de o relatie cu Cel care i-a umplut inima. El nu se pocaieste din “gand” si nici “din gura” ci in fapta: “daca am napastuit pe cineva dau inapoi impatrit”. Adevarata pocainta e gata sa indrepte raul facut. Nu, Zacheu nu isi platea pacatele fata de Dumnezeu,  ci el isi indrepta faptele facute impotriva semenilor sai.  Transformarea din viata lui este evidentiata, de noua sa dorinta de a ajuta pe saraci si de constatarea Mantuitorului “Astazi a intrat mantuirea in casa aceasta.” Stiu bine ca cel ce l-a strigat pe Zacheu pe nume te cheama cu dragoste si pe tine sa te dai jos din oricare ar fi dudul in care  te-ai catarat ca un simplu spectator.

Pastor Sorin Ignat

 

 

 

 

“Sã le ziceti: Împãrãtia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.”

Domnul Isus Cristos i-a trimis pe ucenici in dese randuri sa vesteasca Evanghelia la pacatosi. Un astfel de exemplu il gasim in Luca 10. “… sã le ziceti: Împãrãtia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.” (Lc.10:9) “Cine vã ascultã pe voi, pe Mine Mã ascultã; si cine vã nesocoteste pe voi, pe Mine Mã nesocoteste; iar cine Mã nesocoteste pe Mine, nesocoteste pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Lc.10:16)

Este bine sa nu uitam faptul ca Domnul Isus ii iubeste si ii are in atentie pe pacatosi, carora doreste sa le fie vestita Evanghelia, in vederea mantuirii. Fiul lui Dumnezeu Isi trimite ucenicii cu mesajul Imparatiei Sale. Ucenicii sunt cei care vestesc apropierea Imparatiei lui Dumnezeu de pacatosi. Fiindca s-au indepartat de Imparatia lui Dumnezeu, acestia au nevoie de mesajul Evangheliei pentru a ajunge la cunoasterea modului in care pot fi mantuiti si sa revina in Imparatia Domnului. Astazi, putem identifica si multe mesaje false pentru mantuirea pacatosilor, mesaje inventate de oameni si care duc la ratacire spirituala. Intr-un context de viata spirituala in care pacatosii sunt departe de Imparatia lui Dumnezeu si multi oameni vestesc mesaje false pentru mantuire, este evident necesara implicarea mantuitilor in vestirea Evangheliei pe care Domnul ne-a lasat-o clara in Sfanta Scriptura.

Credinciosii sunt trimiti de Dumnezeu la cei nemantuiti pentru a-i apropia de Imparatia Sa. Domnul Isus a dorit ca ucenicii sa fie niste indrumatori pentru pacatosi, sa le spuna acestora ca Imparatia lui Dumnezeu este aproape si de ei. In momente de sinceritate pacatosii isi pot spune ca s-au indepartat prea mult de Imparatia lui Dumnezeu si nu mai au nici o sansa de fi iertati de pacate. In multe cazuri, pacatosii considera ca nu mai pot fi mantuiti si multi chiar ajung sa se obisnuiasca cu gandul ca vor avea de a face cu pedeapsa vesnica a lui Dumnezeu. Credinciosii sunt chemati sa ii ajute pe semenii lor sa inteleaga ca nimeni nu este exclus de Dumnezeu din Imparatia Sa, daca se intoarce la El cu pocainta si credinta. Ceea ce vestitorii Evangheliei nu vor putea face, si anume sa convinga, cu siguranta o va face Duhul Sfant in viata celor sinceri si doritori sa revina in Imparatia lui Dumnezeu.

“Cine vã ascultã pe voi, pe Mine Mã ascultã.” Aceste vorbe ale Mantuitorului arata harul slujirii, cat  si responsabilitatea copilului lui Dumnezeu de a face cunoscuta voia Domnului pentru semenii sai. In planul de vestire a Evangheliei celor pacatosi, Dumnezeu a ales sa vorbeasca prin credinciosii Lui. Cunoscand acest lucru, suntem la dispozitia lui Dumnezeu ca sa Isi faca aceasta lucrare? Se aude clar si ferm din gura noastra cuvantul lui Dumnezeu adresat pacatosilor? Ne lasam folositi de Dumnezeu pentru transmiterea Evangheliei? Daca aceasta este voia lui Dumnezeu, cu siguranta ca El ne va si judeca sau ne va rasplati pentru felul in care am ascultat de El, in vestirea Evangheliei. Ne rugam ca Domnul sa ne dea intelepciune in aceasta slujire, iar noi, cu adevarat, sa fim harnici vestind Evanghelia Imparatiei Sale.

Pastor Ion Damian

 

 

 

 

Misiunea Bisericii lui Christos in criza, recesiune

poza„Cum M-a trimis pe Mine Tatal…” Se pare ca acest deziderat al Domnului Isus de a ajunge cu Evaghelia pana la marginile pamantului , are de suferit in mod constant in  ultima vreme din partea credinciosilor din Biserica lui Christos ! Care sa fie cauzele pentru care credinciosii nu se mai inghesuie sa mearga cu Evanghelia, sa fie misionari, sa lucreze la extinderea  Imparatiei lui Dumnezeu prin sustinerea misionarilor sau prin Evanghelizarea personala  ca mod de viata si  a evenimentelor evanghelistice?

Odata cu criza internatională, europeana si evident autohtona, am trecut prin austeritate si bugetul misiunii si nu mai indraznim sa visam in aceasta directie: sa trimitem misionari, sa plantam noi biserici sau sa facem evenimente Evanghelistice de anvergura , dar oare criza sa fie cauza “Inerţiei“  noastre in cauza misiunii ?

M-am gandit ca una dintre cauze ar putea sa fie Teologia Gresita a Evanghelizarii. Teologia evanghelizarii vine din înţelegerea caracterului şi a Harului lui Dumnezeu.

Atitudinea de “a face dreptate” a profetului  Iona, îl împiedică să asculte de Dumnezeu, care îl trimite sa  meargă la Ninive şi să comunice intenţia lui Dumnezeu de salvare a unei cetăţi de depravaţi, care îşi câştigau existenţa  din “mercenarism”. Erau aşa de barbari, că atunci când jefuiau o cetate spintecau pantecele femeilor insarcinate  si cand “tasnea “copilul din burta mamei il spintecau in doua cu sabia pana sa cada la pamant, iar mama murea de groaza care o cuprindea.

Iona, omul lui Dumnezeu este trimis la acesti barbari, dar tocmai ca il cunoastea pe Dumnezeu ca este drept, a fugit la Tars in directie opusa, ca sa nu stie nimic Ninivenii despre planul lui Dumnezeu si  in felul acesta sa fie “raşi” de pe faţa pământului, gândea Iona.

Dumnezeu este însă şi plin de milă, nu doar drept, pe care o manifestă mai întâi faţă de Iona când este aruncat în mare de marinari, prin trimiterea caşalotului să îl înghită şi să îl transporte gratuit la destinaţia intenţionată de Dumnezeu în mod iniţial, la Ninive , (Interesant mod de abordare are Dumnezeu faţă de Iona, nu vrea să meargă cu corabia pe deasupra apei, îl duce cu submarinul pe sub apă) dar şi faţă de Niniveni prin faptul că îl forţează pe Iona să meargă la ei şi să le spună, ce va face cu ei. Chiar dacă Iona nu ascultă în prima fază, Dumnezeu nu îl abandonează, ci îl trece printr-un proces de umilinţă, de disperare (vezi cap 2) şi apoi de salvare .

Apoi chiar dacă Iona nu le comunică tot mesajul Lui Dumnezeu cu privire la Îndurarea Lui faţă de Niniveni, el anunţă, doar judecata (încă 40 de zile şi veţi fi nimiciţi…) lui Dumnezeu. În altă ordine de idei, nu le dă nici o şansă şi bagă în ei groaza nimicirii, care vine de la un Dumnezeu drept, dar care nu dorea să îşi arate Indurarea faţă de aceşti ticăloşi “corupţi”, care trebuiau nimiciţi fără drept de apel, după părerea lui Iona, proorocul Domnului !

 Probabil ar trebui să ne gândim ce mesaj are Dumnezeu pentru oamenii din Jurul nostru şi dacă noi le ascundem o parte a mesajului, cum a făcut Iona. Se întâmplă ca atunci când cunoaştem câtuşi de puţin persoana sau persoanele pe care le abordăm, în evanghelizare. Uneori când ştim că interlocutori noştrii trăiesc în păcate grele, grave şi privesc acest lucru în mod uşor, noi încercăm să îi “îngrozim” cu realitatea Iadului, şi minimalizăm “negândit, neintenţionat” Dragostea şi Harul Lui Dumnezeu. Apoi dacă este într-o stare de disperare încercăm să îi asigurăm de dragostea Lui Dumenezeu şi vom minimaliza puterea şi efectele păcatului. Cred că trebuie să păstrăm echilibrul în prezentarea Evangheliei şi să prezentăm atât grozăvia păcatului şi judecata dreaptă a Lui Dumnezeu cât şi soluţia perfectă izvorâtă din dragostea şi Îndurarea Lui Dumnezeu,

Un alt aspect pe care îl vedem la Iona este că nu parcurge tot teritoriul cetăţii, pe care vrea Dumnezeu să o salveze. Cetatea putea fi traversată în 3 zile, dar Iona merge doar o zi prin cetate şi strigă mesajul. Merge doar o porţiune de distanţă şi comunică doar o parte din mesaj. Iona ar fi avut timp sa traverseze cetatea de 13 ori, ar fi putut să o încercuiască cu mesajul lui Dumnezeu , dar după o zi de misiune şi predicare îşi caută un loc comod la răsăritul cetăţii de unde să aibă o panoramă bună şi să privească în direct “apocalipsa” celor 120 000 de oameni, de care se pare că nu doar nu-I păsa, dar îi şi ura. Teologia lui era “ticăloşii trebuie să piară” !

Spre deosebire de evrei, poporul ales să trăiască în prezenţa Lui Dumnezeu în ascultare şi sfinţenie şi să fie doar un model pentru celelalte naţiuni, biserica lui Christos, pentru care şi-a dat viaţa, este trimisă în lumea aceasta “stricată şi ticăloasa”, nu doar să trăiască în sfinţenie şi să fie model, dar şi să mărturisească, să anunţe să facă cunoscut “Harul Lui Dumnezeu” pentru o lume care merită să fie nimicită, rasă de faţa pământului, ca cei din vreamea Lui Noe. Dar şi pe vreamea lui Noe Dumnezeu a oferit şansa salvării timp de 120 de ani şi 7 zile, doar că oamenii nu au vrut să creadă şi să beneficieze de ea !

Poate că ar trebui să ne regândim misiunea. Dacă am mers într-o localitate şi am prezentat evanghelia într-un eveniment evanghelistic  într-un loc public şi nu a răspuns nimeni, abandonăm acea localitate după câteva astfel de ocazii şi tragem concluzia că nu îl caută nimeni pe Dumnezeu, dar întrebarea este cât de mult dorim noi ca oamenii să audă şi să înţeleagă evanghelia ? La fel de mult ca Dumnezeu care a dat pe propriul Fiu timp de 33 de ani sa fie cu noi şi să îl vedem, şă îl pipăim pe Dumnezeu în carne şi oase, să mâncăm cu el la masă? Dacă iubim oamenii cum îi iubeşte Dumnezeu atunci vom “încarna Evanghelia” pe înţelesul lor şi nu le vom transmite doar un mesaj, ca Iona ,predicatorul itinerant şi apoi ne retragem în locul nostru de siguranţă şi confort !

Pe de altă parte bisericile care “fac misiune” se orientează spre o localitate două sau mai multe, depinde de potenţial, şi deschid acolo puncte de misiune, care în timp se transformă în bisericuţe care preiau programul de la biserica mamă şi se luptă pentru supravieţuire şi adăugare de noi programe şi tehnică cum este la biserica mamă. Iar biserica mamă se mulţumeşte că este implicată. Dar oare aceasta a intenţionat Christos să facă biserica Sa când a spus că trebuie să meargă până la marginile pământului ? Celelalte localităţi fără mărturia Evangheliei, cine este responsabil pentru ele ? Poate ar trebui să ne gândim că este ceva defectuos, ceva ce nu merge bine în procesul misionării noastre, în gândirea şi teologia misiunii noastre. Misiunea trebuie să fie o acţiune continuă a bisericilor noastre pentru toată viaţa nostră, până va veni Christos şi ar trebui să investim în oameni pentru continuarea ei şi după noi, asta înseamnă că în ucenicizarea pe care o facem în plantarea unei noi biserici trebuie să plantăm şi spiritual misionar şi misional încă de la început !

Un alt aspect prin care Iona îi defavorizează pe Niniveni este că nu le dă şansa să beneficieze de tot timpul Harului Lui Dumnezeu. Dacă Iona ar fi ascultat de la început, nu ar mai fi pierdut timpul cu corabia către Tarşiş (Spania de astăzi), nu ar mai fi irosit banii pe bilet şi nu ar mai fi fost nevoit să suporte presiunea apei, dar ar fi oferit mai mult timp de Har celor din Ninive. Poate că mesajul lui nu ar mai fi fost încă 40 de zile…ci aveţi 60 sau 50 de zile să vă întoarceţi de la căile voastre rele la Dumnezeu!

În ciuda neascultării lui Iona, şi a greşelilor lui intenţionate, Dumnezeu foloseşte experienţa eşecului  său să îi determine pe cei din Ninive să se smerească şi să se îndure de ei. Ninivenii nu ştiau că Iona, profetul,  este trimisul special al lui Dumnezeu să le comunice că îi iubeşte şi că doreşte să se îndure de ei, ca să nu fie confruntaţi cu judecata Lui. Tragem această concluzie din finalul cărţii unde Dumnezeu vorbeşte cu Iona şi îi arată ce diferenţă există între noi şi Dumnezeu. La fel ca Iona, care pretinde că îl cunoaşte pe Dumnezeu şi îl slujeşte, totuşi este mai tot timpul în contrast cu Dumnezeu şi parcă în contratimp. Când Dumnezeu vrea să comunice cu Ninivenii, Iona fuge în mod intenşionat în direcţie opusă. Când Dumnezeu agită marea şi marinarii de pe vasul cu care mergea Iona erau speriaţi, singurul care era liniştit şi dormea în cala vasului era Iona. Apoi când Iona ajunge la cei din Ninive şi le transmite doar judecata Lui Dumnezeu şi ei se smeresc, postesc şi se întorc de la faptele lor rele, Dumnezeu se bucură de pocăinţa lor, dar Iona se mânie pe Dumnezeu că nu îi nimiceşte .

Ce este de remarcat când Dumnezeu ne trimite în misiune este că El nu are în vedere în misiune doar pe cei la care ne trimite ci si pe noi, mesagerii Lui. Ne cercetează, ne arată ce este în inima noastrtă, care ne sunt priorităţile şi ce iubim noi mai mult. Iona primeşte o lectie prin planta(curcubetele, se pare că o frunză era aşa de mare că acoperea un om) care Dumnezeu o ridică în mod miraculos ca să îi asigură confortul. Dar când pierde planta care ii asigură confortul Iona se mânie, este supărat şi Dumnezeu îi pune o întrebare care ne arată de ce este preocupat Dumnezeu şi de ce suntem noi preocupaţi în misiunea pe care ne-a dat-o ! Iona este preocupat de CONFORT, care să îi menţină COMODITATEA, pe când Dumnezeu este preocupat de SUFLETELE oamenilor care nu ştiu să discearnă între bine şi rău, datorită contextului corupt şi intunecat în care se nasc şi trăiesc. Confundă întunericul cu lumina şi binele cu răul. Iona ştie să facă această diferenţă, dar nu este dispus să sacrifice viaţa sa şi să îi înveţe ! Cred că trebuie să ne evaluăm atitudinea şi valorile misiunii noastre. Domnul Isus spune într-o împrejurare: “ce este înălţat, sau preţuit de oameni, este lepădat şi dispreţuit de Dumnezeu şi invers, lucrurile spiritual, sfinţenia, dreptatea, mila, compasiunea, care sunt ignorate, considerate slăbiciuni şi lepădate de oameni sunt preţuite şi appreciate de Dumnezeu la oamenii care le practică!

În concluzie, avem mai multe lucruri care ne asigură bunăstarea şi confortul vieţii, avem maşini şi tehnică modern, performantă, dar am devenit tot mai individulişti, egoişti şi nepăsători faţă de oamenii de care Dumnezeu vrea să se îndure şi să le arate har ! Te rog să îţi evaluezi viaţa şi inima ta misionară în conformitate cu chemarea şi priorităţile Lui Dumnezeu şi să decizi pentru anul acesta să fii porumbelul lui Dumnezeu (Iona însemnă porumbel), care anunţă Harul lui Dumnezeu care aduce viaţă pentru cei nenorociţi, depravaţi din “Irakul” contemporan ! Mult success în 2013…va continua…

Uneori putem să fim doar mărturie ca Lot, fiindcă din pricina compromisului nu mai putem mărturisi !

Pastor Victor Stanescu

 

 

 

 

O urare la început  de an

Valentin Popovici

 

Dumnezeu Atotstăpânul să vă dea zile senine,

Şi prin mila Lui să fie Anul Nou – un an de bine!

Fericirea şi-ndurarea zilnic să vă însoţească,

Planurile cele bune Dumnezeu să le-mplinească!

 

Să vă fie anu-acesta plin cu bucurii şi pace,

În mantaua mântuirii Dumnezeu să vă îmbrace!

El, Cel Sfânt şi Atotputernic, să vă toarne-a Lui iubire,

Cu măsură îndoită de belşug şi fericire!

 

Niciun gând de neiertare să nu vă umbrească faţa,

Soarele Neprihănirii să vă lumineze viaţa!

Să vă fie casa plină de belşug şi cumpătare,

Să aveţi pâine pe masă, şi în inimă cântare!

 

Când în mlaştina şi-n groapa încercării veţi ajunge,

Bunul Dumnezeu să vină deznădejdea s-o alunge.

Să nu pierdeţi niciodată candela pentru picioare,

Biblia să vă rămână Călăuză pe cărare!

 

În Cristos Mântuitorul să vă fie bucuria,

Stânca vieţii, neclintită, să vă fie temelia!

Iar dacă-ntristări vreodată veţi simţi că vă apasă,

Nu uitaţi făgăduinţa: El din mână nu vă lasă!

 

 

 

 

“Sã le ziceti: Împãrãtia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.”

Domnul Isus Cristos i-a trimis pe ucenici in dese randuri sa vesteasca Evanghelia la pacatosi. Un astfel de exemplu il gasim in Luca 10. “… sã le ziceti: Împãrãtia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.” (Lc.10:9) “Cine vã ascultã pe voi, pe Mine Mã ascultã; si cine vã nesocoteste pe voi, pe Mine Mã nesocoteste; iar cine Mã nesocoteste pe Mine, nesocoteste pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Lc.10:16)

Este bine sa nu uitam faptul ca Domnul Isus ii iubeste si ii are in atentie pe pacatosi, carora doreste sa le fie vestita Evanghelia, in vederea mantuirii. Fiul lui Dumnezeu Isi trimite ucenicii cu mesajul Imparatiei Sale. Ucenicii sunt cei care vestesc apropierea Imparatiei lui Dumnezeu de pacatosi. Fiindca s-au indepartat de Imparatia lui Dumnezeu, acestia au nevoie de mesajul Evangheliei pentru a ajunge la cunoasterea modului in care pot fi mantuiti si sa revina in Imparatia Domnului. Astazi, putem identifica si multe mesaje false pentru mantuirea pacatosilor, mesaje inventate de oameni si care duc la ratacire spirituala. Intr-un context de viata spirituala in care pacatosii sunt departe de Imparatia lui Dumnezeu si multi oameni vestesc mesaje false pentru mantuire, este evident necesara implicarea mantuitilor in vestirea Evangheliei pe care Domnul ne-a lasat-o clara in Sfanta Scriptura.

Credinciosii sunt trimiti de Dumnezeu la cei nemantuiti pentru a-i apropia de Imparatia Sa. Domnul Isus a dorit ca ucenicii sa fie niste indrumatori pentru pacatosi, sa le spuna acestora ca Imparatia lui Dumnezeu este aproape si de ei. In momente de sinceritate pacatosii isi pot spune ca s-au indepartat prea mult de Imparatia lui Dumnezeu si nu mai au nici o sansa de fi iertati de pacate. In multe cazuri, pacatosii considera ca nu mai pot fi mantuiti si multi chiar ajung sa se obisnuiasca cu gandul ca vor avea de a face cu pedeapsa vesnica a lui Dumnezeu. Credinciosii sunt chemati sa ii ajute pe semenii lor sa inteleaga ca nimeni nu este exclus de Dumnezeu din Imparatia Sa, daca se intoarce la El cu pocainta si credinta. Ceea ce vestitorii Evangheliei nu vor putea face, si anume sa convinga, cu siguranta o va face Duhul Sfant in viata celor sinceri si doritori sa revina in Imparatia lui Dumnezeu.

“Cine vã ascultã pe voi, pe Mine Mã ascultã.” Aceste vorbe ale Mantuitorului arata harul slujirii, cat  si responsabilitatea copilului lui Dumnezeu de a face cunoscuta voia Domnului pentru semenii sai. In planul de vestire a Evangheliei celor pacatosi, Dumnezeu a ales sa vorbeasca prin credinciosii Lui. Cunoscand acest lucru, suntem la dispozitia lui Dumnezeu ca sa Isi faca aceasta lucrare? Se aude clar si ferm din gura noastra cuvantul lui Dumnezeu adresat pacatosilor? Ne lasam folositi de Dumnezeu pentru transmiterea Evangheliei? Daca aceasta este voia lui Dumnezeu, cu siguranta ca El ne va si judeca sau ne va rasplati pentru felul in care am ascultat de El, in vestirea Evangheliei. Ne rugam ca Domnul sa ne dea intelepciune in aceasta slujire, iar noi, cu adevarat, sa fim harnici vestind Evanghelia Imparatiei Sale.

Pastor Ion Damian

 

 

 

 

Misiunea Bisericii lui Christos in criza, recesiune 

„Cum M-a trimis pe Mine Tatal…” Se pare ca acest deziderat al Domnului Isus de a ajunge cu Evaghelia pana la marginile pamantului , are de suferit in mod constant in  ultima vreme din partea credinciosilor din Biserica lui Christos ! Care sa fie cauzele pentru care credinciosii nu se mai inghesuie sa mearga cu Evanghelia, sa fie misionari, sa lucreze la extinderea  Imparatiei lui Dumnezeu prin sustinerea misionarilor sau prin Evanghelizarea personala  ca mod de viata si  a evenimentelor evanghelistice?

Odata cu criza internatională, europeana si evident autohtona, am trecut prin austeritate si bugetul misiunii si nu mai indraznim sa visam in aceasta directie: sa trimitem misionari, sa plantam noi biserici sau sa facem evenimente Evanghelistice de anvergura , dar oare criza sa fie cauza “Inerţiei“  noastre in cauza misiunii ?

M-am gandit ca una dintre cauze ar putea sa fie Teologia Gresita a Evanghelizarii. Teologia evanghelizarii vine din înţelegerea caracterului şi a Harului lui Dumnezeu.

Atitudinea de “a face dreptate” a profetului  Iona, îl împiedică să asculte de Dumnezeu, care îl trimite sa  meargă la Ninive şi să comunice intenţia lui Dumnezeu de salvare a unei cetăţi de depravaţi, care îşi câştigau existenţa  din “mercenarism”. Erau aşa de barbari, că atunci când jefuiau o cetate spintecau pantecele femeilor insarcinate  si cand “tasnea “copilul din burta mamei il spintecau in doua cu sabia pana sa cada la pamant, iar mama murea de groaza care o cuprindea.

Iona, omul lui Dumnezeu este trimis la acesti barbari, dar tocmai ca il cunoastea pe Dumnezeu ca este drept, a fugit la Tars in directie opusa, ca sa nu stie nimic Ninivenii despre planul lui Dumnezeu si  in felul acesta sa fie “raşi” de pe faţa pământului, gândea Iona.

Dumnezeu este însă şi plin de milă, nu doar drept, pe care o manifestă mai întâi faţă de Iona când este aruncat în mare de marinari, prin trimiterea caşalotului să îl înghită şi să îl transporte gratuit la destinaţia intenţionată de Dumnezeu în mod iniţial, la Ninive , (Interesant mod de abordare are Dumnezeu faţă de Iona, nu vrea să meargă cu corabia pe deasupra apei, îl duce cu submarinul pe sub apă) dar şi faţă de Niniveni prin faptul că îl forţează pe Iona să meargă la ei şi să le spună, ce va face cu ei. Chiar dacă Iona nu ascultă în prima fază, Dumnezeu nu îl abandonează, ci îl trece printr-un proces de umilinţă, de disperare (vezi cap 2) şi apoi de salvare .

Apoi chiar dacă Iona nu le comunică tot mesajul Lui Dumnezeu cu privire la Îndurarea Lui faţă de Niniveni, el anunţă, doar judecata (încă 40 de zile şi veţi fi nimiciţi…) lui Dumnezeu. În altă ordine de idei, nu le dă nici o şansă şi bagă în ei groaza nimicirii, care vine de la un Dumnezeu drept, dar care nu dorea să îşi arate Indurarea faţă de aceşti ticăloşi “corupţi”, care trebuiau nimiciţi fără drept de apel, după părerea lui Iona, proorocul Domnului !

Probabil ar trebui să ne gândim ce mesaj are Dumnezeu pentru oamenii din Jurul nostru şi dacă noi le ascundem o parte a mesajului, cum a făcut Iona. Se întâmplă ca atunci când cunoaştem câtuşi de puţin persoana sau persoanele pe care le abordăm, în evanghelizare. Uneori când ştim că interlocutori noştrii trăiesc în păcate grele, grave şi privesc acest lucru în mod uşor, noi încercăm să îi “îngrozim” cu realitatea Iadului, şi minimalizăm “negândit, neintenţionat” Dragostea şi Harul Lui Dumnezeu. Apoi dacă este într-o stare de disperare încercăm să îi asigurăm de dragostea Lui Dumenezeu şi vom minimaliza puterea şi efectele păcatului. Cred că trebuie să păstrăm echilibrul în prezentarea Evangheliei şi să prezentăm atât grozăvia păcatului şi judecata dreaptă a Lui Dumnezeu cât şi soluţia perfectă izvorâtă din dragostea şi Îndurarea Lui Dumnezeu,

Un alt aspect pe care îl vedem la Iona este că nu parcurge tot teritoriul cetăţii, pe care vrea Dumnezeu să o salveze. Cetatea putea fi traversată în 3 zile, dar Iona merge doar o zi prin cetate şi strigă mesajul. Merge doar o porţiune de distanţă şi comunică doar o parte din mesaj. Iona ar fi avut timp sa traverseze cetatea de 13 ori, ar fi putut să o încercuiască cu mesajul lui Dumnezeu , dar după o zi de misiune şi predicare îşi caută un loc comod la răsăritul cetăţii de unde să aibă o panoramă bună şi să privească în direct “apocalipsa” celor 120 000 de oameni, de care se pare că nu doar nu-I păsa, dar îi şi ura. Teologia lui era “ticăloşii trebuie să piară” !

Spre deosebire de evrei, poporul ales să trăiască în prezenţa Lui Dumnezeu în ascultare şi sfinţenie şi să fie doar un model pentru celelalte naţiuni, biserica lui Christos, pentru care şi-a dat viaţa, este trimisă în lumea aceasta “stricată şi ticăloasa”, nu doar să trăiască în sfinţenie şi să fie model, dar şi să mărturisească, să anunţe să facă cunoscut “Harul Lui Dumnezeu” pentru o lume care merită să fie nimicită, rasă de faţa pământului, ca cei din vreamea Lui Noe. Dar şi pe vreamea lui Noe Dumnezeu a oferit şansa salvării timp de 120 de ani şi 7 zile, doar că oamenii nu au vrut să creadă şi să beneficieze de ea !

Poate că ar trebui să ne regândim misiunea. Dacă am mers într-o localitate şi am prezentat evanghelia într-un eveniment evanghelistic  într-un loc public şi nu a răspuns nimeni, abandonăm acea localitate după câteva astfel de ocazii şi tragem concluzia că nu îl caută nimeni pe Dumnezeu, dar întrebarea este cât de mult dorim noi ca oamenii să audă şi să înţeleagă evanghelia ? La fel de mult ca Dumnezeu care a dat pe propriul Fiu timp de 33 de ani sa fie cu noi şi să îl vedem, şă îl pipăim pe Dumnezeu în carne şi oase, să mâncăm cu el la masă? Dacă iubim oamenii cum îi iubeşte Dumnezeu atunci vom “încarna Evanghelia” pe înţelesul lor şi nu le vom transmite doar un mesaj, ca Iona ,predicatorul itinerant şi apoi ne retragem în locul nostru de siguranţă şi confort !

Pe de altă parte bisericile care “fac misiune” se orientează spre o localitate două sau mai multe, depinde de potenţial, şi deschid acolo puncte de misiune, care în timp se transformă în bisericuţe care preiau programul de la biserica mamă şi se luptă pentru supravieţuire şi adăugare de noi programe şi tehnică cum este la biserica mamă. Iar biserica mamă se mulţumeşte că este implicată. Dar oare aceasta a intenţionat Christos să facă biserica Sa când a spus că trebuie să meargă până la marginile pământului ? Celelalte localităţi fără mărturia Evangheliei, cine este responsabil pentru ele ? Poate ar trebui să ne gândim că este ceva defectuos, ceva ce nu merge bine în procesul misionării noastre, în gândirea şi teologia misiunii noastre. Misiunea trebuie să fie o acţiune continuă a bisericilor noastre pentru toată viaţa nostră, până va veni Christos şi ar trebui să investim în oameni pentru continuarea ei şi după noi, asta înseamnă că în ucenicizarea pe care o facem în plantarea unei noi biserici trebuie să plantăm şi spiritual misionar şi misional încă de la început !

Un alt aspect prin care Iona îi defavorizează pe Niniveni este că nu le dă şansa să beneficieze de tot timpul Harului Lui Dumnezeu. Dacă Iona ar fi ascultat de la început, nu ar mai fi pierdut timpul cu corabia către Tarşiş (Spania de astăzi), nu ar mai fi irosit banii pe bilet şi nu ar mai fi fost nevoit să suporte presiunea apei, dar ar fi oferit mai mult timp de Har celor din Ninive. Poate că mesajul lui nu ar mai fi fost încă 40 de zile…ci aveţi 60 sau 50 de zile să vă întoarceţi de la căile voastre rele la Dumnezeu!

În ciuda neascultării lui Iona, şi a greşelilor lui intenţionate, Dumnezeu foloseşte experienţa eşecului  său să îi determine pe cei din Ninive să se smerească şi să se îndure de ei. Ninivenii nu ştiau că Iona, profetul,  este trimisul special al lui Dumnezeu să le comunice că îi iubeşte şi că doreşte să se îndure de ei, ca să nu fie confruntaţi cu judecata Lui. Tragem această concluzie din finalul cărţii unde Dumnezeu vorbeşte cu Iona şi îi arată ce diferenţă există între noi şi Dumnezeu. La fel ca Iona, care pretinde că îl cunoaşte pe Dumnezeu şi îl slujeşte, totuşi este mai tot timpul în contrast cu Dumnezeu şi parcă în contratimp. Când Dumnezeu vrea să comunice cu Ninivenii, Iona fuge în mod intenşionat în direcţie opusă. Când Dumnezeu agită marea şi marinarii de pe vasul cu care mergea Iona erau speriaţi, singurul care era liniştit şi dormea în cala vasului era Iona. Apoi când Iona ajunge la cei din Ninive şi le transmite doar judecata Lui Dumnezeu şi ei se smeresc, postesc şi se întorc de la faptele lor rele, Dumnezeu se bucură de pocăinţa lor, dar Iona se mânie pe Dumnezeu că nu îi nimiceşte .

Ce este de remarcat când Dumnezeu ne trimite în misiune este că El nu are în vedere în misiune doar pe cei la care ne trimite ci si pe noi, mesagerii Lui. Ne cercetează, ne arată ce este în inima noastrtă, care ne sunt priorităţile şi ce iubim noi mai mult. Iona primeşte o lectie prin planta(curcubetele, se pare că o frunză era aşa de mare că acoperea un om) care Dumnezeu o ridică în mod miraculos ca să îi asigură confortul. Dar când pierde planta care ii asigură confortul Iona se mânie, este supărat şi Dumnezeu îi pune o întrebare care ne arată de ce este preocupat Dumnezeu şi de ce suntem noi preocupaţi în misiunea pe care ne-a dat-o ! Iona este preocupat de CONFORT, care să îi menţină COMODITATEA, pe când Dumnezeu este preocupat de SUFLETELE oamenilor care nu ştiu să discearnă între bine şi rău, datorită contextului corupt şi intunecat în care se nasc şi trăiesc. Confundă întunericul cu lumina şi binele cu răul. Iona ştie să facă această diferenţă, dar nu este dispus să sacrifice viaţa sa şi să îi înveţe ! Cred că trebuie să ne evaluăm atitudinea şi valorile misiunii noastre. Domnul Isus spune într-o împrejurare: “ce este înălţat, sau preţuit de oameni, este lepădat şi dispreţuit de Dumnezeu şi invers, lucrurile spiritual, sfinţenia, dreptatea, mila, compasiunea, care sunt ignorate, considerate slăbiciuni şi lepădate de oameni sunt preţuite şi appreciate de Dumnezeu la oamenii care le practică!

În concluzie, avem mai multe lucruri care ne asigură bunăstarea şi confortul vieţii, avem maşini şi tehnică modern, performantă, dar am devenit tot mai individulişti, egoişti şi nepăsători faţă de oamenii de care Dumnezeu vrea să se îndure şi să le arate har ! Te rog să îţi evaluezi viaţa şi inima ta misionară în conformitate cu chemarea şi priorităţile Lui Dumnezeu şi să decizi pentru anul acesta să fii porumbelul lui Dumnezeu (Iona însemnă porumbel), care anunţă Harul lui Dumnezeu care aduce viaţă pentru cei nenorociţi, depravaţi din “Irakul” contemporan ! Mult success în 2013…va continua…

Uneori putem să fim doar mărturie ca Lot, fiindcă din pricina compromisului nu mai putem mărturisi !

Pastor Victor Stanescu

 

 

 

 

Nasterea si Invierea Domnului Isus Hristos

Romani 1: 3-4

Craciunul a trecut, pastele urmeaza sa vina. Acestea sunt cele doua sarbatori pivotale sau cruciale ale crestinatatii: Sarbatoarea Nasterii Mantuitorului – Craciunul; si sarbatoarea inverii Mantuitorului – Pastele; este proverbiala expresia ‘la Pasti si la Craciun’. Insa le pastram separate, la Pasti se predica despre inviere nu despre nastere, iar  la Craciun se predica despre nastere nu despre inviere, fiecare isi are specificiul ei si specialul ei. Merita insa sa ne intrebam, care este relatia dintre ele, care este legatura, raportul si similitudinile dintre nasterea Mantuitorului si invierea Lui? Apostolul Pavel face conectia intre nasterea lui Hristos si invierea Sa cand le aminteste in Romani 1: 3 si 4. Cred ca acum, cand am suntem intre ele, am trecut de Craciun si anticipam sarbatoarea Invierii, merita sa facem efortul sa le privim impreuna si sa cumulam intervenia speciala a lui Dumnezeu din aceste doua evenimente care au schimbat istoria lumii si destinul nostru etern.

1. Nastrea lui Hristos a fost o minune unica si invierea Sa a fost o minune unica.

Au mai fost nasteri miraculoase dar nu ca a Domnului Isus, si au mai fost invieri din morti dar nu ca a Domnului Isus. Nasterea Sa este unica pt ca El se naste din fecioara. Au mai fost nasteri miraculoase dar nimeni nu s-a mai nascut din fecioara. In Scriptura gasim nasteri miraculoase ca de exemplu Sara care a nascut la varsta de 75 de ani dupa ce toata viata n-a putut avea copii. Dumnezeu l-a dat pe fiul promisiunii prin Sara nu prin Agar, ca sa se vada puterea lui Dumnezeu si nu a omului. Rebeca a fost stearpa pana cand Dumnezeu a intervenit si a capacitat-o sa nasca. Rahela a fost stearpa pana cand Dumnezeu a capacitat-o sa nasca. Toate aceste nasteri au necesitat interventia lui Dumnezeu pt ca poporul pe care Dumnezeu Il forma era poporul lui Dumnezeu, si trebuia sa se vada clar ca nu e initiativa si puterea umana ci divina. In cazul nasterii Domnului Isus are loc o minune a minunilor, diferita de orice alta minune, nimeni nu s-a mai nascut dintr-o fecioara si nimeni nu se va mai nasate dintr-o fecioara

Invierea Sa este unica pt ca El inviaza si biruie moartea si pt noi dand mortilor in pacat iertarea si viata vesnica. Au mai fost invieri din morti, dar nimeni n-a biruit moartea pentru totdeauna. Invierea Sa este unica pentru ca El inviaza si biruie moartea nu doar pt El insusi ci si pentru noi dand mortilor in pacat iertarea si viata vesnica, noi vom invia pt ca El a inviat. Boldul mortii l-a rupt Hristos, a rupt cornul ei, puterea ei, a desbracat-o de autoritate spirituala.“Hristosul inviat nu mai moare…” Aceasta invierea miraculoasa este indicatorul invierii spirituale din morti a credinciosilor si garantia ca intr-o zi si noi vom invia.

Aceste doua evenimente sunt unice pentru ca Hristos este unic, nimeni n-a fost, nu este si nu va fi ca si El. Ambele puncte devin representative pentru matuirea noastra – mantuirea noastra este numita in Noul Testament atat o nastere cat si o inviere. Noi suntem nascuti din Dumnezeu si implicit inviati din moartea spirituala la viata spirituala. Asa cum Hristos prin nastere a intrat din sfera cereasca in cea pamanteasca, pacatosii prin nastere din nou intra din sfera pamanteasca in cea cereasca noi devenim cetateni ai cerului nu dupa moarte ci cand ne nastem dinnou sau, folosind metafora invierii, cand suntem inviati din morti in pacat, cum eram, la viata noua cu Hristos. Viata vesnica nu este o aditie la viata pamanteasca, cand aceasta se termina ci este o turnare din viata lui HRistos in sufletele noastre moarte, care incepe in momentul convertirii si nu se mai termina niciodata.

2.Atat la nasterea Domnului Isus cat si la invierea Sa, ingerii sunt prezenti si au o misiune speciala.

La ambele evenimente au fost martori si vestitori ingerii – mesagerii ceresti au anunat atat nasterea cat si invierea Domnului Isus. Ingerii au fost implicati in evenimentul nasterii. Ingerul Gavril a venit la Maria si a anuntat-o; ingerul l-a instiintat pe Iosif. Ingerii s-au aratat pastorilor pe campia Betleemului si au vestit nasterea Mantuitorului. Ingerii au anuntat si inverea Domnului Isus. “Si iata ca s-a facut un mare cutremur de pamant; caci un inger al Domnului s’a pogorat din cer, a venit si a pravalit piatra dela usa mormantului si a sezut pe ea. Infatisarea lui era ca fulgerul, si imbracamintea lui alba ca zapada.” Mt.28: 2, 3. Ingerul acesta a avut rol de usier. La biserica avem si usieri,si asa cum le spune si numele, rolul usierilor este sa stea la usa, sa deschida usa, sa salute, sa dea un bun venit celor celor ce intra, sa ghideze pe cei ce intra, in special pe vizitatori spre un loc in adunare. Responsabilul din fatza este pastorul, responsabilul din spate este usierul. In cazul ingerului dela mormant, el era si usier si predicator. El a tinut prima predica de inviere: “Nu va temeti; caci stiu ca voi cautati pe Isus, care a fost rastignit. Nu este aici; a inviat, dupa cum zisese. Veniti de vedeti locul unde zacea Domnul;” Mt. 28: 5,6.

Ingerii n-au intervenit decat in situatiile cu totul si cu totul speciale aceste doua evenimente sunt evenimentele pivotale in care ingerii sunt trimisi din cer sa duca vestea lor oamenilor de pe pamant. Insa ingerii sunt mesageri temporari, ei odata ce duc vestea oamenilor descarca aceasta repsonsabilitate asupra celor ce au auzit vestea, si oamenii devin mesagerii permanenti. La nasterea Domnului, ingerii au dus vestea pastorilor, si pastorii au devenit ei insisi mesagerii: “Dup ace L-au vazut, au istoristi ce li se spunese despre Prunc. Toti ceice i-au auzit, s’au mirat de cele ce le spuneau pastorii.” Lc. 2: 17, 18.  La invierea Domnului ingerii au dus vestea femeilor, si femeile au devenit ele insisi mesagerii invierii pt ucenici -“…si duceti-va repede de spuneti ucenicilor Lui ca a inviat dintre cei morti. Iata ce El merge inainatea voastra in Galilea; acolo Il veti vedea. Iata ca v-am spus lucrul acesta.” Mt. 28: 7. Ingerii au fost mesageri temporari insa noi suntem chemati sa fim mesagerii permanenti ai lui Hristos – in fiecare zi, in fiecare loc, in fiecare situatie.

3. Nasterea este importanta pentrua ca scoate in evidenta natura Sa umana, invierea este importanta pt ca scoate in evidenta natura Sa divina.

Nasterea evidentiaza natura umana a lui Hristos. Hristos a s-a nascut intre oameni pentru ca a devenit uman.  Cata vreme martorii inverii erau inca in viata in primul secol a fost oameni care au tagaduit nu divinitatea lui Hristos ci umanitatea Lui (1Ioan 4: 1-4).

Invierea evidentiaza natura divina a lui Hristos. “…dovedit cu putere ca este Fiul lui Dumnezeu, prin invierea mortilor.”v.3.  Invierea din morti este dovada suprema ca Isus Hristos este divin. Cand scepticii n-au s-au lasat convinsi de minunile Domnului Isus, ei au cerut un super-semn care sa valideze identiatea Lui divina. Domnul Isus le spune despre ‘semnul proorocului Iona’ adica invierea din morti.

Domnul Isus a avut o dubla identitate si intr-un fel avem si noi o dubla identiate – suntem atat pamateni cat si ceresti. Avem o dubla cetatenie – ca oameni avem vulnerabilitati umane (nevoi fizice, emotionale, slabiciuni, boli, moarte) insa ca fii ai lui Dumnezeu noi manifestam trasaturile de character ale Tatalui noastru ceresc; de aceea Aostolul Pavel vorbeste omul de afara si omul dinauntru: “De aceea noi nu cadem de oboseala. Ci chiar daca omul nostrum de afara se trece, totusi omul nostru din launtru se inoieste din zi in zi.” 2Cor. 4: 16. Deci in trecerea timpului partea noastra fizica se degenereaza, insa partea noastra spirituala se regenereaza. Lumea pune accentul pe lucurile care se vad, noi trebuie sa punem accentul pe lucrurile care nu izbesc ochii, noi suntem chemati sa investim in cele ce nu se vad acum, dar sunt vesnice.

4. Nasterea din feciora este operata de puterea Duhului Sfant si invierea din morti este operata de puterea Duhului Sfant.

Duhul Sfant produce trupul lui Mesia in pantecele fecioarei. “Ingerul i-a raspuns: ‘Duhul Sfant Se va pogora peste tine, si puterea Celui Prea Inalt te va umbri. De aceea Sfantul care Se va naste din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.” Lc. 1:35. “Iosife, fiul lui David, nu te teme sa iei la tine pe Maria, nevasta-ta, caci ce s’a zamislit in ea, este dela Duhul Sfant.” Mt.1:20.

Duhul Sfant care s-a plimbat la creatie peste ape si-a energizat creatia dandu-I viata, a fost acelasi Duh care a energizat pantecele fecioarei si a produs trupul Mantuitorului, fara sa fie nevoie de interventia vreunui barbat. Asa cum trupul lui Adam a fost creat din tarana si nu procreat, Duhul lui Dumnezeu a creat trupul celui de-al doilea Adam din celulele fecioarei si n-a fost procreat.

Acelasi Duh Sfant care a produs trupul lui Hristos in pantecele fecioarei, il si inviaza din morti;  “Si daca Duhul Celui ce a inviat pe Isus dintre cei morti locuieste in voi, Cel ce a inviat pe Hristos Isus din  morti, va invia si trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Sau, care locuieste in voi.” Rom. 8:11. Cel ce a iesit prin puterea dumnezeiasca din pantecele unei fecioarei, iese prin putere dumnezeiasca din pantecele pamantului si din legaturile mortii.

Duhul Sfant a facut nasterea noastra din nou si invierea noastra din morti. Am fost nascuti prin Duhul Sfant ca sa traim prin Duhul Sfant, am fost inviati prin Duhul Sfant ca sa traim prin Duhul Sfant.

5. Nasterea arata autoritatea lui Dumnezeu peste material, Invierea arata autoritatea lui Dumnezeu peste domeniul spiritual.

Prima este modul de accesare a lui Hristos a vietii pe pamant, a doua modul de accesare a vietii in domeniul spiritual si ceresc. Nasterea ‘materializeaza’ spiritualul –  (da un trup material identiatii spirituale a Fiului lui Dumnezeu.) Numai creaturile pamantesti au o parte materiala, adica trupul pentru ca este facut din materialul planetei pe care traim. Suntem pamanteni nu numai pentru ca traim pe pamant ci si pt ca suntem facuti din pamant. In eternintate Hristos n-a avut un trup de carne si oase, pt ca Dumnezeu este spirit…si cerul este un domeniu spiritual, adica de o categorie diferita cele in care noi existam aici pe pamant.

Invierea “spiritualizeaza” materialul. Trupul Sau a fost material dar a deveint spiritual, a capatat proprietati spirituale, adica nu mai era supus legilor la care e supusa materia. Cu acest trup a iesti din mormanat inainte de deschiderea mormantului, inainte ca piatra sa fie data la o parte. Cu acest trup a intrat in casa in care ucenicii erau cu usiele inchise, baricadati, de frica iudeilor, Domnul a aparut in prezenta lor. Cu acest trup Domnul Isus a aparut celor doi in drum spre Emaus si dupa ce-a ajuns cu ei la desinatia lor, la cina L-au recunoscut si El s-a facut nevazut, a disparut din prezenta lor. Cu acest trup inviat spiritualizat El a invins gravitatia si s-a-naltat la cer.

Ambele evenimente demonstreaza autoritatea absoluta a lui Dumnezeu atat asupra spiritualului cat si asupta materialului. Dumnezeu patroneaza ambele domneii – asta ne da incredere, ca Dumnezeul nostru este stapan si peste duhul nostrum si peste trupul nostru.  Dumnezeu nu este interesat doar in aspectele pe care noi le numim ‘spirituale’ ci e interesat si in modul cum lucram, si in modul cum cheltuim banii, si in modul cum ne relaxam, etc.

6. Nasterea arata umilinta Sa, invierea arata Gloria Sa. – nasterea ne arata portretul gingasiei, invierea portretul grandorii.

Hristos S-a coborat in lumea mortii prin nastere.  –un copilas dragalas, gingas si vulnerabil. Hrisos S-a inatat biruitor peste moarte prin inviere. –un razboinic biruitor si invincibil. “De aceea este zis: ‘S’a suit sus, a luat robia roaba, si a dat daruri oamenilor.’ Si acest: ‘S-a suit’, ce insemneaza decat ca inainate Se pogorase in partile mai de jos ale pamantului? Cel ce S’a pogorat, este acelas cu acel ce s’a suit mai pe sus de toate cerurile, ca sa umple toate lucurile.” Efes. 4: 8-10.

In nastere El se face minuscul prin inviere ne-arata ca este magnific. In nasterea se vede cat de vulnerabil se face El, in inviere se vede cat de victorios este El. Invatam de aici modul cum Hristos a impletit gingasia cu grandoarea, trebuie sa stim sa ne facem mici cum s-a facut El prin nastere, si in acelasi timp trebuie sa invatam sa fim luptatori bravi, si victoriosi, cum s-a facut El prin inviere. Cu semenii care au nevoie de noi trebuie sa fim plini de gingasie, insa cand ne confruntam cu ispita, si ispititorul trebuie sa fim categorici, bravi, curajosi, fermi, ofensivi, neclintiti, victoriosi. (nu invers… vulnerabil in fatza ispitei, si agresiv cu cei mai slabi …)

7.  Nasterea este punctul de plecare, invierea este linia de sosire.

Domnul Isus este Capetenia si Desavarsirea credintei noastre, adica Cel ce incepe si cel ce sfarseste procesul mantuirii. Hristos a avut o nastere unica, a avut o viata unica, a avut o moarte unica si a avut o inviere unica. Prima profetie mesianica o face Dumnezeu cand da verdictul impotriva sarpelui la excomunicarea omului din Eden: “Vrasmasie voi une intre tine si femeie, intre samanta ta si samanta ei. Aceasta iti va zdrobi capul, si tu ii vei zdrobi calcaiul.” Genesa 3: 15  Prin nasterea Fiul lui Dumnezeu devine samanta femeii, iar prin inviere El zdrobste capul sarpelui. Nasterea implineste prima parte a acesti profeti mesianice pentru ca Hristos devine prin nastere ‘samanta femeii’, invierea implineste a doua parte a acestei profetii pt ca Hristos in invierea Sa opereaza ‘zdrobirea capului’ sarpelui. El este vrednic de ascultare totala si de adorare sincera.

Pentru noi nasterea din nou este punctual de plecare, adica startul vietii spirituale pe care ne-a dat-o Hristos, insa invierea din morti la a doua Sa venire va fi punctual de sosire in totala si finala implinire a tuturor promisiunilor lui Dumnezeu pentru noi.

Pastor Florin Vancea

 

 

 

 

Gânduri pentru Anul Nou 

Zilele acestea am căutat puţin pe internet ce cred oamenii despre această trecere în noul an şi nu mică mi-a fost mirarea când am văzut zeci de pagini pline de superstiţii şi obiceiuri care, spun ei, le aduc noroc, prosperitate şi îi scapă de spiritele rele. Noi, ca și copii ai lui Dumnezeu, ar trebui să ne întrebăm ce ar vrea Dumnezeu să facem la acest început de an și dacă suntem gata să acceptăm voia Lui cu privire la noi.

Toți avem planuri pentru noul an cu privire la lucrurile din această lume, dar noi avem planuri și cu privire la viața spirituală. Dorim să creștem mai mult în credință, să ne asemănăm mai mult cu Domnul nostru Isus Hristos, să aducem rod pentru El și așa mai departe, dar anul acesta, spre deosebire de anii trecuți, trebuie nu numai să ne dorim aceste lucruri ci și să ne ținem de planurile noastre și pentru aceasta trebuie să fim organizați, deoarece lucrurile nu merg bine din întâmplare.

Poezia următoare, scrisă de tatăl meu, Dorel Cismaș, descrie așa de frumos aceste „Gânduri pentru Anul Nou”

Ca o lumânare-n noapteSe zărește vechiul an,Tot  ce-a fost, vorbe sau fapteS-au topit, s-au dus în van.Acum totul se-nnoieșteȘi tu speri să fi mai bun.Roata vieții iar porneșteÎn vacarmul ei nebun.

 

De te lași furat de vrajă

Și privești cu nepăsare

Vei vedea că îți urmează

Cea mai cruntă întrebare.

 

Ce-ai făcut cu viața care

Ți-a fost dată s-o trăiești?

I-ai dat gust? I-ai pus, tu, sare?

Sau pe loc ai s-amuțești?

 

Nu cumva să sapi în glieSă o pui pentru păstrare,Fiindcă Domnul vrea să fieVerde și-n plină lucrare.Fă-ți te rog de azi un planSă-ți duci viața cu folosȘi de-acum, din noul an,Să trăiești pentru Hristos.

 

Să fi ca smochinul care

A-nverzit într-un ogor,

Și în razele de soare

Dă un rod folositor.

 

Carmen Cismaș

 

 

 

Incepem anul cu ganduri bune  de slujire crestina

Obisnuim ca la inceput de an, pe de o parte sa avem emotii cu privire la ceea ce vom trai in viitor, iar pe de alta parte sa ne facem planuri pentru ceea ce ne propunem sa realizam in lunile care urmeaza. Insa, in ambele situatii avem nevoie sa ne smerim inaintea lui Dumnezeu, sa ne incredem in El si sa cautam voia Lui pentru viitorul nostru, cat si pentru lucrurile pe care le vom face.

Avem nevoie sa ne smerim inainatea lui Dumnezeu, sa ne incredem in El si sa cautam voia Lui pentru a primi har, putere, incredere si calauzire pe drumul vietii noastre. „Dumnezeu stã împotriva celor mândri, dar celor smeriti le dã har.” (1Petru 5:5)  “Ascultati, acum, voi care ziceti: <<Astãzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie si vom câstiga!>> Si nu stiti ce va aduce ziua de mâne! Cãci ce este viata voastrã? Nu sunteti decât un abur, care se aratã putintel si apoi piere. Voi, dimpotrivã, ar trebui sã ziceti: <<Dacã va vrea Domnul, vom trãi si vom face cutare sau cutare lucru.>>” (Iacov 4:13-15)

In timp ce ne organizam agenda pentru noul an, cand notam lucruri pe care dorim sa le facem pentru familie, cariera, societate, sa nu pierdem din vedere rubrica care contine lucrarea lui Dumnezeu. Ce si cat ne propunem sa lucram pentru Domnul in acest an? Nimeni nu merge la serviciu sau la scoala din intamplare, ci acestea, in mod normal, sunt actiuni voite, din proprie initiativa si pentru care avem interes direct. Daca aceasta este situatia pentru viata noastra pamanteasca, cel putin cu aceeasi intelepciune ar trebui sa tratam si viata spirituala, daca nu cu mai mult interes si responsabilitate. “Cãci noi suntem împreunã lucrãtori cu Dumnezeu ….” (1Corinteni 3:9); “Cautã sã te înfãtisezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrãtor care n-are de ce sã-i fie rusine …” (2Timotei 2:15); “Iar ei au plecat si au propovãduit pretutindeni. Domnul lucra împreunã cu ei …” (Marcu 16:20) “Cãci Dumnezeu este Acela care lucreazã în voi si vã dã, dupã plãcerea Lui si vointa si înfãptuirea.” (Filipeni 2:13)

Sunt persoane care considera ca fac ceva pentru Dumnezeu atunci cand merg la biserica, sau cand mai sunt implicate in vreo facere de bine. Oare doar la atat sa se rezume lucrarea noastra pentru Dumnezeu? Oare nu ar fi necesar sa cautam sa aflam in rugaciune, post, Scriptura si usile pe care Dumnezeu ni le deschide voia Lui pentru slujirea noastra? Oare lucrarea Domnului nu este o preocupare primordiala a crestinului? Oare crestinul nu ar trebui sa se ocupe mai intai de lucrurile Domnului si apoi de ale lui? Modelul de slujire a Bisericii Primare si a crestinilor care au trait inainte de generatia noastra ne ofera exemplul necesar pentru implicare in lucrarea lui Dumnezeu. Niciodata costurile slujirii nu au fost prea mari, niciodata timpul nu fost prea mult si niciodata lucrurile materiale nu au luat-o inaintea celor spirituale pentru lucrarea Bisericii Domnului Isus.

Stim ca Fiul lui Dumnezeu a venit in lumea noastra pentru a ne oferi mantuirea prin Jertfa Sa, iar acum El mijloceste la Tatal pentru noi si ne pregateste un loc in Imparatia Sa. Cu alte cuvine, Domnul Isus ne-a slujit din dragoste si este mereu preocupat de noi. Se cuvine, la randul nostru, sa Il slujim pe Domnul si sa avem o implicare din inima in lucrarea Sa.

Damian Ion

 

 

 

A educa înseamnă a iubi

Dorinţa învăţătorului

Unora le place să strângă bani pe cărarea vieţii,
Altora le plac trandafirii şi izolarea de frământările lumii,
Dar eu aş strânge copiii căzuţi între spinii păcatului,
Copii cu bucle aurii, pistruiaţi, cu primul dinte căzut.
Pentru că banii nu pot intra în tărâmul veşnic
şi trandafirii se vor ofili curând.
Dar copiii, o, copiii plini de bucurie, îi voi vedea din nou
Când voi intra pe porţile larg deschise ale cerurilor!
(Autor necunoscut)

Pecetea pe care părinţii o lasă asupra profilului spiritual-moral al personalităţii copilului nu se va şterge niciodată, însă un rol deosebit în formarea spirituală a acestuia îi revine şi învăţătorului.

Chiar dacă au trecut aproape douăzeci de ani, îmi amintesc cu mult drag de învăţătorii mei de la şcoala duminicală. Nu-mi amintesc ce haine purtau în fiecare duminică, dar îmi amintesc dragostea lor pentru Dumnezeu şi pentru noi.

Acum, îmi este destul de familiar verbul ,,a preda’’ şi practica lui, şi sunt convinsă că la baza unei educaţii creştine de mare valoare stă o inimă iubitoare, curată, dedicată lui Dumnezeu.

Nu vom putea niciodată să dăruim copiilor ceea ce noi nu avem. Nu îi vom putea influenţa atâta timp cât suntem fără pasiune şi fără entuziasm. Dacă dorim ca Dumnezeu să lucreze prin noi, trebuie, mai întâi, să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în noi.

Ca învăţători la şcoala duminicală suntem, în primul rând, instrumente în mâna lui Dumnezeu. Aceasta implică disponibilitatea de a ne lăsa conduşi de Dumnezeu, de a fi conectaţi la sursa inepuizabilă a Învăţătorului Suprem. Astfel, vom ,,creşte’’ în har şi cunoştinţă, primind ,,înţelepciunea venită de sus’’ care aduce pace, blândeţe, sfinţenie şi bucurie.

Misiunea şi perspectivele noastre trec dincolo de clădirea bisericii şi au răsunet în eternitate. Rolul nostru este de a-i ajuta pe copii să-L cunoască, să-L iubească şi să-L slujească pe Dumnezeu.

Niciun efort nu e prea mare pentru a conduce un copil la Cristos, pentru a aprinde o mică lumină într-o societate obscură.

Un învăţător bun îşi clădeşte viaţa pe principiile biblice, se roagă şi apoi acţionează.

Un învăţător eficient  investeşte timp, resurse şi sentimente în copii.

Un învăţător responsabil aşteaptă cu răbdare, binecuvântarea şi roadele muncii. Nu culegem întotdeauna când semănăm, dar întotdeauna culegem ce semănăm.

Dumnezeu are o lucrare şi un loc pentru fiecare dintre noi în slujba Lui. El ne înzestrează. El rosteşte în dreptul fiecăruia dintre noi:,,Calificat!’’.

Învăţătorule, ajută-ne ca în acest an, să nu stăm nepăsători faţă de nevoile copiilor! Echipează-ne cu o motivaţie proaspătă, prin care să dăm gust şi culoare slujirii noastre!  

Cristina Ianculescu

 

 

 

O misiune posibila: Fii fericit de Craciun!

Astazi cand ne gandim la Sarbatoarea Craciunului ne gandim la Intruparea Domnului Isus, colinde, atmosfera de sarbatoare, timp petrecut cu familia, biserica, vizite, cadouri, cumparaturi, facere de bine (ajutor pentru saraci), vacanta, zapada si putem continua lista. Se pare ca tabloul nostru de Craciun este unul foarte bogat si se dezvolta de la an la an. Astfel, pentru a avea un Craciun fericit fiecare incearca sa urmeze o lista proprie pentru aceasta sarbatoare. Dar ce se intampla daca nu reusim sa ne implinim propria lista de Craciun? In cazul in care nu putem realiza intreaga lista de Craciun, care sunt lucrurile pe care le facem mai intai si la care renuntam? Care ne sunt prioritatile? Si la urma, la ce folos ca ai reusit sa iti implinesti lista daca, la final, esti obosit si nemultumit fiindca te gandesti ca ai fi putut face mult mai bine lucrurile de pe lista ta?

Planul lui Dumnezeu de Craciun a fost sa ne ofere un Mantuitor. Biblia ni-i descrie pe cei sinceri care s-au bucurat de nasterea Domnului Isus. La primul Craciun pe lista celor sinceri a fost doar persoana Fiului lui Dumnezeu. Intalnirea cu Domnul Isus a fost suficienta si i-a facut pe cei sinceri sa fie fericiti. De-a lungul istoriei, oamenii au mai adaugat lucruri personale pe lista de Craciun pentru a fi fericiti. In ciuda dezvoltarii listei de Craciun, tot mai multe persoane sunt neimplinite de Craciun fiindca au lasat sa le scape ceea ce era important sa traiasca la aceasta Sarbatoare.

E bine sa ne aducem aminte de primul Craciun si sa rememoram secretul bucuriei de Craciun de la primele persoane implicate. Intruparea Domnului Isus vorbeste despre dragostea, iertarea si Imparatia lui Dumnezeu care sunt oferite prin har pacatosilor mantuiti. Iata dar, care este esenta Sarbatorii Nasterii Domnului Isus Cristos!

Cu ajutorul lui Dumnezeu, la aceasta Sarbatoare sa nu uitam ca bucuria noastra depinde de relatia pe care o avem cu Mantuitorul si tot ceea ce facem trebuie sa Il cinsteasca pe El. Contextul social simplu in care s-a nascut Domnul Isus nu a putut umbri maretia intruparii Sale, care a stat la baza bucuriei celor sinceri care s-au intalnit cu Domnul Isus cu ocazia nasterii Sale. “Dar îngerul le-a zis: „Nu vã temeti: cãci vã aduc o veste bunã, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astãzi în cetatea lui David, vi s-a nãscut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul. Iatã semnul, dupã care-L veti cunoaste: veti gãsi un prunc înfãsat în scutece si culcat într-o iesle.” Si deodatã, împreunã cu îngerul s-a unit o multime de oaste cereascã, lãudînd pe Dumnezeu si zicând: „Slavã lui Dumnezeu în locurile prea înalte si pace pe pãmânt între oamenii plãcuti Lui.” (Luca 2:10-14)

Pastor Damian Ion

 

 

 

PROFETII DESPRE MESIA

1. Descrierea lui Mesia:

  • Samanta femeii – Gen.3:15
  • Samanta promisa – Gen.12:1-3, Gal.3:16
  • Steaua care va răsari din Iacov – Num.24:17, Lc.3:34
  • Din seminţia lui Iuda – Gen.49:10, Evrei 7:14
  • Din samanta lui David – Isaia 11:1-10, Mt.1:1
  • Profetul – Deut.18:15-19, Fapte.3:22-23
  • Preot după rânduiala lui Melchisedec – Ps.110:4, Evrei 6:20
  • Regele din spiţa lui David – Ier.23:5, Lc.1:32-33
  • Fiul lui Dumnezeu – Ps.2:7-8, Fapte.13:33
  • Fiul omului – Dan.7:13, Mc.8:38
  • Emanuel – Isaia 7:14, Mt.1:22-23
  • Odrasla – Ier.23:5, Zah.3:8
  • Piatra – Ps.118:22, 1Pet.2:4,7
  • Robul – Isaia 42:1-4, Mt.12:18,21

2. Misiunea lui Mesia:

  • Sa aducă un Legământ nou – Ier.31:31-34, Mt.26:26-30
  • Sa predice Evanghelia – Is.61:1-3,Lc.4:17-19
  • Sa ia asupra Sa natura noastră – Is.9:6-7, Ev.2:14-16
  • Sa moara pentru păcatul omului – Is.53:4-6, 1Pet.1:18-20
  • Sa unească poporul lui Dumnezeu – Is.19:23-25, Efes.2:11-22
  • Sa cheme neamurile – Is.11:10, Rom.15:9-12
  • Sa stea ca preot pe scaunul de domnie a lui David – Ev.1:3, 8:1
  • Sa domneasca de pe tronul lui David – Ps.45:5-7, Fapte.2:30-36
  • Sa-l distrugă pe cel rău – Rom.16:20, 1Ioan 3:8
  • Sa aducă neprihănirea veşnica – Dan.9:24, Mt.3:15, 2Cor.8:1

3. Domnul Isus, Mesia cel Adevărat – fapt dovedit prin:

  • Naşterea Sa la Betleem – Mica 5:2, Lc.2:4-7
  • Născut dintr-o fecioara – Is.7:14, Mt.1:18-25
  • Apariţia Lui a doua oara, in templu – Hagai 2:7,9; Io.18:20
  • Savarsirea de minuni – Is.35:5-6, Mt.11:4-5
  • Respingerea Sa de către evrei – Is.53:3, Io.1:11
  • Moarte ispăşitoare – Is.53:1-12, 1Pet.3:18
  • Venirea Sa la vremea rânduita – Dan.9:24-27, Mc.1:15

4. Alte profeţii cu privire la Mesia:

  • Închinarea – Ps.72:10-15, Mt2:1-11
  • Fuga in Egipt – Osea 11:1, Mt.2:13-15
  • Premergătorul – Mal.3:1, Mc.1:1-8
  • Râvna Sa – Ps.69:9, Io.2:17
  • Intrarea Sa triumfala in Ierusalim – Zah.9:9-10, Mt.21:1-11
  • Trădarea Sa – Ps.41:9, Mc.14:10
  • Vânzarea Sa – Zah.11:12, Mt.26:15
  • Apărarea sa tăcuta – Is.53:7, Mt.26:62-63
  • Scuiparea Sa – Is.50:6, Mc.14:65
  • Răstignirea Sa alături de pacatosi – Is.53:12, Mt.27:38
  • Străpungerea mâinilor si picioarelor Sale – Ps.22:16, Io.19:36-37
  • Batjocorirea Lui – Ps.22:6-8, Mt.27:39-44
  • Băutura dinaintea morţii – Ps.69:21, Io.19:29
  • Rugăciunea pentru duşmani – Ps.109:4, Lc.23:34
  • Aruncarea zarurilor pentru hainele Sale – Ps.22:18, Mc.15:24
  • Moartea fara zdrobirea nici unui os – Ps.34:20, Io.19:33
  • Despărţirea de Dumnezeu – Ps.22:1, Mt.27:57-60
  • Păstrarea trupului ca sa nu putrezească – Ps.16:8-10
  • Inaltarea Sa la cer – Ps.68:18, Efes.4:8-10
  • Proslăvirea, preamărirea Sa – Ps.2:6-12, Filip.2:9-10

 

 

 

Sarbatoare in Valea Muresului

Serviciul Divin cu toate Bisericile Crestine Baptiste

Editia a III-a, 21 octombrie 2012

            Cu ajutorul lui Dumnezeu, Bisericile Baptiste din Comunitatea Baptista Arad din zona Valea Muresului s-au reunit la Serviciul Divin comun anual, editia a III-a, 2012.

Biserica Baptista din localitatea Capalnas, impreuna cu fratele prezbiter Ignat Crinel, a fost organizatoarea locala a partasiei fratesti. Au participat la aceasta Sarbatoare peste 300 de credinciosi reprezentanti ai bisericilor locale.

Prin harul Domnului, partasia a fost condusa, in cantare, prin implicarea formatiilor muzicale: orchestra bisericii din Sofronea, fanfara bisericii din Sambateni, corul bisericii din Radna, fanfara si grupul de tineri din biserica din Capalnas. Cuvantul lui Dumnezeu a fost predicat de catre fratele pastor Romica Iuga, presedintele Comunitatii Baptiste Arad. De asemenea, fratii pastori Daniel Tulcan si Pavel Gag, cat si fratele prezbiter Cornel Andea, au impartasit cate un mesaj de incurajare. Lauda si inchinarea comuna a fost condusa de catre fratele pastor Sorin Aioanei, iar pastorul Ion Damian a evidentiat prezenta si slujirea fiecarei biserici in Valea Muresului. Dumnezeu a binecuvantat aceasta partasie cu inviorare spirituala si cu bucurie deosebita.

Va invitam sa ne rugam pentru lucrarea bisericilor din Valea Muresului, cat si pentru misiunea din toate cercurile pastorale – misionare organizate in Comunitatea Baptista Arad.

Pastor Ion Damian

Departamentul de Misiune al Comunitatii Baptiste Arad

 

 

 

Programul de Pregatire al Lucratorilor,

Comunitatea Baptista Arad

Cu ajutorul lui Dumnezeu, Comunitatea Baptista Arad a inceput un programul de pregatire a lucratorilor in Cercul Misionar Valea Muresului, in octombrie 2010, la Biserica Baptista “Betania” Radna din orasul Lipova. Prin harul Domnului, fratii lucratori care se pregatesc pentru slujire au intrat in ultimul an de studiu, anul III, 2012-2013.

Cu ajutorul Domnului, programul de pregatire din acest an de studiu are urmatoarea planificare: 27 octombrie 2012, Consiliere pastorala, pastor Ion Damian; 24 noiembrie 2012, Homiletica, pastor Mladin Onisim; 26 ianuarie 2013, Hermeneutica, pastor Hubert Imi; 23 februarie 2013, Conducerea bisericii, pastor Gag Pavel; 30 martie 2013, Eclesiologie, pastor Costea Beniamin; 27-28 aprilie 2013, Evanghelizare si creşterea bisericii, pastor Iuga Romica; 25 mai 2013, Etica si Morala Creştina, pastor Iuga Viorel; 15 iunie 2013, Închinarea si muzica in biserica, pastor Butas Doru.

Pentru detalii si inscreieri in urmatorul Programul de Pregatire ne puteti contacta la adresa de e-mail: damianion@yahoo.com.

Ne rugam ca Dumnezeu sa binecuvanteze lucrarea de pregatire a lucratorilor.

Departamentul de misiune al Comunitatii Baptiste Arad

 

 

Biserica in Misiune - de Caius Obeada»
Intre ciocan si Nicovala - Pastor Pavel Gag»
Bucuria care depaseste marginile pamantului - Pastor Ion Damian»
Spiritul misionar al Bisericii Primare - Pastor Lazar Magu»
Pentru o revigorare a vietii de rugaciune -Pastor Nelu Rosu »
Umblarea cu Domnul - Ticu Moisa»
Nu mai da vina pe circumstante - Pastor Daniel Branzei»
Pledoarie pentru Misiunea Crestina - Pastor Ion Damian»
Visul si Misiunea lui Dumnezeu - Misionar Paul Adrian»
Motivatii biblice pentru implicarea in misiune - Pastor misionar Emanuel Jurcoi»
Misiunea Consilierii Crestine - Pastor Ion Damian»
Bisericile romanesti din Europa.. - Pastor Viorel Candrianu»
Reforma in biserica traditionala - Pastor Cristian Florea»
Ascultarea si comunicarea in procesul de vindecare sufleteasca - Pastor Ion Damian»
Priveste tinta la Hristos! - Pastor Cornel Ghita»
In slujba Celui Prea Inalt! - Pastor Ciprian Ardelean»
Triumful sau tragedia misiunii noastre? - Pastor Radu Ungur»
Sa dam inapoi> NOI?... Nicidecum - Pastor Mircea Toma»
Martorul autentic al lui Cristos - Pastor Florin Balaceanu»
Misiunea iertarii - Pastor Ion Damian»
Ganduri despre misiune - Dr. József Kovács»
Implicarea in lucrarea Imparatiei Domnului Cristos - Pastor Emil Gresinger»
Grupurile celula - ... - Kamal & Lavinia Mounir»
Explicarea principiului 'Oikos-Evanghelism' - Pastor Ghita Marian»
Efecte prezente si astazi ale Rusaliilor - Pastor Ioan Mirăuţe»
Implicatiile Misiunii - Pastor Ion Damian»
Slujitorii Evangheliei - Pastor Ioan Balaciu»

“Importanta evanghelizarii copiilor” – Carmen Guraliuc, revista “Farul Crestin”, Octombrie 2011

BISERICA ÎN MISIUNE

Istoria Misionară a Bisericii Primare

De Caius Obeada

“Cine nu îşi cunoaşte trecutul, va fi condamnat să-l repete.” (Goethe) “Cine nu-si cunoaste  trecutul isi merita prezentul si nu are  dreptul la viitor !” (Nicolae Iorga)

Cele 10 persecutii romane

I.                  64 AD – Persecuția lui Nero

Creștini au fost acuzați și condamnați ca sunt conspiratori în incedierea Romei. Apostolii Pavel și Petru au ajuns victime ai acestei prigoane. Creștinii martiri ai acestei prigoane au fost dați ca hrană fiarelor, decapitați, arși și folosiți candelabre pentru străzile Romei.   

II.               95 AD – Persecuția lui Domitian

O persecuție îndreptată către evrei pentru refuzul de a plăti taxe pentru construirea Templului lui Jupiter. Creștini au fost și ei incluși în această prigoană: Simion din Ierusalim, apostolul Ioan, Flavia fata unui senator Roman, au ajuns victime a acestei prigoane.

III.           109-111 AD – Persecuția lui Traian

Pliny, guvernatorul Nordului Asiei Minore și Bythinia încercând să oprească martirajul creștinilor scrie lui Traian un sfat, explicând cum procedează cu interogările: „I-am întrebat dacă sunt Creștini; dacă au raspuns DA, i-am întrebat a doua și a treia oară, aducându-le aminte de pedeapsă; dacă insistă eu îi condamn și îi trimit la execuție.”

IV.           121-180 AD – Persecuția lui Marcos Aurelius

Marcos Aurelius a schimbat legile ca să acuze direct creștinii pentru toate calamitățile naturale. În est, evrei au început să persecute pe creștini pe o perioadă de 3 ani, până romanii au intervenit. La distrugerea Ierusalimului pentru a II-a oara, 580,000 de crestini au fost omorâți. Aproape întreaga populație a Palestinei a murit sau a fugit. Aceasta a fost ultima distrugere a Israelului pâna la restabilirea din 1948.

V.               193-211 AD – Persecuția lui Septimius Severus

Cezarul a făcut o lege prin care a dorit să oprească răspândirea Creștinismului și orice convertire. Persecuții violente au fost in Cartagina, Alexandria, Roma, și Corint. Tatăl lui Origen (un apologet creștin) a fost decapitat împreună cu mulți din studenții lui.

VI.           235-238 AD – Persecuția lui Maximinus

Maximinus a decis să persecute liderii bisericilor creștine din imperiu. Senatori crestini si lideri de biserici împreună cu familiile lor au primit cununa veșniciei prin martirizarea lor de catre acest cezar.

VII.        249-305 AD – Persecuția lui Decius Traian

Decius a fost convins că o religie de stat este necesară pentru unificarea și stabilitatea imperiului.  Prin legea cezarului cel care nu aducea un sacrificiu pagan pentru imperiu si nu primea un certificat (libellus) era omorât.

VIII.    258 AD – Persecuția lui Valerian

A fost o prigoană fără milă pentru cei care au refuzat să aducă sacrificii păgâne pentru imperiu. Episcopul Romei, Cartaginei si Spaniei au fost omorâți.

IX.           303-311 AD – Persecuția lui Diocletian și Galerius

Diocletian a dăramat bisericile, a ars cărțile sacre și arestat pe toți lideri creștini. Galerius a recomandat să ardă pe fiecare creștin din imperiul Roman.

X.               308-324 AD – Persecuția lui Licinius

Licinius a devenit un dușman al creștinismului acuzând bisericile că se roagă pentru Constantin și nu pentru el. A omorat episcopi, a ras biserici depe fața pământului, a crucificat pe credincioși. Aproximativ 3.500 de lideri ai bisericilor au fost omorâți si 750.000 de credincioși pe o perioada de 10 ani. Licinius a condus ultima persecuție a biserici înainte de domnia lui Constantin care a dat libertate biserici si recunoscut Creștinismul ca religie oficială a imperiului Roman.

MISIUNEA BISERICII ÎN PERIOADA ANTE-NICEEA

110 AD – biserici Celtice sau format in Anglia;120 AD – evidențe a Creștinismului sunt găsite în România;130 AD – Moldova are evidențe de comunități creștine, iar în vest in Portugalia și Maroc;140 AD – evidențe creștine în Wales;150 AD – evidențe creștine in sudul Germaniei, Augsburg devenind centrul creștinilor din sudul Germaniei;180 AD – evidențe creștine sunt găsite in Scoția;190 AD – evidențe creștine în nordul Africi, Kurdistan, Hindu Kush, și în nordul mării Caspice; 200 AD – evidențe creștine în Slovenia, Elveția, Sahara, Belgia, Ungaria, Ukraina, și Gibraltar;  225 AD – evidențe creștine in Persia care aveau peste 20 de episcopi;250 AD – evidențe creștine în Irlanda;280 AD – evidențe creștine în Uzbekistan și Tajikistan.

La începutul secolului III următoarele popoare erau increștinate: triburile Gaetuli, Mauri, regiuni din Spania si multe din triburile Gaul, o parte din Britania, Sarmatae, Dacia, Germania, Scythiani și multe alte provincii și insule împrăștiate în jurul imperiului Roman. La sfârșitul primului secol probabil nu erau mai mult de 100 de biserici. Până la 150 AD latina devine limba oficială a comunităților creștine înlocuind greaca care dominase creștinismul peste 100 de ani. La 150 AD școala de cateheză, de la Alexandria, i-a ființă. La 190 AD Noul Testament a fost tradus in latină. După 6 generații de la domnul Cristos 2.4% din populația lumii este Creștină, 9.3% este evanghelizată, Scripturile sunt traduse in 7 limbi si 1.5% din întreaga creștinătate au murit ca martiri.

FACTORI CARE AU CONTRIBUIT LA CREȘTEREA BISERICII: Sistemul transportului Roman; pax romana (pacea Romană); universalitatea limbii grecești; cultura și filozofia grecească încurajau descoperirea adevărului, punând deoparte superstitia si reliigiile păgâne; prezența sinagogilor în tot imperiul Roman.

Influența politica: unitate și diversitate, pacea romană, drumurile romane, armata romană, ocuparea romană. Influență intelectuala si culturala: limba greagă si filozofia. Influența religioasa ebraică: monoteismul, speranța Mesianică, sistemul etic a culturi evreiești, Scripturile Vechiului Testament, filozofia istoriei, inchinarea în sinogogi.

CREȘTEREA BISERICII ÎN SECOLUL DOI ȘI TREI: Evreii au refuzat să primescă pe evangheliști în sinagogi, adunările în case devenind centru principal pentru învățătură și predicare. În ciuda persecuției biserica a crescut în aceste secole. La 202 AD, în Egipt creștini au fost martirați în peste 100 de zile. La 251 AD, Eusebiu scrie că la Roma erau peste 46 presbiteri, 7 diaconi, 42 preoți cu o congregație de peste 30,000 care se adunau în grupuri mici pe case. La 300 AD, erau peste 40 de biserici in Roma, aproximative 5% din populatie era creștină. La 325 AD,  3-4 milioane de creștini erau în împărăția Romană. La 410 AD, 25% din populatia lui Uzbekistan și Tajikistan erau creștini.

La ani 300 AD, 7.3% din populația lumii este creștină, 17.1% din lume este evanghelizată, Scripturile sunt traduse in 10 limbi. De la 33 AD pina la 300 AD, 627,000 de crestini au ajuns sa moara pentru credința.

METODA MISIUNII: predicarea publică, ucenicizarea noilor convertiți, au folosit propriile case, mărturia personală, mărturia publică în fața tribunalelor, servicii sociale.

MISIUNEA BISERICII ÎN PERIOADA POST-NICEEA

Ostilitățile politice din perioada Ante-Nicea au dispărut prin Edictul de la Milano, care a mai fost cunoscut si sub numele de Edictul Toleranței (“Scopul nostru este de a acorda atât creştinilor cât și altora autoritatea deplină ca fiecare să urmeze orice credință dorește…”)

Legătura dintre biserică și stat a existat din secolul 4 până în zilele noastre. Constantin în efortul de a împăca pe episcopii primelor secole a făcut remarca: „Certurile în biserică sunt mai rău decât războilul.”

FACTORI GENERALI CARE AU AFECTAT CREȘTEREA BISERICII ÎN PERIOADA POST-NICEEA: Cezarul a favorizat implicarea guvernului în problemele bisericii; mari grupuri păgâne cucerite de imperiu Roman au ajuns să fie ușor evanghelizate; guvernul a avut nevoie de o religie de unitate; emigrarea triburilor pe teritoriul imperiului Roman a expus pe mulți la Creștinism; pe o perioada de câteva sute de ani succesul bisericii sa datorat oportunității create de libertatea religioasă; sistemul parochial a început la anul 330 AD; Constantin face comandă la 50 de volume a Bibliei în limba greacă pentru a fi folosite în bisericile Constantinopolului; la 327 AD, Biserica a decis Canonul Noului testament la 27 de cărți; la 405 AD, Jeronim a terminat traducerea Biblie in limba latină; cultura romană a avut o influență asupra bisericii creștine.

În această perioadă biserica a suferit multe atacuri doctrinare, astfel că entuziasmul evanghelistic se stinge. Creștinismul devine religie de stat, adunările sfinților sunt umplute cu creștini nominali, mai puțini interesați în spiritualitatea bisericii. Creștinismul ajunge la modă, întrunirile de casă sunt înlocuite cu spectacole elaborate, mărturia personală este înlocuită de mărturisirea de credință aprobata de Sinoadele Bisericești.

În această perioada Creștinismul se extinde în imperiu incluzând Vizigoții, Burgunzii, Vandalii din nordul și nord-estul imperiului și citeva din triburile Arabe din est. În 345 AD, erau 500,000 de călugări (7% din populația Egiptului). La 380 AD, orașul Antiohia numara aproximativ o populație de 150,000 locuitori din care 50% sunt creștini. La 500 AD, erau adunări creștini în India și Ceylon, în Arabia și Persia. Numărul total de Creștini a fost estimat la 3-8 milioane.

 „Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă.Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă.Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.” Matei 5:14-16

Între Ciocan şi Nicovală

În partea a doua a Cărţii Regilor există o poveste remarcabilă, care ilustrează foarte bine ce înseamnă să fii prins între ciocan şi nicovală.

Regele Siriei şi-a adunat întreaga armată şi a asediat oraşul Samaria. Asediul a durat atât de mult, încât oraşul a fost condamnat la înfometare.

În acest timp, patru leproşi sufereau şi ei de foame la porţile oraşului, întrebându-se ce ar putea face pentru a supraveţui. Nu voiau să se întoarcă în oraş, fiindcă nici acolo nu aveau ce mânca. Dar nu voiau nici să rămână în faţa porţilor, pentru că aveau să moară cu siguranţă odată cu atacul sirienilor.

Totuşi, s-au gândit că a face ceva era mai bine decât a nu face nimic, pentru că statul lor pe loc însemna moarte sigură. Aşadar, s-au hotărât să meargă în tabăra sirienilor şi să se predea. Când au ajuns acolo, au descoperit cu surprindere că sirienii fugiseră. Se pare că auziseră nişte zgomote înfiorătoare şi, închipuindu-şi că sunt atacaţi de duşmani, fugiseră pe dealuri fără să-şi mai ia lucrurile cu ei.

Când au intrat în tabăra pustie, leproşii au descoperit o grămadă de provizii proaspete şi au mâncat pe săturate. Au strâns prada din corturile goale şi s-au întors în oraş ca să anunţe vestea cea bună.

Această poveste ne oferă învăţăminte preţioase despre ce anume trebuie să facem, atunci când ne simţim prinşi între ciocan şi nicovală. Vom examina câteva din principiile testate pe care ni le dezvăluie povestea leproşilor, ce ne vor ajuta să depăşim situaţiile dificile.

În primul rând, povestea celor patru leproşi ne reaminteşte că nu ne putem întoarce înapoi. De câte ori n-am vrea să ne reîntoarcem în trecut? Poate tânjiţi după „vremurile bune de odinioară”. Sau poate aveţi impresia că necazurile trecutului v-au împins către un şir nesfârşit de eşecuri. Pe scurt, vă simţiţi prinşi în capcana trecutului, întemniţaţi în trecut, iar când se întâmplă asta, suntem incapabili să trăim în prezent sau să privim spre viitor. Dar, dacă vrem să ne bucurăm de o viaţă rodnică, trebuie să rupem legăturile cu trecutul şi să părăsim poziţia dintre ciocan şi nicovală.

Uneori rămânem împotmoliţi în trecut. Din punct de vedere emoţional, prindem rădăcini în trecut. Deplângem ce-a fost şi nu ştim să lăsăm trecutul în urmă. Dar trebuie să apucăm taurul de coarne şi să escaladăm zidurile, fiindcă altfel nu vom reuşi în viaţă.

Al doilea principiu pe care-l putem învăţa din parabola celor patru leproşi este că nu putem rămâne pe loc. Unul dintre cele mai mari pericole este să fim prinşi între ciocan şi nicovală şi să nu facem nimic pentru a scăpa. Când nu acţionăm, descoperim că viaţa stagnează, încetăm să mai fim productivi şi nu ne mai putem bucura de viaţă. Dacă vrem cu adevărat să depăşim zidurile din viaţa noastră, trebuie să construim cu creativitate nişte uşi – pentru că acestea nu vor apărea de la sine!

De multe ori, când ne aflăm între ciocan şi nicovală, rămânem pe loc căutându-ne scuze. Ne spunem: „voi merge mai departe atunci când voi găsi un plan potrivit sau o strategie bună”. Dar zilele trec, iar noi nu mai rezolvăm niciodată problema.

John Wesley, fondatorul mişcării metodiste, avea un temperament înflăcărat şi nimic nu-l întărâta mai mult decât acea mişcare religioasă populară în vremea lui, cunoscută sub numele de Mişcarea Tăcută.

Liniştiţii adepţi aveau convingerea că, de vreme ce Dumnezeu este atotputernic, le va da de ştire credincioşilor săi ce au de făcut şi când anume. Prin urmare, stăteau şi se rugau toată ziua, aşteptând ca Dumnezeu să le spună ce să facă. După cum era de aşteptat, n-au făcut niciodată nimic!

Chiar dacă această mişcare s-a stins, sunt o mulţime de oameni care practică şi astăzi filozofia veşnicei aşteptări. Wesley a fost un om de acţiune, iar filozofia lui este total opusă celei a adepţilor Mişcării Tăcute.

Atitudinea lui era următoarea: Dumnezeu ţi-a dat un creier; Dumnezeu ţi-a dat o mulţime de talente şi aptitudini; Dumnezeu ţi-a dat chemarea de a-i servi în numele Lui pe cei aflaţi în nevoie; în lume şi în biserică sunt nevoi nenumărate; prin urmare, aceste nevoi reprezinta chemarea ta. Deci, haideţi să ne rugăm şi … să acţionăm!

Al treilea principiu: dacă nu ne putem întoarce înapoi şi nu putem rămâne acolo unde suntem, atunci singura soluţie este să mergem înainte. Asta au făcut şi cei patru leproşi. Dacă voiau să supravieţuiască, singura soluţie era să se ducă în tabăra sirienilor.

Leproşii au găsit mâncare şi provizii din belşug pentru că au mers înainte. Belşugul este la îndemâna tuturor – cu condiţia să pornim în căutarea lui! În Scriptură scrie: „Caută şi vei găsi”, nu-i aşa? Nu se spune: „Rămâi acolo unde eşti şi vei obţine ceea ce vrei”. Caută şi vei găsi. Primul pas către prosperitate este să o cauţi!

Când ne îndreptăm direct spre problemele noastre şi ne oprim abia când ajungem faţă-n faţă cu ele, se va deschide o poartă, lăsându-ne să mergem înainte. Însă atunci când doar încercăm să ne apropiem sau ne oprim înainte de a ne confrunta direct cu problema, aceasta nu se va da la o parte. Pentru a depăşii obstacolele, trebuie să le privim în faţă.

Putem să ne bucurăm de belşug dacă ne asumăm riscuri şi mergem înainte, aşa cum au făcut cei patru leproşi. Povestea lor ne învaţă că, atunci când ne aflăm într-o situaţie dificilă, nu putem da înapoi şi nici nu putem rămâne pe loc. Singura soluţie este să înfruntăm problemele şi să mergem înainte.

În esenţă, nu circumstanţele ne determină rezultatele, ci felul în care alegem să ne comportăm în acele circumstanţe.

Pastor Pavel Gag

 

Bucuria care depaseste marginile pamantului

„… bucurati-vã cã numele voastre sunt scrise în ceruri.” Luca 10:22

„Cine vã ascultã pe voi, pe Mine mã ascultã; si cine vã nesocoteste pe voi, pe Mine mã nesocoteste; iar cine mã nesocoteste pe Mine, nesocoteste pe Cel ce m-a trimis pe Mine.” Cei saptezeci s-au întors plini de bucurie si au zis: „Doamne, chiar si dracii ne sunt supusi în Numele Tãu.” (Luca 10:16-17) Ucenicii se intorc din misiunea incredintata lor de catre Mantuitor si isi exprima bucuria, implinirea sufleteasca pe care ei o au in urma realizarii lucrarii si a roadelor spirituale pe care le-au vazut.

Ucenicii au plecat in misiune ascultand de Domnul Isus si trecand peste obstacolele din teren, obstacole identificate chiar inainte de a fi implicati in aceasta misiune: „Duceti-vã; iatã, vã trimit ca pe niste miei în mijlocul lupilor.” (Luca 10:3) Ascultarea ucenicilor de Mantuitor arata dragostea si credinciosia pe care acestia o au fata de Fiul lui Dumnezeu si pentru lucrarea Sa.

S-ar putea ca unii, auzind la ce fel de obstacole sunt expusi si estimand inainte pretul pe care trebuie sa il plateasca pentru lucrarea Domnului, sa nu isi mai doreasca sa faca acea lucrare a lui Dumnezeu. Altii, observand obstacolele in timpul slujirii, pot decide ca trebuie sa renunte. In ambele cazuri nu este dovedita ascultarea de Domnul Isus. Neascultarea de chemarea Domnului la misiune pentru crestini este in total contrast cu ascultarea Mantuitorului cu privire la planul de mantuire a lui Dumnezeu care a implicat Jertfa Domnului Isus pentru pacatosi.

Ucenicii asculta de chemarea misionara primita de la Domnul Isus, o implinesc cu toata daruirea lor, iar apoi se bucura vazand roadele spirituale pe care Dumnezeu le aduce in urma slujirii lor. Colaborarea lui Dumnezeu cu credinciosii Sai in lucrarea Sa,\ este un har pe care Domnul il ofera crestinilor.

„Totusi, sã nu vã bucurati de faptul cã duhurile vã sunt supuse; ci bucurati-vã cã numele voastre sunt scrise în ceruri.” (Luca 10:20) Desi ucenicii au o bucurie imediata in urma slujirii lor in lucrarea Domnului, Mantuitorul le aduce aminte ca slujirea lor este rasplatita in Imparatia lui Dumnezeu si ca bucuria lor depaseste marginile pamantului prin faptul ca numele lor „sunt scrise in ceruri”. Uneori, crestinii pot privi doar la bucuria imediata a slujirii lor, de exemplul la cresterea numerica a bisericii locale precum si alte rezultate pe care ei le pot masura imediat, insa acestia nu trebuie sa uite ca slujirea lor este rasplatita de Dumnezeu in Imparatia Sa, indiferent de ceea ce ei pot evalua in termeni pamantesti. Martirii nu se mai pot bucura motivati de o evaluare pentru aici si acum, ei sufera si mor pentru credinta lor in Domnul Isus si se bucura de ceea ce va urma pentru ei in Imparatia lui Dumnezeu pentru ca numele lor sunt scrise in ceruri.

„În ceasul acela, Isus S-a bucurat în Duhul Sfânt si a zis: „Tatã, Doamne al cerului si al pãmântului; Te laud pentru cã ai ascuns aceste lucruri de cei întelepti si priceputi, si le-ai descoperit pruncilor. Da, Tatã, fiindcã asa ai gãsit cu cale Tu.” (Luca 10:21) Slujirea ucenicilor, care a dus la implinirea lucrarii primite de la Fiul lui Dumnezeu, bucura pe Domnul Isus. Trebuie subliniat faptul ca Domnul Isus se bucura nu cand ucencii au plecat in misiunea Sa, ci cand acestia s-au intors. Mantuitorul se bucura fiindca ucenicii au ascultat de El si au mers savarsind lucrarea Sa. Lucrarea lui Dumnezeu, la care credinciosul a fost chemat si pe care acesta a finalizat-o, bucura pe Domnul Isus.

Prin harul lui Dumnezeu, slujirea misionara a crestinilor, implicarea noastra in lucrarea lui Dumnezeu ofera o bucurie care depaseste marginile pamantului, bucuria de a avea numele scrise in ceruri. Dumnezeu binecuvanteaza implicarea noastra in lucrarea Sa: Evanghelia este vestita pacatosilor si multi se intorc la Dumnezeu, Domnul Isus se bucura, noi ne bucuram vazand cresterea Imparatiei Domnului in inimile semenilor nostri si suntem fericiti fiindca vom fi impreuna pentru totdeauna cu Dumnezeu, pe  care Il iubim si Il slujim acum si aici, pe pamant.

Implicarea noastra in lucrarea, in misiunea Domnului, conform chemarii Sale,  ne ofera prin harul lui Dumnezeu sensul vietii noastre, bucuria si fericirea noastra ce are in vedere existenta noastra pe pamanat, cat si in vesnicie cu El. Bucuria noastra este data si masurata de raspunsul nostru la chemarea pe care Domnul ne-o face la mantuire, iar apoi la slujire.

Pastor Ion Damian

 

Spiritul misionar al Bisericii Primare

Într-o lume a schimbării şi vitezei, a relativismului şi sedentarismului spiritual, a materiei în defavoarea spiritului, Biserica trebuie să se regăsească şi apoi să-şi redefinească statutul, misiunea şi strategia. Pentru a ne regăsi în acest context atât de complex şi versatil, e necesar să revenim la origini, să redescoperim Biserica Primară, ca apoi, edificaţi şi încurajaţi, să desenăm următorii paşi, spre un viitor relevant şi acordat la planul divin din veşnicie. Noi existăm astăzi pentru că a existat la început o Biserică Primară, care a făcut misiune, iar apoi, acest spirit misionar a fost păstrat, de multe ori cu sacrificii inimaginabile, de înaintaşii credinţei noastre. Vă propun, aşadar, spre zidirea noastră spirituală, o incursiune în vremea primilor creştini…

Despre Biserica Primară se poate spune că a fost o biserică interesantă şi interesată.

Interesantă, prin creşterea ei numerică şi spirituală, şi interesată prin priorităţile pe care şi le-a stabilit şi urmărit încă de la început.

A fost interesată de Dumnezeu – să-L cunoască, să-L glorifice, iar în al doilea rând, a fost interesată de oameni – mântuirea lor şi nevoile lor materiale. Privind la creşterea ei spectaculoasă, putem concluziona neechivoc că spiritul misionar a avut cu cine şi prin cine să lucreze. Despre această desfăşurare de putere şi de lucrare, Biblia evidenţiază detalii importante. Spiritul misionar a fost transmis de însuşi Domnul Isus – marele misionar al planetei. Apoi, după ce a înfăptuit şi miracolul suprem al Învierii, El le-a poruncit uncenicilor Săi să continue misiunea începută de El: „ Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile”.

Fratele Liviu Olah spunea până la saturaţie că Dumnezeu a avut un singur fiu, şi pe acela l-a făcut misionar.

Apoi, spiritul misionar a fost întreţinut de apostoli – Petru, Ioan, Pavel, Toma –ucenici de mare impact spiritual, care au proclamat Evanghelia în Ierusalim, Iudeea, Imperiul Roman, India, etc.  Este cunoscut despre Apostolul Pavel faptul că a pătruns chiar până în casa Cezarului.

De asemenea, spiritul misionar a fost preluat de credincioşi . După prigoana din Ierusalim, aceştia proclamă în continuare, aşa cum au fost învăţaţi, Evanghelia, cu putere. Este notabilă precizarea despre cei din Filipi şi Tesalonic, cum că au luat parte la proclamarea Evangheliei. În Faptele Apostolilor cap. 11 este notată lucrarea misionară a celor ce au trăit la Ierusalim experienţa Rusaliilor şi care, dispersaţi în imensitatea Imperiului, au oferit  mai întâi Evangelia şi abia apoi a urmat oferta mercantilă.

Despre misiunea Bisericii Primare putem observa următoarele caracteristici:

–         Uneori, a fost o misiune aleatorie , ca cea din Faptele Apostolilor 8:4 – mergeau din loc în loc, şi, unde ajungeau, prezentau Evanghelia. Aşa, de exemplu, a ajuns Filip în cetatea Samariei.De aici înţelegem că spiritul misionar este spontan. Trebuie să fim pregătiţi oricând să dăm seamă de credinţa care este în noi şi să dorim s-o împărtăşim.

–         Alteori a fost o misiune forţată, ca cea din F. A. 11:19 – ucenicii au fost forţaţi să plece din Ierusalim, unde se simţeau foarte bine, şi astfel au devenit misionari.Se citeşte printre rânduri necesitatea de a părăsi zona de comfort personal în anumite cazuri, dacă dorim să ne facem utili misiunii.

–         De cele mai multe ori, însă, misiunea în Biserica Primară a fost organizată, planificată. Aşa au fost călătoriile misionare ale apostolului Pavel. După fiecare călătorie misionară, apostolul ţine legătura cu bisericile înfiinţate prin epistole şi prin implicarea personală în rezolvarea  problemelor. De aici rezultă importanţa relaţionării relevante şi constante cu cei misionaţi.

–         Un alt detaliu important în misiunea Bisericii primare este legat de economia internă a acestor misiuni. Putem observa o călăuzire specială a celor implicaţi. De exemplu, în a doua călătorie misionară a apostolului Pavel, Duhul Sfânt îl conduce explicit spre Macedonia, unde urmează o revărsare de har. Totodată, Duhul Sfânt îi descoperă misionarului Pavel o strategie specială de lucru – implicarea în oraşe mari, implicarea în viaţa unor oameni importanţi , apoi implicarea în capitala Imperiului. Toate aceste bătălii misionare au avut însă nevoie de o susţinere specială – în F. A. 11:21 se precizează faptul că mâna Domnului era cu ei, iar în Efeseni 6, apostolul  Pavel cere ca biserica locală să se roage pentru el. Prezentarea acestor detalii nu este întâmplătoare, ci are menirea să ne mobilizeze la misiune.

„Cine nu misionează demisionează„  s-a spus de multe ori. Să nu uităm că un dar nefolosit îşi pierde puterea  iar un credincios care nu-şi declină credinţa prin vorbe şi fapte riscă să moară. Şi tot despre importanţa mărturiei noastre, să ne amintim un mare adevăr: faptele noastre vorbesc mai tare decât cuvintele noastre.

Domnul nostru cel veşnic viu să ne călăuzească spre sufletele peirdute din apropierea noastră şi să ne dea o mărturie puternică prin dragostea lui Hristos. Fiţi binecuvântaţi!

Pastor Lazar Magu

 

Pentru o revigorare a vietii de rugaciune

In vremuri in care multi si-au pierdut rabdarea sau echilibrul din cauza intarzierii aparitiei unei treziri mult visate, m-am gandit ca inainte de a astepta la altii sau la comunitatile din care facem parte, mai potrivit ar fi sa ne reevaluam propria noastra viata spirituala, mai precis lipsurile din ea, ce impiedica trezirea.

Dupa cum se stie din Biblie si istorie, intodeauna la baza trezirilor veritabile regasim rugaciunea, viata sfanta, puterea Cuvantului. Deci, cred ca daca ne dorim sincer trezirea, ar trebui ca inainte sa avem asteptari de la altii, sa incepem ridicarea standardului spiritual propriu si sa ne revigoram „viata de rugaciune”.

In ceea ce ma priveste, as dori sa va marturisesc doua secrete ale rugaciunii ce mi-au revolutionat viata spirituala si au adus multe roade Domnului in cei peste douazeci de ani de slujire. Imi amintesc cum prin anul 1988, proaspat absolvent al Politehnicii, imi cautam parca fara succes locul in biserica, resimtind totodata un gol in relatia mea cu Dumnezeu. Dandu-mi seama de subrezimea vietii de rugaciune, inspirat de Duhul Domnului, am inceput sa ma documentez in aceast domeniu si sfatuindu-ma si cu pastorul de atunci, Doru Hnatiuc, iata ce a revigorat viata mea, a grupurilor de partasie din care am facut parte si respectiv a Bisericii unde slujesc: structurarea timpului de rugaciune (un timp zilnic de rugaciune ce da sens si plenitudine comuniunii cu Domnul: lauda si inchinarea, pocainta si marturisirea, cereri si mijlociri, multumire si recunostinta) si sistematizarea vietii de rugaciune (un program saptamanal de rugaciune).

 

LA RUGĂCIUNE

Uniţi-vă în rugăciune, sfinţi,

Trăim vremuri de mare încercare,

Când Dumnezeu Îşi pregăteşte prinţi,

S-arate dragostea Lui jertfitoare.

 

Să proclamaţi doar numele Lui Sfânt

Şi însoţiţi cu Duhu-n greu şi bine,

Priviţi: Hristos nu mai e în mormânt,

Ci-n dreapta Tatălui, la rugăciune!

 

Continuaţi cu cereri, mijlociri

Să progresăm veşnic în închinare

Şi să-ndrăznim, chiar de vom fi martiri,

Răsplata-n veşnicie va fi mare!

Pastor Nelu Rosu

 

UMBLAREA  CU  DOMNUL

„Enoh a umblat cu Dumnezeu…“ (Geneza 5.24)

„…şi au priceput că fuseseră cu Isus.“(F.A. 4.13)

Umblarea cu Domnul reflectă crâmpeie de Cer lucitoare,

Aşa cum şi Luna revarsă lumina ei toată din Soare.

Privind spre creştinul ce zilnic din Apa cea Vie se-adapă,

Că umblă-mpreună cu Domnul, destui ar putea să priceapă…

 

Când stol de viclene ispite îi dau fără tihnă târcoale

Şi nu izbutesc să-l înece în clocot de negre răscoale,

Că umblă-mpreună cu Domnul nu-i asta o vie dovadă?!

Ba da, căci o minte lucidă nu-ntâmpină piedici s-o vadă…

 

Când bate-un prieten la uşă în oră de noapte târzie

Cerând cu-mprumut nişte pâine, iar gazda nu-arată mânie;

Sau când mijloceşte fierbinte să smulgă făptaşul din tină,

Că umblă-mpreună cu Domnul e clar ca a zilei lumină…

 

Când scoate ligheanul slujirii şi grabnic încinge ştergarul,

Când toarnă pe rană balsamul ce poate s-astâmpere jarul,

Când umerii tari îşi apleacă sub trupul răpus de-oboseală,

Că umblă-mpreună cu Domnul, mai vezi un motiv de-ndoială?!

 

Când Tatăl permite Satanei pe omul credinţei să-l cearnă,

Să-i zgâlţâie casa prin valuri, sau laţuri în drum să-i aştearnă,

Iar omul surâde statornic, chiar dacă şi moartea l-ar paşte,

Că umblă-mpreună cu Domnul, ce minţi n-ar putea recunoaşte?!

 

Când răii aruncă spre ramuri cu pietre sau ploi de ciomege,

Iar el, drept răspuns, le dă poame şi face din asta o lege,

Că umblă-mpreună cu Domnul vedea-vor atunci şi vrăjmaşii,

Fiindcă precum e Stăpânul, asemenea Lui şi urmaşii…

 

O, Doamne Isuse, ascultă adâncile mele suspine

Şi-ajută-mi ca, până la capăt, să umblu-mpreună cu Tine!

Iar când mi-oi sfârşi alergarea în mult aşteptata Cetate,

Porni-vom din nou împreună pe alte cărări neumblate…

Ticu Moisa

 

 

Nu mai da vina pe circumstanțe!

„Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni pînă la seceriş? Iată, Eu vă spun: Ridicaţi-vă ochii, şi priviţi holdele, cari sînt albe acum, gata pentru seceriş“ – Ioan 4:35

Ioan 4 ne pune înainte evanghelizarea din Samaria. Este pentru prima dată când mi s-a arătat un unghi de vedere la care nu mă gândisem. Nicăieri nu păreau condițiile pentru evanghelizare mai neprielnice ca atunci și acolo: relații etnice rupte de sute de ani între evrei și samariteni, un dispreț și o antipatie seculară, o femeie de condiție îndoielnică nu poate fi un evanghelist credibil, etc. Ucenicii priveau acel popas doar ca pe o escală nedorită, într-un teritoriu ostil. Ei nu s-au putut duce „la samariteni“ în case să mănânce, ci doar s-au dus să cumpere ceva ca să mănânce „în natură“. Cu cât mai puțin contact cu acei oameni, cu atât a fost mai bine! Atâta și așa au văzut ochii lor!

Ochii Domnului vedeau însă altfel! De acolo și corectarea de mai sus. Seceratul de suflete nu se face după o lege a timpului potrivit, a locului potrivit, după planificarea probabilităților necesare. Nu trebuie să „treacă patru luni“, ca să ne apucăm de lucru …

Ce ziceți?Sub mormanul de prejudecăți, ne așteaptă multe inimi care gem, pregătite.

Pastor Daniel Branzei

 

Pledoarie pentru Misiunea Crestina

Chemarea Domnul Isus este: “Vino dupa Mine!” (Luca 9:59), iar apoi El incredinteaza o responsabilitate: “tu du-te de vesteste Imparatia lui Dumnezeu” (Luca9:60). Chemarea la mantuire este urmata imediat de chemarea la slujire. In timp ce o persoana chemata se scuza, Mantuitorul ii adresa acesteia chemarea la slujire sa vesteasca Imparatia lui Dumnezeu.

Marturiile celor care se intorc la Dumnezeu arata clar ca odata ce acestia au inteles si au constientizat chemarea la mantuire, au raspuns pozitiv imediat. Auzim adesea marturiile celor care se convertesc: “Imi pare rau ca nu m-am intors la Dumnezeu mai demult!” Odata ce pacatosul intelege harul manturii pe care Dumnezeu i-l ofera si inima ii este convinsa de Duhul Sfant, acesta nu mai doreste sa stea in starea de pacat si sa astepte pedeapsa pentru pacatele sale, ci in mod urgent o astfel de persoana se pocaieste si se intoarce la Dumnezeu. Daca persoana convinsa de Duhul Sfant ca este pacatoasa doreste sa raspunda imediat chemarii la mantuire, de ce aceasta nu ar raspunde la fel de repede si chemarii la slujire? Slujirea Domnului Isus inseamna “du-te de vesteste Imparatia lui Dumnezeu” prin diferite moduri in care Duhul lui Dumnezeu indruma si calauzeste, atat pentru convertire, cat si pentru zidire spirituala.

Credinciosul vesteste Evanghelia cu dragoste si pasiune pentru cei pierduti. Este bine sa nu uitam starea celor pierduti: sunt creati de Dumnezeu si au suflet de la El, s-au indepartat de Dumnezeu, au pierdut calea pentru a se intoarce, merg fara sa stie incotro, au sperante desarte si zadarnice, au nevoie urgenta de ajutor pentru a reveni acasa, la Dumnezeu. De asemenea, cei pierduti au nevoie sa constientizeze ca sunt pierduti, sa-si doreasca sa fie gasiti, sa se lase gasiti, sa Il iubeasca si sa Il doreasca pe Dumnezeu, sa asculte de Dumnezeu pentru reabilitatea lor, sa se reintegreze in familia lui Dumnezeu si sa Il slujeasca pe Dumnezeu. Scriptura ne arata planul lui Dumnezeu pentru cei pierduti, care trebuie iubiti, cautati, gasiti, invatati, adusi inapoi la Dumnezeu, confruntati cu decizia personala de a se intoarce la Dumnezeu prin lumina si calauzirea oferita de Duhul Sfant.

Privind in Evanghelia dupa Luca 9:37-62, intelegem ca orice om Il poate urma pe Domnul Isus. A urma pe Domnul Isus implica decizia personala, iar decizia personala trebuie sa invinga orice bariera. Apoi invingerea barierelor lasa deschis drumul umblarii cu Domnul Isus.

Concluzionam privind la urmatoarele versete Biblice: Luca 9:62 „… Oricine pune mâna pe plug si se uitã înapoi, nu este destoinic pentru Împãrãtia lui Dumnezeu.”; Luca 15:7 “Tot asa, vã spun cã va fi mai multã bucurie în cer pentru un singur pãcãtos care se pocãieste …” si 2Corinteni 5:20  “Noi, dar, suntem trimesi împuterniciti ai lui Hristos; si, ca si cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vã rugãm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împãcati-vã cu Dumnezeu!”

Pastor Ion Damian

 

„VISUL ŞI MISIUNEA LUI DUMNEZEU”

Dumnezeu ne-a lăsat să trăim în aceste vremuri tulburi pentruca prin ceeea ce facem să-L glorificăm  şi să implinim cu responsabilitate „Visul şi Misiunea Lui”. Înţelegînd faptul că fiecare avem un rol în această călătorie ne ajută să ştim că viaţa are scop şi merită investită în „visul Lui”. Gen.1:26-28, 12:1-4. „În acest context este evident că „viaţa şi misiunea” au sens şi semnificţie doar dacă se aliniază scopului cu care au fost concepute:”Glorificarea lui Dumnezeu prin răspândirea chipului lui Dumnezeu, adică popularea pământului cu fii şi fiice de Dumnezeu.” Căutăm adesea modalităţi prin care să motivăm fiecare membru să-şi găsească locul în trupul lui Hristos şi într-un fel misiunea propie ancorată în misiunea bisericii unde slujim. Azi auzim mai des pe mulţi spunând că avem „oameni plătiţi” pentru cutare şi cutare lucrare în biserică şi în cîmpul de misiune al bisericii. „Să înţeleg că prin aceasta că nu trebuie să fiu doar un participant activ la serviciile bisericii?” „Fiecare ar trebui să cunoaştem „visul şi misinunea Lui” chiar dacă slujind în biserica locală nu ne dăm seama de misiunea ei?”

Cuvîntul „misiune” are încărcătura care defineşte „ceva ce ai de făcut”. Vasile Breban în „Dicţionar al limbii romîne contemporane” ediţia 1980 scrie: „Însărcinare dată cuiva, rost, menire. Misiune diplomatică. Instituţie religioasă prin care se propagă creştinismul într-o ţară cu altă religie”. Dumnealui descrie sensul personal, naţional şi global al „misiunii”.

Apostoloul Pavel prezintă bisericii din Colose taina pe care Dumnezeu i-a descoperit-o. Coloseni  1:26-29 „Vreau să spun taina ţinută ascunsă din veşnicii şi în toate veacurile dar descoperită acum sfinţilor lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă de cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia  între Neamuri, şi anume: Hristos în voi nădejdea slavei. Pe El îl propovădim noi şi sfătuim pe orice om şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişez pe orice om desăvîrşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu şi mă lupt după lucrarea puterii Lui care lucrează cu tărie în mine”. Misiunea este lucrarea la care ai înţeles personal sau am înţelesc ca biserică, că Domnul te (ne) cheamă ca să slujeşti (slujimm). Ap Pavel scrie despre David în Faptele Ap 13:36 „David după ce a slujit celor din vremea lui după planul lui Dumnezeu …” Moise după ce este salvat de Dumnezeu, învaţă apoi la cea mai bună şcoală a vremii în Egipt. Crede că înţelege misiunea printre evreii robi în Egipt. Dumnezeu vrea să-l şcoleze la cea mai bună şcoală a vieţii în „pustie” timp de 40 de ani. Păstorind oile socrului său la rugul aprins este întîlnit de  Dumnezeu care ÎI dă „misiunea de a scoate poporul evreu din robie şi a-l duce spre Canaan. Într-un material de misiune al BEE-ului (Educaţie Biblică prin Extensie) numit Kayros am găsit prezintată misunea în trei etape. Am actualizat acele etape la „Misiunea noastră ca români”:

E1 Misunea între romănii din România – în aceeaşi cultură.

E 2 Misunea făcută de români printre românii răspânduiţi – în altă cultură, ţări.

E 4 Misiune făcută de români printre alte naţiuni pe întreg globul unde nu se vorbeşte limba română.

Ev. Gen.1:27-29, Ev.Mat 28:18-20. Fapt. Ap 1:8.

Trăsături prin care descoperim un „misionar chemat a sluji în altă cultură”:

  1. Misionarul are o mare chemare de la Dumnezeu si o dorinţă puternică de a sluji      lui Dumnezeu in altă cultură.
  2. Pot exista multe “obstacole” pentru un “misionar”, asa că este      important să acţioneze cu putere de Sus pentru implinirea      viziunii date de Dumnezeu.
  3. În călatoria misionarului la alte popoare acesta caută      intenţionat, să înţeleagă cultura, înveţe limba, deosebească religiile şi să aplice      valorile şi poruncile biblice în altă cultură.

Declaraţia de misiune a bisericii şi cea personală ne ajută şi încurajează să fim cu impact ca misionari ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Iată la ce anume ne mai ajută declaratiile de „misiune”:

– Oferă încurajare bisericii şi susţinere în vremuri dificile (rugăciune şi sprijin material, încurajare)

– Arată încotro se derulează deciziile şi activităţile bisericii şi ale misionarilor

– Motivează şi echipează permanent (fapt ce duce la dezvoltarea bisericii şi a misionarilor)

– Re-focalizează direcţia bisericii şi a membrilor la o chemare mai măreaţă

– Declaraţia se reflectă în bugetul bisericii şi în cîmpurile de misiune

O biserică sănătoasă este şi o biserică misionară. Dacă lumina luminează mai bine şi mai departe va fi văzută şi mai aproape începînd cu familia şi vecinii noştri. Faptele Apostolilor citim practicarea viziunii misionare în vremea Apostolior, viziune care se extine şi ne responsabilizează şi pe noi azi. Aici vedem o imagine geografică exprimată în cuvinte a felului în care Dumnezeu vede viitorul de dorit al bisericii Sale. Cred că este importantă declaraţia de Misiune a bisericii. Acolo unde nu este vocalizată şi sunetul de trîmbiţă nu este clar se va simţi o sărăcie în ieşirea în afară de zidurile bisericii. Cei care înţeleg chemare la „Misiune” şi cei care sunt în cîmpul de „Misiune” încep slujirera din famila lor, rudeniile, vecinii, satul, oraşul, ţara şi spre alte naţiuni. Umblarea şi trăirea  misionarilor în  cîmpul misiunii este vitală spre a avea parte de roade pe care le aduce Duhul Sfânt. Unde mă găsesc şi unde ne aflăm ca persoană sau biserică în această ducerea a „veştii bune” celor care n-au auzit-o încă? Întrebările care urmează ne vor ajuta pe cei care slujim nu doar să ne re-găsim în una din aceste etape dar şi să dăm răspunsul adecavat. Cum evaluăm dacă avem chemarea „misionară”?:

Merg – “cum vor auzi daca nu le va spune nimeni?”

Trimit – “si cum vor propovadui daca nu sunt trimisi?”

Mobilizează – “suna din trambiţă”

Intâmpină – “străinul care trăieşte in mijlocul tău”

Mijlocesc – “stau in spartură”

Sunt eu un „misionar al Domnului” şi al bisericii unde slujesc? Este biserica de unde aparţin o biserică „Misionară?” Oamenii sunt în „centrul imimii” Lui Dumnezeu (dacă se poate spune) şi Misionaraii după ce vorbesc cu Dumnezeu despre oameni duc „vestea bună şi visul (planul) lui Dumezeu” la: „După aceea m-am uitat și iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice semiţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini…” (Apoc 7:9).

„Vedeți, Dumnezeu are un vis şi visul Lui se va împlini, indiferent ce au ales să facă Adam şi Eva, indifferent ce a ales să facă Israel şi indiferent ce aleg să fac eu şi tu sau bisericile în care slujim”. „Ce faci şi crae este locul şi rolul tău să duci să grăbeşti şi să fii parte în implinirea „visuliu, misiunii, şi planului Lui?”

Misionar Paul Adrian

 

Motivaţii biblice pentru implicarea în misiune

O problemă frecventă în slujirea misionară este lipsa implicării credincioşilor într-o lucrare în mod constant. Textul biblic din 2 Corinteni 8:16-19 conţine adevărul despre cei care slujesc în lucrarea misionară, şi anume că Dumnezeu a pus în inimă râvna pentru această lucrare. Textul vorbeşte despre cazul lui Tit, dar, cu toate acestea, apostolul Pavel menţionează că acesta a avut nevoie şi de îndemnurile altora pentru ca mai apoi să meargă de bună voie în slujire. Nădăjduiesc ca aceste rânduri să fie îndemnul care să urnească credincioşii în lucrarea de misiune şi să înflăcăreze pe cei care deja sunt implicaţi. Există cel puţin cinci motivaţii biblice pentru implicarea în misiune:

  1. Cinstirea Numelui lui Dumnezeu este primul motiv pe care doresc şi se cuvine să-l menţionez. Apostolul Petru, unul dintre ucenicii plini de râvnă pentru misiune, ne îndreaptă atenţia spre adevărul amintit: „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu: pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.” (1 Petru 4:11). John Piper, autorul cărţii “Să se bucure popoarele”, tratează această temă mai pe larg într-un mod înălţător, iar printre altele, aminteşte de faptul că Însuşi Cristos a venit în lume de dragul gloriei lui Dumnezeu, conform textului Romani 15:8-9. Acest motiv ar fi suficient pentru a ne căuta deja locul şi modul în care Dumnezeu vrea să ne implicăm în lucrarea de misiune. Totuşi, sunt foarte importante şi următoarele motive.
  2. Comanda dată de Dumnezeu către credincioşii Săi reprezintă al doilea motiv biblic pentru implicarea în misiune. Pasajele reprezentative sunt: Matei 28:18-20, Marcu 16:15-16, Luca 24:47-49, Ioan 20:21 şi Faptele Apostolilor 1:8. Cel mai cunoscut dintre aceste pasaje menţionează că “Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei şi le-a zis: “Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Amin.” (Matei 28:18-20). Aceste texte conţin mandatul dat Bisericii de către Însăşi Căpetenia ei. Întrucât comanda nu se comentează ci se execută, ne îndreptăm atenţia spre următoarele motive.
  3. Compasiunea faţă de oameni este cel de-al treilea motiv care merită menţionat în acest îndemn la slujirea misionară. Domnul Isus a avut milă de gloatele risipite (Matei 9:36), iar inima apostolului Pavel este caracterizată de aceeaşi compasiune (Rom. 9:1-3). Iuda, fratele de trup al Domnului Isus, îndeamnă la un echilibru sentimental când e vorba de câştigarea sufletelor, cu alte cuvinte plini de râvnă dar cu înţelepciune (Iuda 22-23). Pilda Samariteanului milostiv din Luca 10, descrie compasiunea pentru aproapele nostru. Împărtăşirea comorii pe care am primit-o gratuit este dovada unei compasiuni pentru cei necredincioşi. Acesta este un motiv frumos şi măreţ pentru slujirea misionară.
  4. Confortul sufletesc personal sau bucuria, mulţumirea, satisfacţia slujirii şi chiar a câştigării unor oameni pentru Domnul. Întoarcerea ucenicilor din misiune este caracterizată de o mare bucurie conform Luca 10:17. Nimic nu se compară cu experienţele frumoase şi aventuroase din lucrarea de misiune. Se zidesc relaţii, se cultivă amintiri, dar cel mai important, ne creşte spiritual şi ne apropie de Domnul. Împărtăşirea Evangheliei pe străzile unei localităţi, dăruirea unei Biblii în compartimentul de tren, lauda prin cântare adusă lui Dumnezeu într-un parc, împărtăşirea mărturiei personale, intervenţia lui Dumnezeu ca răspuns la o rugăciune, rugăciunile fierbinţi pentru mântuirea celor pierduţi, contribuirea financiară la un proiect de misiune, toate acestea înseamnă „durerile naşterii” care aduc bucuria şi satisfacţia slujirii în misiune.
  5. Cununa făgăduită de Dumnezeu acelora care L-au slujit cu credincioşie reprezintă cel de-al cincilea motiv şi în acelaşi timp ultimul dintre cele menţionate în acest îndemn. Pasajele din 1 Corinteni 3:10-15, 9:24-27; 2 Ioan 8; Apoc. 2:10; 3:11 descriu clar cununa promisă ca răsplată pentru slujirea depusă de credincioşi. Chiar ultima pagină a Scripturii conţine o astfel de promisiune „Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apoc. 22:12).

O scurtă recapitulare: Dumnezeu pune în inimă râvna pentru slujire, Scriptura motivează la această slujire (prin cel puţin cinci aspecte enumerate deja) şi prin îndemnul unor credincioşi sau lucrători. Dacă acestea nu sunt de ajuns probabil singurul lucru care mai poate urni implicarea unei inimi în slujire este „peştele lui Iona”. În speranţa că nu va fi nevoie de o astfel de metodă aşteptăm în sfârşit să reprezentaţi răspunsul la rugăciunea „Scoate Doamne lucrători la seceriş”. Amin.

Pastor misionar Emanuel Jurcoi

 

MISIUNEA CONSILIERII CRESTINE

Este important ca cel care consiliază sa accepte oamenii aşa cum sunt si sa aiba o atitudine sincera si demna.

Direcţii in Consilierea Crestina:

  • Cum sa primească iertarea?
  • Cum sa se apropie de Dumnezeu?
  • Cum sa acţioneze pozitiv?
  • Cum sa se implice?

 Caracteristici necesare consilierului crestin:

  • Abilitatea pentru aceasta lucrare;
  • Deschiderea pentru colaborare;
  • Capacitatea de a păstra confidentele.

Modalitati de pregătire pentru Consilierea Creştina:

    • Cursuri speciale;
    • Studiu de caz;
    • Pregătire psihologica crestina.

Scopul Consilierii Creştine

    • Înţelegerea situaţiilor specifice a oamenilor.
    • A-i conduce pe oameni la o relaţie mai buna cu Dumnezeu.
    • Sa ii ajute pe consilierii creştini sa ofere rezolvare pentru complexitatea problemelor.
    • Sa dezvolte maturitatea creştina aşa incat fiecare creştin sa-si îndeplinească misiunea lui in trupul spiritual al Domnului Isus – 1Corinteni 14:12-30, Efeseni 4:1-16
    • Sa conducă la vindecarea sufleteasca, care este adusa de prezenta Domnului Isus in viata persoanei consiliate. Vindecarea sufleteasca este necesara in cazul relaţiilor întrerupte dintre prieteni sau semeni, cat si vindecarea celor ce au avut conflicte in copilărie.

Factori care influenţează apropierea consilierului creştin de consiliere:

    • Atitudinea consilierului fata de persoane si problemele lor.
    • Interpretarea religioasa despre om.
    • Concepţia despre sine si rolul lui de consilier. 

Importanta ca cel care consilieaza sa câştige respectul din partea celor consiliaţi:

    • Cei consiliaţi trebuie sa ştie ca sunt iubiţi de cel care ii consiliază – 1Corinteni 13:1-3.
    • Cei consiliaţi trebuie sa aibă încredere in cel care ii consiliază.
    • Cei consiliaţi trebuie sa cunoască faptul ca cel care ii consiliază este la dispoziţia lor.

Şapte paşi in vindecare – Ioan 8:32, Evrei 2:14-15

    • Alegerea realului in locul falsului – Luca 11:23.
    • Alegerea adevărului in locul vicleniei si al minciunii – Ioan 14:6, Psalmul 32:2, Matei 18:18, Coloseni 2:10, 1Ioan 4:4.
    • Alegerea iertarii in locul rautatii si amărăciunii – 2Corinteni 2:10-11, Matei 18:34-35.
    • Alegerea supunerii in locul revoltei.
    • Alegerea umilinţei in locul mândriei – Iacov 4:6-10, 1Petru 5:1-10.
    • Alegerea eliberarii in locul robiei – 1Ioan 1:9.
    • Alegerea renunţarii in loc sa consimţim sa acceptam tacit anumite lucruri – Efeseni 6:12-13. 

Pastor Ion Damian

 

Bisericile romanesti din Europa

Intre confruntari si oportunitati, Bisericile Baptiste romane din Italia

    Traim in vremuri interesante,vremuri pe care altii nici nu le-au visat poate sau cei mai credinciosi si vizionari le-au cerut staruitor in rugaciune dela Domnul. Din tara noastra confruntata cu nevoi economice si atrasi de oportunitatile oferite de tarile europene mai dezvoltate milioane de romani au plecat in asa zisa ,,diaspora europeana”.                           Printre ei bineinteles au plecat si copii nostri si fratii sau surorile noastre de credinta. In majoritatea cazurilor, imediat dupa stabilirea intr-un loc  au cautat sa se adune la partasie si inchinare formind biserici romanesti intre straini. Un lucru laudabil dar si normal pentru adevaratii credinciosi -,,omul nu traieste doar cu piine si apa !”

In felul acesta avem biserici romanesti in marea majoritate a tarilor europene !

Daca ne gindim ca este practic vorba de sute de biserici de felul acesta si de zeci de mii de frati raspindiri in aceste tari,daca luam in consideratie faptul ca in unele tari numarul de credinciosi evanghelici romani este mai mare decit numarul de asemenea credinciosi autohtoni, trebue sa ne gindim, de fapt, ce are in plan Dumnezeu, cu noi intr-o asemenea vreme ?

Nu putem ignora nici faptul ca in unele din aceste tari numarul credinciosilor este in scadere, ca mereu apar in statistici ingrijoratoare biserici care se inchid sau se transforma in moschei. Alte biserici s-au indepartat de invatatura Bibliei incit nu se mai regasesc in denumirile confesionale ce le poarta, au ajuns liberali in crez si libertini in purtare incit nu mai ofera marturia autentica de Biserica alui Cristos.

In asemenea orase si sate cu locasuri de inchinare  goale sau pingarite, cu oameni nepasatori si ignoranti,totusi in sute de locuri in Europa in zilele de Duminica si nu numai Dumnezeu isi primeste jerfa de lauda si inchinare de la fratii nostri romani !

Cintarim cum se cuvine oare, marea onoare pe care ne-o face Domnul sa fim ,,preotia Europei” in aceste vremuri?

In acelasi timp, aceste biserici se confrunta cu multe dificultati, cu multe confruntari de-a dreptul !  Nu putem ignora faptul ca sint intre straini si vor fi ,,iubiti” ca atare, apoi daca vor fi nevoiti sa se inchine impreuna cu cei din loc, de multe ori vor avea conflicte de constiinta vazind diferentele de crez sau practica.

Daca vor forma biserici romanesti interconfesionale va fi nevoie de atita intelepciune siacceptare pentru a fi liniste si armonie in inchinare. Apoi va aparea problema legalizarii acestor biserici in acord cu legislatia tarilor unde se afla. Diferentele de limba si cultura pina la contextualizare produc atitea probleme pentru ei. Si, nu in ultimul rind copii care se confrunta cu un program de scolarizare atit de imoral si anticrestin in duhul umanismului european incit in familii se poate deschide si largi o adevarata prapastie intre patinti si copii. Toate acestea ne incarca cu resposabilitati pe noi cei de acasa care sintem fratii lor de credinta si nu de putine ori chiar parintii lor ! Departamentul de misune are in atributie si in plan sa ajute bisericile baptiste din ,,diaspora”.

Trebuie sa ne rugam pentru ei si Fr. Alex Vlasin a intocmit un calendar de rugaciune pentru asemenea biserici. Trebuie sa-i  ajutam la organizare si in multe ocazii fratii din Executivul Uniunii au fost invitati la intilniri care vizau aducerea impreuna a acestor biserici la nivelul tarilor un de se afla si exista in plan organizarea lor chiar la nivel european. Apoi noi am vrea sa pastram aceiasi invatatura si Departamentul de educatie a fost des invitat la conferinte biblice care sa zideasca aceste biserici pe invatatura temeinica a Sfintelor Scripturi !

La ordinare slujitorilor am convenit sa se ceara referinte de la bisericile de acasa si la punerea miinilor sa participe frati slujitori din zona de provenienta a celor ordinati pentru recunoasterea ordinarii lor si in tara. Statutar cei plecati pot aderala UniuneaBaptistaarmonizind prevederile statutare cu legislatia tarii unde se afla.

Astfel in in zilele de 12-16 Ianuarie am fost invitat de fratii baptisti din Italia sa particip la o Coferinta organizata in Orasul FORLI. Un numar de peste 30 de frati care veneau din 9 biserici baptiste care aveau in componenta peste 500 de frati romani, s-au adunat avind in vedere mai multe obiective:

-pastrarea legaturii cu Uniunea Baptista din tara (armonizarea statutului cu legislatia italiana, corespondenta cu Uniunea,cereri de ajutor la conferinte, studii, ordinari,etc.)

– slujirea in bisericile din aceasta asociatie, nevoia de lucratori,

-nevoia de materiale din tara (Marturisirea de Credinta,calendare,carti,materiale pentru copii,etc.)

-legiferarea bisericilor romanesti in Italia,

-organizarea de tabere de copii si tineret in timpul vacantelor,

Am participat impreuna cu Fr.Benoni  Aredeleanu care este implicat in studiu biblic cu acesti frati, apoi Fr. Ilie Tarabuga proaspat ales ca pastor al Bisericii ,,Golgota”din Torino pe care am vizitat-o si frati din Basarabia care au nevoie de ajutorul bisericilor romanesti.

M-am bucurat sa vad buna organizare si rinduiala care domnea intre ei, gindindu-ma ca au avut de la cine invata inainte de a pleca de acasa.Dorinta lor de a ramine la o invatatura curata si la o legatura trainica cu fratietatea de acasa mi-a umplut inima de multumire inaintea Domnului. Am avut in Programul Conferintei 2 mesaje biblice care sa le fie de ajutor in viata si misiune dintre straini.Discutiile si masa de partasie s-au desfasurat intr-o astmosfera de dragoste fratesca. La incheiere Fr. Sorin Olaru ca responsabil al Conventiei ne-a salutat cu Evrei 13:24 ,,..Cei din Italia va trimit sanatate!”

Fratilor sa nu uitam sa ne rugam pentru ei si sa intarim legatura cu ei toti,  pentru ca sint fratii si copii nostri !

Pastor Viorel Candrianu

 

Reforma in biserica traditionala

O revolutie atat in teologie cat si in practica bisericii este iminenta. Nenumarati crestini, inclusiv teologi, slujitori crestini si specialisti in viata bisericii, cauta modalitati originale de a reinoi si reforma biserica. Altii au abandonat cu totul conceptul traditional de biserica. Acestia din urma au ajuns la concluzia ca biserica institutionala-traditionala de azi, asa cum o cunoastem, este nu numai eficienta, ci si lipsita de legitimitate biblica. Din acest motiv, sentimentul lor este ca ar fii o greseala sa se incerce o reinoire sau o reformare a structurii bisericesti actuale, pentru ca tocmai o astfel de structura este radacina problemei.

In timpul acesta scurs, de 8 ani de cand am parasit biserica traditionala, am vazut si am trait multe. Am vizitat peste 2000 de adunari de toate culorile confesionale, fiind invitat, as putea spune de la raul Nipru-Kiev, pana la Oceanul Atlantic. In toate locurile m-am intalnit cu oameni in viata carora am avut un cuvant de spus, pentru intoarcerea lor la Dumnezeu. Marturii cum prin mesajele mele de la radio si tv, de pe suport audio sau video sau din reviste le-a fost de mare folos. Lauda Ii apartina lui Dumnezeu care M-a iubit si M-a chemat la Sine. In multe adunari am auzit cum fratii laici sau mireni se roaga pentru ,,trezirea bisericii”.

Citind cate ceva, am observat ca numarul celor ce pun sub semnul intrebarii biserica institutionala este in crestere. Grupul lor creste de la an la an. Asta bineinteles ca se intampla in alte parti nu la noi. Intre noi si lumea crestina din Apus (nu al Europei) de dincolo de ocean sau poate chiar din Asia, grupul celor care parasesc biserica institutionala este in crestere. O revolutie este pe punctul sa izbucneasca. ,,Biserica este un organism, nu o organizatie”, asta am crezut si voi crede intotdeauna.

Atunci cand m-am pocait am invatat o cantare care a devenit imnul familiei mele: “M-am hotarat sa-L urmez pe Isus si inapoi eu nu voi da, in urma-i lumea, nainte-i Isus si inapoi eu nu voi da.”

Pastor Cristian Florea

 

Ascultarea si comunicarea in procesul de vindecare sufleteasca

Nu exista persoana care intr-un fel sau altul sa nu aibă nevoie de vindecare sufleteasca. Diferenţa consta in intensitatea crizelor la anumite persoane si de felul in care sunt purtate aceste crize de fiecare in parte.Chiar si cei care acorda consiliere, la rândul lor au nevoie de cineva care sa-i asculte si sa-i încurajeze.

Adevarata vindecare, pace care întrece orice pricepere, despre care vorbeste apostosul Pavel (Filipeni 4:7), este posibila intr-o relaţie personala cu Dumnezeu. Dumnezeu ii foloseste pe slujitorii Lui pentru a-i conduce pe multi la El.Martin R. De Haan II descrie relatia personala cu Dumnezeu in felul urmator:„O relatie personala cu Dumnezeu are multe din aceleasi caracteristici care evidentiaza o relatie personala dintre doi prieteni. Acesti factori includ cate ceva din urmatoarele aspecte:Recunoastere mutuala – fiecare cunoaste pe celalalt;Deschidere mutuala – fiecare se poate apropria de celalalt;Interes mutual – fiecare impartaseste cu celalalt;Respect mutual – fiecare respecta pe celalalt.Un alt mod de a descrie o relatie personala este ca sa spunem, aceeasi gandire, o singura simtire, acelasi fel de decizie, in relatii.”

Procesul de ascultare in consiliere

Capacitatea de a asculta este temelia pe care se cladeste tot procesul de sfatuire. Este inadmisibil sa decidem pentru cineva fara sa-l ascultam. Rolul consilierului este nu sa arate ce stie el, ci ca a inteles situatia in care este persoana care trebuie ajutata.

Dezvoltarea procesului de ascultare – Pentru a asculta pe cineva este nevoie de:timp,acceptare de sacrificiu,sa retinem cuvintele,sa gandim la intelesul lor,sa retinem mimica, sa retinem sentimentele care insotesc persoana ce dorim s-o ajutam.Procesul de consilere se realizează atunci cand devenim tot mai constienti de problemele si nevoile persoanei căreia ii oferim consiliere. Intre consilier si cel consiliat trebuie s ase dezvolte o aşa relaţie incat cel împovărat sa fie liber sa vorbească si sa spună ce gândeşte despre situata in care se afla.

Sunt anumite atitudini sau expresii ale consilierului care pot duce la blocarea procesului de consiliere: „Sunt foarte ocupat, dar mi-am rezervat o ora pentru a va asculta.”„Nu pot sa va ofer mai mult de jumătate de ora pentru ca sunt foarte grăbit.”„Cum aţi putut face aşa ceva tocmai dumneavoastră?”„Un creştin nu poate facă aşa ceva.”Când devenim moralizatori in conversaţie sau lăsam sa se inteleaga ca problemele noastre sunt mai importante decât persoana pe care o ascultam, stricam totul fara sa obţinem rezultatele dorite.

In ce sens vindeca ascultarea? Prin ascultare aflam ceea ce caracterizeaza stările prin care trece consiliatul si ascultându-l, acesta înţelege ca el este important ca persoana si merita sa fie ajutat in soluţionarea problemelor.

Descoperirea soluţiilor – Cei consiliaţi vor fi ajutaţi sa descopere ca in calitate de fiinţe umane sunt răspunzători de vieţilor lor.Stephan R. Covey precizează: „Comportamentul nostru este o funcţie a hotărârilor noastre si nu a condiţiilor de viata.” (Stephan R. Covey, „Eficiente in 7 trepte”, Bucuresti, Editura All, 1996, pag.58-59)Suntem capabili de a da prioritate valorilor, nu sentimentelor, insa de obicei ne lăsam prinşi in capcana sentimentelor, a condiţiilor si a circumstanţelor, uitând de valori si de posibiltatile pe care le avem.

Puterea proclamării si vindecarea spirituala – Modul in care mesajul Evangheliei este transmis ii influenţează foarte mult pe cei care il asculta – Faptele apostolilor 2:22-37. Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu aduce eliberare si transformare.

Înţelegere si consolare – Aceste etape urmează procesului de ascultare. Toţi creştinii trebuie sa fie capabili sa poarte poveri. In mod deosebit consilierul este purtător de poveri. Selwyn Hughes in lucrarea „A Friend in Need” sublineaza: „Conform Noului Testament se aşteaptă de la fiecare credincios sa aibă o grija practica si sacrificatoare pentru nevoile celor ce-i înconjoară.” (Iacov 2:14, Filipeni 2:4, 1Tesaloniceni 5:11, Galateni 6:2)

Hughes continua sa explice ca nu toti au darul de a acorda consiliere spirituala, dar se asteapta de la toti sa manifeste dragostea Domului Isus in relatia lor cu semenii si sa demonstreze ca Biserica Domnului Isus este o societate a dragostei si a purtarii de grija. Pentru realizarea purtarilor poverilor, Hughes precizeaza urmatoarele calitati: Fii un bun ascultator; Evalueaza nivelul nevoii persoanei; Accepta-i pe oameni asa cum sunt; Identifica-te cu sentimentele ranite; Fii atent ce spui si de ce spui; Fa deosebire intre cauze si simptome; Pastreaza confidenta; Foloseste cu intelepciune intrebarile; Urmareste modul in care vorbesti; Nu te lasa dus de propria ta adancime. (Selwyn Hughes, „A Friend in Need”, Great Britain, Kingsway Publication, 1981, pag.12)

Pastor Ion Damian

 

Privește țintă la Hristos!

Epistola către Evrei a fost adresată în mod special credincioșilor evrei care erau confruntați nu doar cu persecuția din partea autorităților Romane dar și cu respingerea și chiar persecuții din partea conaționalilor lor. Unii din acești credincioși se pare că se gândeau să renunțe la credință și să se întoarcă înapoi la Iudaism. Scopul principal pe care autorul epistolei îl are, este de a-i conștientiza pe credincioși de ceea ce ei au în Hristos. În Hristos au infinit mai mult decât ceea ce aveau înainte. Acum au un Preot mai bun, o preoție mai bună, o zi de odihnă mai bună, un legământ mai bun… dar mai ales statutul pe care cel credincios îl are înaintea lui Dumnezeu nici nu poate fi comparat cu ceea ce erau înainte de a-L cunoaște pe Hristos.

În cap.3:1 cititorii epistolei sunt îndemnați să privească țintă la Hristos. Aceasta este responsabilitatea fiecărui credincios. Indiferent că sunt sănătos sau bolnav, în belșug sau în lipsuri, tânăr sau bătrân, indiferent care este țara unde trăim sau perioada de timp în care trăim, dacă sunt credincios, responsabilitatea zilnică pe care o am este să caut să am întotdeauna privirea ațintită spre Domnul Isus. Doar atunci noi putem să înțelegem Cine este Hristos și ce avem noi în El.

Aș dori să mă rezum la doar câteva adevăruri pe care le vedem atunci când privim țintă la Hristos și care sunt menționate în cap.2.

1.     Isus Hristos este Domnul nostru. V.2:9

V.9 este un citat din Psalmul 8:5 unde psalmistul vorbeşte în mod profetic despre Domnul Isus şi spune că El este încununat cu slavă și cu cinste. Este adevărat că acum, așa cum spune autorul către Evrei, nu vedem că toate sunt sub picioarele Lui. Dar noi cei care suntem născuți din Dumnezeu, cei care suntem cu adevărat credincioși, știm că El prin moartea Lui a biruit moartea, că El a fost înălțat la dreapta Tatălui și acum stă pe tron. Știm că făpturile cerești se închină înaintea Lui și spun că El este vrednic să primească toată cinstea și închinarea. Și mai știm că El este Domnul nostru că noi suntem proprietatea Lui și nimic nu ni se poate întâmpla fără îngăduința Lui.

Doar când privesc țintă la Hristos înțeleg și sunt convins că nu am nici un motiv să mă îngrijorez nici în ceea ce mă privește pe mine și nici în ceea ce privește Biserica Lui deoarece El este Domnul și are toată puterea în cer și pe pământ. De-aceea Peter Forsythe a fost atât de corect când a spus că : „Prima datorie a fiecărui suflet este să caute nu libertatea lui, ci pe Domnul lui.”

2.     Isus Hristos este fratele nostru. 2:10-17.

2:11 „…De aceea, Lui nu-I este rușine să-i numească frați…” Irineu a spus : „În Hristos Dumnezeu s-a făcut om pentruca noi să putem deveni copii de Dumnezeu.”

Când ne gândim pe de-o parte la Măreția și Gloria Domnului Isus, şi pe de cealaltă parte ne gândim la micimea noastră, la nevrednicia și răutatea noastră, nu putem să nu fim profund impresionați de ceea ce spune Cuvântul în v.11 că Domnului Isus, nu-i este rușine să ne numească pe noi frații și surorile Lui.

Este atât de trist că sunt credincioși, tineri sau bătrâni cărora le este rușine înaintea unor oameni la fel de mici și nevrednici ca și ei, înaintea lor le este rușine de Hristos, de faptul că El este fratele lor și ei sunt credincioșii Lui.

Este la fel de trist și faptul că sunt credincioși cărora le este rușine de unii frați ai lor. Nu vor să se întâlnească și să fie văzuți cu ei de colegi sau cunoscuți și aceasta deoarece frații aceștia sunt oameni mai simpli, poate marginalizați de societate. Poate chiar acum îți aduci aminte de anumite situații în care ai fost desconsiderat și ai fost lăsat la o parte de un frate sau o soră și chiar și acum simți gustul amar al acelei experiențe. Ascultă adevărul acesta extraordinar. Lui Hristos nu-i este rușine de tine. Chiar mai mult El se laudă cu tine și el se laudă cu tine nu înaintea unor oameni mici și netrebnici ci înaintea Tatălui Ceresc, înaintea îngerilor și înaintea cerului întreg și înaintea Universului.

Dacă Lui nu-i este rușine să ne numească frați și ne iubește pe fiecare atât de mult cum oare nu ar trebui să căutăm să ne respectăm și să ne iubim și noi unii pe alții tot mai mult ? Cum nu ar trebui să putem mereu cânta cântarea:

Vreau să iubesc pe frații mei,

Cu tot ce am în piept mai sfânt,

Vreau să doresc tot ceru-n ei,

Dar să-i iubesc așa cum sunt.

3.     Isus Hristos este Marele nostru Preot. 2:14-18.

Aceasta înseamnă că El nu este un mântuitor distant care stă departe, ci unul care vine lângă noi. El ne cunoaște și ne înțelege în mod perfect pentrucă a fost ispitit în toate felurile ca și noi dar fără păcat.

Asta înseamnă că atunci când ești bolnav în pat și durerile sunt mari, Domnul este lângă tine, El cunoaște suferința ta, chiar mai mult El suferă cu tine.

Când ești singur și nimeni nu te înțelege, El este acolo lângă tine, El te înțelege în mod perfect.

În Ev. După Matei 25:35-46, Domnul Isus spune :„Am fost flămând, și Mi-ați dat de mâncat, Mi-a fost sete, și Mi-ați dat de băut…..Adevărat vă spun că oridecâte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neânsemnați frați ai Mei, Mie mi le-ați făcut.”

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu personal care se bucură când trăim în ascultare de El și se întristează când nesocotim Cuvântul Său. Un Dumnezeu care nu este străin de simțămintele noastre, un Dumnezeu care ne înțelege în mod desăvârșit.

El nu doar ne cunoaște și ne înțelege în mod perfect, dar ne și iubește cu o iubire care întrece puterea noastră de înțelegere. El s-a identificat cu noi pentru a putea să ia asupral Lui povara păcatelor noastre. El ne-a mântuit nu cu aur sau argint ci cu propriul Lui sânge. El a murit în locul nostru pentru a putea să ne bucurăm împreună cu El în glorie toată veșnicia.

Dragi cititori, haideți să căutăm fiecare să privim țintă la Hristos și să ne încurajăm unul pe celălalt la a privi mereu țintă la El, pentrucă doar atunci vedem cine este El și ce avem noi în El.

Pastor Cornel Ghita

 

În slujba Celui Prea Înalt!

Isaia 6:1-13

Slujirea nu trebuie privită ca pe o muncă ritualică, ca pe o profesie, ci ca pe o lucrare care contribuie din plin la creşterea celui mai glorios şi mai măreţ trup: trupul Domnului Cristos, Biserica Lui răscumpărată. Un trup înseamnă funcţionarea armonioasă a mai multor organe şi mădulare împreună. Într-un trup sănătos, care creşte, trebuie apreciată lucrarea celuilalt, deoarece creşterea înseamnă suma tuturor lucrărilor şi slujirilor noastre.

Mesajul textului din Isaia 6:1-13 este următorul: slujirea începe cu vederea. Slujirea porneşte de la ceea ce vezi. Dacă nu vezi nimic este imposibil să slujeşti. Cuvântul cheie din primul verset al textului este chiar verbul am văzut. Este bine să ne amintim ce era Isaia, care era slujba lui. Isaia era prooroc. Un astfel de om avea parte de descoperiri speciale de la Dumnezeu, fie prin cuvinte, fie prin imagini. De asemenea, ştim bine că la început proorocului i se spunea văzător. Profetul este cel care vede ca nimeni altul prezentul, şi este cel care vede şi parte din viitor, toate acestea pentru că Dumnezeu îi face harul să i le descopere.

Astfel, noi ne slujim foarte mult de vedere când servim pe Dumnezeu. Domnul Isus afirma: când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă (Mat. 15:14). În cartea Apocalipsa Mântuitorul este supărat pe biserica din Laodicea şi spune despre membrul bisericii aceleia că este sărac, orb şi gol (Apoc. 3:17). Slujirea noastră depinde de vederea noastră. De aceea, în viaţa de toate zilele când cineva are ceva foarte important de făcut alţii îl atenţionează şi îi spun: vezi ce faci. Ce trebuie să vezi atunci când slujeşti?

1.)    De văzut: Dumnezeu (v. 1-4)

Primul lucru la care trebuie să te gândeşti atunci când pleci în slujire este Dumnezeu. Dacă nu pleci în lucrare cu gândul la Dumnezeu, nu realizezi nimic. Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. Sunt câteva lucruri specifice pe care trebuie să le vedem la Domnul:

Mai întâi este menţionat Scaunul de domnie. În tot timpul trăirii noastre trebuie să ne stăruie în minte imaginea tronului lui Dumnezeu. Tronul înseamnă autoritate, putere, bogăţie, măreţie. Slujirea înseamnă privirea tronului, adică a fi sub autoritatea Lui, a te baza pe puterea, pe harul şi pe resursele Lui. În al doilea rând vedem poalele mantiei Sale. Isaia vede şi Templul, locul cel mai uzual de slujire, şi acest Templu îl vede plin, dar nu de scaune, nu de instrumente muzicale, nu de amvoane, nu de oameni, ci plin de poalele mantiei lui Dumnezeu. Haina înseamnă enorm de mult, deşi uneori noi îi minimalizăm importanţa. Oameni se recunosc ei între ei după haine, iar împăraţii nu poartă orice fel de haine. Hainele împăratului erau deosebite şi vorbeau despre splendoarea şi prestigiul său. Când vezi pe cineva într-o haină deosebită te opreşti înaintea Lui în semn de respect şi de admiraţie.

În al treilea rând, Isaia vede serafimii şi observă că atmosfera cerului este dată şi de slujirea acestor îngeri ai Domnului. Serafim înseamnă înger de foc. Serafimii sunt cei care ard în prezenţa Celui Prea Înalt şi sunt o categorie de îngeri de rang superior alături de arhangheli şi de heruvimi. Iată că ei stau lângă Dumnezeu, mai exact deasupra Lui şi ceea ce este impresionant la ei este în primul rând ţinuta lor. Cu 4 aripi îşi acopereau faţa şi picioarele. Acest lucru ne vorbeşte despre teama deosebită şi despre respectul extraordinar pe care îl au ei pentru Domnul, ţinută pe care trebuie s-o aibă oricine slujeşte pe Dumnezeu.

În final, Isaia vede răspunsul cerului. Ultimele detalii pe care Isaia le percepe atunci când stă faţă în faţă cu Domnul este acustica, sonorizarea deosebită de acolo. Isaia reţine zguduirea uşiorilor uşilor. Profetul Ioel spune şi el că atunci când răsună glasul lui Dumnezeu, se zguduie cerurile şi pământul. Isaia mai vede şi fumul care umple casa, iar în Scriptură fumul este un simbol pentru prezenţa deosebită a lui Dumnezeu (Exod 19:18). Atunci când slujim privind la Domnul, slujirea noastră va produce o zguduire, o cercetare deosebită în ceilalţi, aşa cum cei ce au ascultat predica lui Petru de la Rusalii au rămas străpunşi în inimă. Se spune despre Billy Graham că atunci când echipa de organizare se întâlnea cu el obişnuia să le pună trei întrebări: Te-ai rugat? Te-ai rugat? Te-ai rugat? Iată un exemplu de slujire care începe cu privirea la Dumnezeu. Nu este surprinzător că au avut putere şi biruinţe.

2.)    De văzut: omul (v. 5-7)

Al doilea lucru pe care îl vede Isaia este viaţa lui, păcatul lui, micimea lui şi nevrednicia lui. El este atât de cercetat încât ajunge să exclame, Vai de mine. Acum, să nu facem greşeala de a crede că Isaia era unul dintre nelegiuiţii cei mai de seamă ai lui Israel. Dimpotrivă, mai ales fiindcă era un prooroc veritabil, era un om bun, deosebit. Dar ceea ce noi avem bun sau ni se pare nouă că este bun păleşte atunci când suntem cu privirea la Domnul şi când suntem cercetaţi de sfinţenia Lui, atunci vedem că de fapt noi nu suntem nimic. A fi cumsecade nu înseamnă că poţi sta în picioare înaintea Domnului. Isaia a înţeles foarte bine în această circumstanţă că nu prin meritele lui stă în picioare, că nu prin vrednicia proprie face slujirea, ci prin harul lui Dumnezeu. Numai privind astfel la tine poţi sluji cu dragoste şi compasiune.

Un serafim i-a atins cu cărbunele gura cu Isaia şi prin aceasta i-a curăţit, i-a sfinţit inima, pentru că, aşa cum afirmă Biblia, din prisosul inimii vorbeşte gura, inimă care la oameni este nespus de rea şi deznădăjduit de înşelătoare. În vremea lui Isaia, atunci când oamenii se pregăteau să vorbească ceva în public sau când se pregăteau să depună mărturie la o judecată spre exemplu, treceau înainte printr-un ritual de purificare a buzelor, a gurii. Când pornim în slujirea Domnului, nu putem porni neglijenţi, nu putem porni murdari, ci trebuie să fim sfinţiţi, să avem nelegiuirea ispăşită şi păcatul îndepărtat pentru că suntem ambasadorii cerului pe pământ.

3.)    De văzut: lucrarea (v. 8-13)

Proorocul Isaia mai are însă ceva de văzut. Mai trebuie să vadă lucrarea însăşi. Şi în versetele acestea Domnul îi vorbeşte şi îi arată ce trebuie să facă. Dacă ne pregătim să slujim şi am trecut deja prin primii doi paşi, mai trebuie să vedem ce anume avem de făcut, ce anume ne dă Domnul de slujit. Întâi trebuie să fim siguri de un lucru: că Domnul are foarte multe slujbe de oferit; biserica lui Cristos este singurul loc de pe pământ unde rata şomajului poate şi trebuie să fie 0%. Nu cu mult timp în urmă, ţara Zimbabwe a trecut printr-o puternică criză socială şi economică iar lucruri au fost atât de grave încât rata şomajului a ajuns la nu mai puţin de 80%, ceea ce înseamnă tragedie. Oare care este rata slujirii în bisericile de astăzi?

Slujirea principală este vestirea. Lui Isaia Dumnezeu i-a zis: du-te şi spune! Evanghelia este puterea lui Dumnezeu şi trebuie să avem încredere în ea. Puterea ei rezidă în mesajul pe care îl poartă şi nu în abilităţile vestitorului. Ea aduce roadă indepenedent de meritele şi strategiile noastre. Pe lângă aceasta, biserica presupune slujirii diverse, ce se înfăptuiesc potrivit cu chemarea şi darul Duhului Sfânt, care dă fiecăruia în parte cum voieşte (1 Cor. 12:11). Nu omul îşi alege lucrarea, Dumnezeu i-o încredinţează; nu omul îşi alege talanţii, ci de sus îi primeşte.

Mă rog ca fiecare dintre noi să fim receptivi la chemarea divină a slujirii, să avem o vedere sănătoasă şi să răspundem cu promptitudinea profetului Isaia: iată-mă, trimite-mă!

Păstor Ciprian Ardelean

 

Triumful sau tragedia misiunii noastre?

Societatea în care trăim devine una tot mai bolnavă, vizibilă prin priorităţile ei cât şi prin perspectivele ei. Virusul ei afectează până şi Biserica actuală, cu toate că Domnul Isus Hristos ne-a avertizat, ne-a echipat şi ne-a împuternicit. Poate  oare ,, imunitatea,, este scăzută şi astfel ,,microbul,, să fii intrat în viaţa multora? Posibil. O dată ce piatra a pornit la vale, a prins viteză, a venit ca un tăvălug peste mulţi şi a nenorocit pe mulţi cât şi multe dimensiuni ale lucrării. Cine o poate opri? Cine este dator să facă aceste lucruri?

În aceste vremuri rugăciunea noastră se îndreaptă spre Domnul ca EL să fie izbânda noastră, a fiecăruia. Personal mi-aş dori să mă alătur apostolului Pavel prin cuvintele scrise în 2 Corinteni 2:14-15 ,, Muţumiri fie aduse lui Dumnezeu care ne poartă totdeauna cu carul Său de biruinţă în Hristos şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui. În adevăr, noi suntem înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii şi printre cei ce sunt pe calea pierzării. ,,  Fiecare detaliu ale acestui verset sunt extraordinare, ele sunt sursă de inspiraţie dar şi de ,,respiraţie,, duhovnicească.

Domnul Isus Hristos întotdeauna aduce cu sine triumf, victorie, izbândă. Nimic şi nimeni nu Îl poate birui deaceea El este sursa noastră. Câtă vreme sursa este schimbată nu este de mirare de ce regresul este evident.

Aş dori să precizez câteva din aspectele ce contribuie la tragedia împlinirii unei misiuni. Printre multe altele, consumerismul, împrumutat din stilul de viaţă contemporan afectează grav rolul nostru de credincios autentic. Noi nu suntem pe acest pământ pentru a împlini nevoile noastre, un egoism accelerat pe zi ce trece. Să nu uităm că nu noi suntem în centrul atenţiei, ci Dumnezeu. Sunt conştient că ne-ar place ca toate nevoile noastre să fie împlinite dar nimeni nu ne garantează acest lucru. Domnul nu a venit ca să ne ofere toate mofturile noastre, ci El a venit ca să ofere cei  mai important şi anume salvarea noastră. Problema noastră nu sunt lipsurile ci păcatul. El trebuia rezolvat şi a fost iertat prin jertfa de pe crucea Calvarului. Domnul ne-a oferit mântuirea noi suntem chemaţi să trăim pocăinţa. Pocăinţa este ceea ce dăruim noi în misiune. Cum oare putem să facem misiune fără pocăinţă?

Deasemenea putem vorbi aici şi despre apatie sau chiar lene. Doresc să folosesc un termen mai domol, şi anume comoditate. Suntem atât de comozi încât doar o ,,minune,, ne mai ridică. Pericolul în care totul să ne fie oferit pe gratis este actual. Privind spre primii credincioşi nu găsesc niciunde că ei au fost cuprinşi de acest flagel. Adesea auzim…,,o nu merg acolo pentru că nu am chef,, Doamne iartă acest gen de abordare. Să aduc oare o jertfă Domnului care să nu mă coste nimic? Dăruirea este opusul comodităţii. O misiune caracterizată de dăruire duce înspre triumf.

Doresc ca Dumnezeu să aducă în viaţa fiecăruia victoria prezenţei Lui. El este tăria noastră şi tot El este sprijinul acţiunilor noastre. ,, De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos, căci când sunt slab, atunci sunt tare.,, (2 Corinteni 12:10)

Şi chiar dacă am experimentat de atâtea ori căderi şi oboseli, privind înainte înspre Hristos, putem să gustăm şi triumful voiei Lui în viaţa noastră. ,,Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.,,

Pastor Radu Ungur

 

Sa dam inapoi? NOI?… Nicidecum

Intr-o mica localitate dintre Toronto si Montreal, datorita mortii membrilor bisericilor si interesului tot mai scazut al oamenilor pentru religie, bisericile au inceput sa se inchida una dupa alta. Intai biserica catolica, apoi cea baptista. A urmat la rand biserica anglicana. O mana de credinciosi intr-o biserica evanghelica s-au intrebat ce sa faca in acest context. Sa inchida si biserica lor pentru ca sunt din ce in ce mai putini? In fata acestei provocari, decizia lor a fost: noi vom ramane aici pana la capat (indiferent care este acesta) si, pana atunci, vom trai ca adevarati crestini. Dumnezeu stie viitorul acestei mici comunitati si a bisericii ce inca supravietuieste, dar decizia lor este cea corecta. Fii luminii nu pot abandona – pentru simplul motiv ca ei nu au de purtat cauza lor, nu au de trait viata lor, nu au de indeplinit voia lor si planurile lor, ci ale Domnului.

Cauza nu este a noastra, este a Lui. Evanghelia nu este a noastra, este a Lui. Imparatia nu este a noastra, este a Lui. Cand ai de vestit Evanghelia, cand traiesti in mijlocul oamenilor asemenea Domnului Isus, realizezi un lucru important: Dumnezeu era deja acolo  si te asteapta. In spatele omului ce nu-L cunoaste pe Domnul dar fata de care ti se deschide o usa pentru a-i impartasi Vestea Buna, este deja Dumnezeu care doreste, intr-un fel deja decis de El sa-Si faca lucrarea. Evanghelizarea este pur si simplu intalnire cu Dumnezeu. Proclamarea Vestii Bune este doar alaturarea ta la lucrarea pe care Domnul oricum o va face in viata acelui om. Cand pasesti in viata traind, gandind, actionand asemenea Domnului Isus, Domnul era deja acolo asteptand sa-ti dea vointa, puterea si infaptuirea de care ai nevoie. A continua, asadar, cu credinciosie pe calea Domnului nu este altceva decat trairea prezentei lui Dumnezeu. Frate si sora, nu permite descurajarii sa-ti cuprinda inima si sa-ti transforme viata! Este ca si cum ai incepe sa-L eviti pe Domnul si prezenta Sa!

Doar Dumnezeu cunoaste pe deplin contextul in care-ti este dat sa traiesti. E Singurul care-l intelege deplin. A ingaduit toate pentru tine intrucat vrea ca in acea conjunctura specifica sa fii asa cum este El, un martor nu doar care spune, ci unul care dovedeste adevarul prin propria viata. In timp ce semenii tai se zbat pentru a gasi argumente in favoarea sau defavoarea Scripturii si a vietii de pocainta, in tine se cuvine a-L vedea pe El: viu si plin de dragoste. Cand Hristos a fost pe pamant a anuntat ce va face El dupa ce va incheia lucrarea de la Golgota: “voi zidi Biserica Mea”. Apoi, a spus urmasilor Sai  ce au ei de facut: “faceti ucenici”. Intrucat El continua sa-Si zideasca Biserica, indiferent de conditiile mai mult sau mai putin adverse, continua si fa-ti si tu partea. Hristos nu a anuntat nici un moment de pauza in zidirea Bisericii peste milenii, ci duce totul spre scopul minunat si glorios stabilit de Tatal. A-ti face partea cu credinciosie indiferent cati sunt alaturi de tine, chiar singur daca trebuie, nu inseamna decat ascultare si onorarea Celui ce te-a rascumparat.

Cand ne masuram puterile, realizam ca mai mare este slabiciunea. Domnul insa, nu ne-a chemat sa ne traim viata de credinta bizuindu-ne pe noi, cu atat mai putin sa proclamam Evanghelia folosind fortele de care dispunem. Viata noastra are repercusiuni in lumea spirituala ce ne inconjoara, evanghelizarea starneste un adevarat razboi in acea realitate. Ceea ce se intampla pe pamant, in si cu poporul Domnului, este o dovada pentru ceruri a intelepciunii nespus de felurite, a dreptatii si maiestatii lui Dumnezeu si, pentru imparatia intunericului, o agresiune ce se cere imediat contracarata. Harul Domnului este nespus de mare: in noi, oameni simpli, El nu doar ca toarna indurare imbelsugata, putere suficienta, dar prin Duhul Sfant locuieste astfel ca viziunea Lui sa devina misiunea noastra, voia Lui sa devina esenta existentei noastre, iar pe noi sa ne faca partasi biruintelor Sale. Tocmai pentru ca nu putem, astfel, pricepe pe deplin tot ceea ce se petrece in realitatea spirituala din jurul nostru sa nu ne parasim increderea in Domnul si sa continuam in calea pe care ne-a chemat sa pasim – cerand si folosind puterea data de El.

Crestinismul nu este despre si pentru noi, ci despre si pentru El.

Misiunea nu este un job pe care trebuie sa-l facem, ci o onoare in a participa alaturi de Dumnezeu la lucrarea ce o are de faptuit in lume.

Slujirea nu este o datorie prin care ne rascumparam pretul platit pentru mantuire, ci exprimarea dragostei noastre pentru Dumnezeu.

Evanghelizarea nu este o povara pe care de voie-nevoie trebuie sa o facem ca parte a activitatii noastre religiase, ci un stil de viata Hristic. Domnul nu avea nici o clipa de ragaz in a chema oamenii din imparatia intunericului in Imparatia lui Dumnezeu. Asta pentru ca-i pasa si-i iubea nespus pe fiecare.

Marturia nu este un efort artificial de cosmetizare a vietii incat sa fie atractiva pentru cei din jur, ci o dovada ca adevarul Evangheliei, singurul adevar mantuitor este real si functioneaza.

Pe un drum mai putin umblat de langa Conestoga un om se indrepta spre oras, avand inca destui kilometri de parcurs. Venind din oras in caruta lui, un menonit l-a vazut inca de departe, asa ca ajungand in dreptul omului l-a intrebat incotro merge. Intelegand ca merge spre oras, a intors caruta, l-a rugat pe om sa urce sus pentru a-l duce restul calatoriei si i-a zis: “Dumnezeu ne-a spus sa ne ajutam unii pe altii”. Pentru calator a fost o experienta urmata de altele, el gasindu-l in final pe Domnul.

Indiferent de propasirea sau saracia in care te gasesti, de sanatatea sau suferinta din trupul tau, de scoala ce o ai de terminat, casnicia de construit, planuri de viitor de indeplinit, indiferent de cat de multe sau putine poti face, de cat de mare sau mica este biserica din care faci parte, TIE Domnul ti-a spus sa ajuti pe cei din jur. Nu este ajutor mai mare decat sa fii asemenea lui Hristos in gandul tau, atitudinea ta, vorba ta, fapta ta. Nu este mai mare ajutor decat sa fii Evanghelia traita in mijlocul semenilor tai, chemandu-i pe toti la viata si lumina. Lasa roada sa fie decizia Domnului, nu te lua dupa vesti si povesti! Proclama-L pe Hristos pana la capat!

Pastor Mircea Toma

 

MARTORUL AUTENTIC AL LUI CRISTOS

„Ziua culturii bisericii s-a terminat, a venit ziua câmpului de misiune”.

Kennon Callahan, „Conducerea eficientă a bisericii”

            Lucrarea bisericii locale este lucrarea de misiune. Trăim într-o eră post-creştină. Societatea nu mai consideră biserica un loc relevant pentru nevoile lumii contemporane. Biserica este văzută de către mulţi irelevantă şi de neatins. Pentru a intra în lucrarea de misiune, trebuie să ne schimbăm. Dar, de multe ori schimbarea este dureroasă. Pentru bisericile aflate în tranziţie către o nouă eră a lucrării, este nevoie de o conducere curajoasă şi evlavioasă. Acesta este primul punct de unde vreau să încep motivarea membrilor bisericilor noastre să se implice în misiune.

Misiunea noastră în primul rând începe în casa noastră. Majoritatea dintre noi înțelegem că nu poți să fi acel misionar sau martor a lui Cristos în alte locuri dacă în casa ta nu ești. Sunt convins de adevărul Scripturii care afirmă „căci dacă cineva nu știe să-și cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de biserica lui Dumnezeu?” (1 Timotei 3:5) chiar dacă acest verset din Scriptură face referire la cel care râvnește să fie episcop (păstor), cu toate acestea acest îndemn poate fi la fel de valabil și este o caracteristică și a acelora care sunt îndemnați să-L mărturisească sau să misioneze într-un anume loc pentru Domnul Isus. Așadar misiunea noastră este să dezvoltăm o mai mare dragoste pentru Cristos în fiecare zi, să creștem în capacitatea de a-ne iubi soţia şi familia, să conducem şi să dezvoltăm lucrarea din biserica locală care are în vedere câştigarea pentru Cristos a bărbaţilor şi a femeilor, hrănirea credinţei lor şi ucenicizarea în lucrarea de manifestare a dragostei lui Cristos. Fiecare din noi, cei care aprținem Domnului Isus suntem chemați pentru a fi o încurajare pentru alţii, să fim un model de viaţă de credinţă şi să oferim din speranţa care este în noi și celor din jurul nostru. Fiecare dintre noi ar trebui să trăim pentru a vedea puterea lui Dumnezeu manifestată în viaţa nostră şi pentru ai vedea pe oameni venind la Cristos. Aceasta este cu adevărat misiunea la care am fost chemați fiecare dintre noi indiferent de funcția sau rolul pe care-l avem în Trupul lui Cristos.

În al doilea rând misiunea noastră începe cu un scop și are la bază anumite strategii misionare.

Scopul nostru este să-I aducem glorie lui Dumnezeu prin acea lucrare pe care El ne-a încredințat-o să o facem pentru slava Lui. Ca să ne atingem acest scop este nevoie să dezvoltăm anumite strategii care ne va focaliza și ne va ajuta să atingem scopul pe care-l avem.

Așa cum un jucător de șah are nevoie de a face planuri și strategii pentru a ajunge la victorie, tot așa și noi ca misionari sau martori ai lui Cristos avem nevoie de a pregăti sau dezvolta o strategie misionară prin care urmărim să ducem Vestea Bună în acel loc sau la acei oameni pentru care Dumnezeu ne-a deschis inima. Peter Wagner[1] afirma că: „Strategia misionară este modul în care lucrează trupul lui Cristos, în ascultare de Dumnezeu, în vederea împlinirii obiectivelor pe care El le trasează. Fiecare creştin foloseşte zilnic o strategie de un fel sau de altul în încercarea de a împlini voia lui Dumnezeu.” Astfel strategia ne dă un simţ general al direcţiei şi ne ajută la realizarea coeziunii. Pentru că ea ne spune nouă şi altora ce vom dori să facem, și în același timp ea le spune altora ce am decis să nu facem.

Pentru  a deveni un martor autentic este nevoie să ne amintim din nou acele resurse sau „arme” pe care Dumnezeu le-a pus la dispoziția noastră:

  • RUGĂCIUNEA CA ARMĂ STRATEGICĂ:

Rugăciunea şi strategia merg mână în mână. De fapt, orice strategie care nu include

rugăciunea ca „armă” principală este sortită eşecului. Doar rugăciunile oamenilor lui Dumnezeu sunt cele care aduc binecuvântări peste lucrarea misionară. Aşadar, noi ca creştini de acasă putem face la fel de mult pentru lucrarea misionară ca şi cei aflaţi pe câmpul de misiune. Rugăciunea este în esenţă o activitate care ne uneşte. În primul rând, rugăciunea ne uneşte cu Dumnezeu pentru a primi puterea şi călăuzirea Sa, când ne rugăm pentru lumea păcătoasă şi ne îndeplinim lucrarea misionară. În al doilea rând, când ne rugăm pentru oamenii neevanghelizaţi, rugăciunea ne uneşte în special cu grupurile necâştigate pentru Cristos şi cu lucrătorii creştini care lucrează în mijlocul lor.

Deci, un lucru pe care îl putem face ca biserică pentru lucrarea misionară este acela de a ne ruga pentru diferite câmpuri de misiune şi misionari. Apoi am putea să adunăm cel puțin odată pe lună o colectă pe care să o pune la dispoziţia lucrării de misiune (fie a biserici noastre sau fie că trimitem această colectă într-o anumită zonă unde se face o lucrare misionară).

  • EVANGHELIZAREA CA ARMĂ STRATEGICĂ:

Evanghelizarea înseamnă a face cunoscută Vestea Bună. Acesta este un alt lucru pe care

l-am putea realiza ca credincioşi pentru lucrarea de misiune. Cum putem face acest lucru? Simplu, prin:

Prezența mărturiei: Viața noastră de credință ar trebui trăită în așa fel încât ea să fie o „pildă” pentru cei de lângă noi. De ce nu ar putea afirma Dumnezeu despre noi, ceea ce a afirmat apostolul Pavel despre Tesaloniceni așa că ați ajuns o pildă pentru toți credincioșii din Macedonia și Ahaia. …dar vestea despre credința voastră în Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni…” (1 Tesaloniceni 1:7-8b). În evanghelizarea prin viaţa personală, calitatea caracterului creştin al credinciosului şi preocupările sale trebuie să reflecte caracterul lui Isus. Pentru  a fi mai specific, putem spune că acesta este tipul de evanghelizare care reflectă grija creştinului faţă de cei bolnavi, faţă de săraci, precum şi o viaţă evlavioasă consecventă ca membru al comunităţii în care trăim. Evanghelizarea prin viaţă sau prezenţa personală nu este în sine o mărturie verbală şi nici chiar o puternică identficare cu oamenii, ci trăirea unei vieţi creştine autentice.

Proclamarea mesajului: Numai propovăduirea Evangheliei Domnului Isus Cristos poate duce la creşterea bisericii. Sarcina noastră este să fim siguri că propovăduim Evanghelia şi să alegem mijloacele şi procedeele adecvate propovăduirii. Aceasta înseamnă cel puţin proclamarea verbală a Cuvântului lui Dumnezeu prin predicare sau mărturie personală.

Persuasiunea mesagerului: Pentru a avea rezultate, proclamarea trebuie să intenţioneze primirea unui răspuns pozitiv din partea celor care ascultă Evanghelia. Evanghelia îi confruntă pe oameni cu nevoia de a se decide să-l urmeze pe Isus. Oamenii trebuie îndemnaţi să ia o decizie. Scopul evanghelizării este de a face ucenici.

Propaganda membrului: Un alt obiectiv al evanghelizării este plantarea de biserici care pot răspândi Evanghelia întregului grup etnic cărora îi aparţin precum şi dincolo de propria lor etnie. Cei care cred Evanghelia şi i-au decizia de a-L urma pe Isus trebuie să fie integraţi în Trupul lui Cristos. Ei trebuie să devină membri ai unei biserici locale de credincioşi născuţi din nou.

Această biserică este locul unde ei pot creşte în Cristos şi unde-L pot sluji pe El.

Concluzie:Este încântător să începi biserici care înfloresc şi încep la rândul lor alte biserici. Este ca şi omul care vede oameni flămânzi şi, în loc să le dea peşte, îi învaţă să pescuiască singuri. Însă, să ne aducem aminte că lucrurile esenţiale în lucrarea de misiune sunt: Duhul Sfânt, Sămânţa (Biblia), Solul (oamenii) şi Semănătorul (mesagerul). Există multe strategii, unele merg pentru unii dar nu merg aşa de bine pentru alţii. Dar eu trebuie să caut acele strategii şi metode care pot să conducă mult mai bine la o credinţă veritabilă şi la biserici care se reproduc în mod sănătos.


Wagner Peter, „Stop the World, I want to get on”, Glendale, CA: Regal Books, 1974, pag. 76-77

Pastor: Florian Bălăceanu

 

MISIUNEA IERTARII

Primul colind a fost cantat de ingeri si contine un mesaj in care Dumnezeu este slavit, iar oamenii placuti Lui sunt indemnati sa traiasca in pace. In Evanghelia dupa Luca, 2:13-14, se spune: Si deodatã, împreunã cu îngerul, s-a unit o multime de oaste cereascã, lãudînd pe Dumnezeu, si zicând: „Slavã lui Dumnezeu în locurile prea înalte si pace pe pãmânt între oamenii plãcuti Lui.” Prima relatie pe care omul a rupt-o a fost relatia lui cu Dumnezeu. Daca de Craciun am primit Vestea Buna a mantuirii noastre si astfel relatia noastra cu Dumnezeu poate fi reabilitata, de asemenea este necesar sa privim si la relatiile pe care noi le avem cu semenii nostri. Oare aceste relatii sunt relatii de pace asa cum ingerii au proclamat cu ocazia primului colind? Biblia ii descrie pe cei impaciuitori in Evanghelia dupa Matei 5:9. Crestinii, fiindca s-au impacat cu Dumnezeu (Romani 5:10-11), trebuie sa fie impaciuitori, sa traiasca in pace cu semenii (Matei 5:23) si nu in ultimul rand sa ajute semenii sa se impace cu Dumnezeu si intre ei(Iacob 3:16).

Sfanta Scriptura vorbeste deslusit despre dorinta si disponibilitatea lui Dumnezeu de a ierta. Dupa caderea omului in pacat, probabil ca ne-am fi asteptat ca Dumnezeu sa rosteasca direct sentinta fata de omul razvratit si sa-l pedepseasca aspru fara sa ii mai acorde o sansa de reabilitare. Insa, Dumnezeu l-a iubit si il iubeste pe om si i-a mai acordat o sansa de iertare prin pocainta si credinta in Fiul Sau. Suntem chemati sa urmam modelul de iertare pe care ni l-a oferit Fiul lui Dumnezeu, iar Evanghelia dupa Luca 6:36-37 consemneaza: “Fiţi dar milostivi, cum şi Tatăl vostru este milostiv. Nu judecaţi, şi nu veţi fi judecaţi; nu osandiţi şi nu veţi fi osandiţi; iertaţi şi vi se va ierta.”. De asemenea, in Evanghelia dupa Matei 6:14-15 citim: “Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.” Un alt pasaj biblic, care accentueaza importanta unei relatii bune cu semenii, se afla in Evanghelia dupa Matei 5:23-24 “Aşa cã, dacã îţi aduci darul la altar si acolo îţi aduci aminte cã fratele tãu are ceva împotriva ta, lasã-ti darul acolo înaintea altarului si du-te întâi de împacã-te cu fratele tãu; apoi vino de adu-ti darul.”

De ce este frumoasă iertarea? Iertarea Il descopera pe Dumnezeu, arata din carcaterul Sau, fiindca Dumnezeu este iertator (Psalmul 130:4,5; Psalmul 103:2,3). Iertarea aduce iertare celui ce iarta (Evanghelia dupa Luca 6:36-37).

  • Cand tu ierti pe fratele tau, prin aceasta tu imiti pe Dumnezeu si te asemeni cel mai mult Lui. Sf. Ioan Gura de Aur
  • Suferiti pe urma nedreptatii unui om rau! Iertati-l, ca sa nu fiti astfel doi oameni rai. Fer. Augustin
  • Iertarea noastra o aflam in iertarea celor ce ne-au gresit noua. Sf. Maxim Marturisitorul

Pastor Ion Damian

 

Gânduri despre misiune

Toată puterea Mi-a fost dată în cer și pe pământ. Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh. Și învâțați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Mt 28:18-20

Viața creștină se asemănă cu mersul pe bicicletă; dacă nu avansăm ne răsturnăm. Un mare teolog al secolului al 20-lea a spus ca biserica avansează pe o culme ca tăișul unui brici, nu ne putem opri, pentru ca aceasta ar însemna să cădem în prăpastia care ne amenință din ambele părți. Dar încotro să avanseze Biserica Domnului dacă considerăm viața ei pe pământ?

Răspunsul este dat de însușii Domnul Isus „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile   …” Cu această poruncă El ne-a făcut pe toți apostoli (apostol însemnând trimis) și îngeri (înger înseamnă vestitor). Viața creștină este o misiune, deci și Biserica Creștină trebuie să fie misionară. Dacă teologia este știința lui Dumnezeu și descrie viața bisericii sub domnia lui Christos, atunci trebuie să fie știința acestei misiunii. În Biserică toate interesele personale trebuie să fie sistate și toată energia bisericii să fie puse în slujba misiunii.

Dar în ce constă misiunea noastră? Să facem ucenici din cei care nu-L cunosc încă pe Domul Isus Christos. Această misiune ne afectează toată viața. Pentru că nu putem să fim misionari ori cum. Trebuie să fim oameni în care se vede viața lui Christos, ca și cei din Antiohia unde ucenicii au fost numiți prima dată creștini, pentru ca erau ca și Christos. Îmi aduc aminte o întâmplare din copilărie, când erau mai puține televizoare ca astăzi. Pe strada noastră o singură familie avea televizor și pentru vizionarea meciurilor de fotbal s-a strâns multe lume în fața aparatului. Dar comentatorul de la radio era mai bun, mai entuziasmat de tot ce s-a întâmplat pe teren. Oamenii și-au dat seama ca experiența unui meci este mai puternică dacă ascultă comentariul la radio și privesc imaginea de la televizor. Comentariul și imaginea s-au întărit reciproc.

Problema creștinilor de azi este că faptele multora nu este în concordanța cu cea ce spun. „Imaginea” și „sunetul” nu sunt în fază. Ce ar fi dacă la imaginile unui film s-ar pune sunetul de la telejurnal, sau al unui meci de fotbal? Nimeni nu ar viziona un asemenea program. Dacă vorbele noastre nu sunt în concordanța cu faptele noastre nimeni nu va asculta de noi. Nu am avea putere să fim trimișii lui Christos. De aceea sfințenia este o cerință de baza a misiunii Bisericii. Fără sfințenie misiunea noastră se va degenera în prozelitism , activități culturale sau socio-politice.

Acestea sunt adevăruri bine cunoscute. Întrebarea este cum le aplicăm? În atmosfera de letargie spirituală creștini de azi sunt mulțumiți ca să-și menține viața lor spirituală proprie. Și aceasta încă este bine. Bisericile se mulțumesc ca să trăiască o viață liniștită în părtășie fericită. Să meargă bine programul, totul să fie frumos și dacă se poate, cei din afară să recunoască că la noi este mai frumos ca la ei. Dar Isus ne spune ceva care trebuie să ne îngrozească: „Dacă voiește cineva să vine după mine, să se lepede de sine însuși, să-și ia crucea și să mă urmeze!” (Mc 8:34) Un teolog maghiar din secolului trecut a spus următoarele cuvinte adevărate: „Nu este creștină viața acelora care trăiesc doar în experimentarea viziunilor extatice, or se îndreaptă către trăiri interne intense. Nu este o biserică creștină aceea comunitate care doar administrează, organizează și conduce pe ea însăși, a cărei bază de existență este în ea însăși.”

Misiunea ca și facere de ucenici are ca rezultat o formă de viață care este adusă în existență de Duhul lui Dumnezeu prin Cuvântul lui Dumnezeu. A face ucenici este mai mult decât afirmarea și acceptarea unor învățături biblice. Botezul este actul care pecetluiește această viață nou care după aceea este consolidată de învățătura Domnului Isus.

Nu este ușor să dăm ascultare acestei trimiteri și să o facem după voia Domnului. Ne paște pericolul ori să neglijăm această poruncă, ori să o facem după programul voinței noastre personale. Trebuie să rezistăm ispitei ca să nu facem din misiune o propagandă confesională, și să evităm atât superficialitatea spirituală cât și ispita materialismului moral care ne înconjoară.

Misiunea nu este propagandă. Din nefericire elementele acesteia s-ar putea să se furișeze în motivațiile noastre misionare. Propaganda slujește unor interese personale sau de grup. Ceea ce o interesează este eficiența și rezultate cu ori ce preț. Se luptă, ademenește, și dacă nu reușește să-și atingă scopurile insuflă ură. Motorul ei este să convingă despre adevăruri și dogme proprii. Misiunea creștină însă este deasupra tuturor intereselor personale sau de partide, principiul ei este negarea și sacrificiul de sine. Ceea ce contează este aprecierea lui Dumnezeu și nu a oamenilor. Dacă nu reușește dintr-odată să atragă oamenii la Christos continuă să iubească și să servească, urmând modelul lui Christos.

Superficialitatea spirituală ne împiedică să auzim glasul Celui care ne trimite într-un mod dramatic și irezistibil. Azi, cu posibilități în misiune ne mai avute in trecut, starea de căldicel este foarte atractivă. Credinciosul superficial dorește doar binecuvântările Domnului, și nu dorește ca Cuvântul să-l stăpânească. Scandalul crucii este străin de el. Nu își vede „buzele sale necurate” și nici nu aude glasul Domnului zicând „pe cine să trimet, și cine va merge pentru Noi?” (Is 6:8) Purtând ochelarii rozi puși de Cel Rău recunoaște că mai greșește din când în când, dar se consideră destul de acceptabil lăsând lumea pierdută în harul Domnului.

Materialismul este idolul cel mai puternic al zilelor noastre și reprezintă o frână semnificativă în misiunea Bisericii. Nu numai prin faptul că oameni din biserici rețin resursele financiare, nu dăruiesc suficient și prin acest lucru scad posibilitatea a ceea ce s-ar pute face în misiune. La urma urmei Dumnezeu dispune resurse suficiente. Pentru ce Dumnezeu dă viziune dă și sponsorizare. Dar spiritul materialismul zilelor noastre ne face insensibil la lucrurile lui Dumnezeu, mai de grabă vom dori să avem ce ne poate oferi lumea și nu ce dorește Dumnezeu. „Drogul” materialismului ne ademenește și ne face insensibil la lucrurile lui Dumnezeu. Pentru asemenea oameni spune Domnul Isus: „vinde tot ce ai… și urmează-Mă!” (Mc 10:21)

Misiunea este o sarcină care depășește puterile omenești. Dea aceea Domnul nu ne trimite cu puterile noastre. Toate putere I s-a dat Lui, și el este cu noi. Să mergem deci, să facem ucenici pentru Domnul.

Dr. József Kovács

 

Implicarea în lucrarea Împărăţiei Domnului Cristos        

Nu poţi să te implici în lucrarea lui Dumnezeu dacă nu eşti călăuzit de Dumnezeu în această privinţă. Fie că este vorba de o lucrare de misiune, de implicare într-o formaţie muzicală, de implicar într-un grup de rugăciune, de implicare în orice lucrare de slujire, călăuzirea este o cerinţă obligatorie. Fără călăuzire divină nu poţi avea parte de binecuvântare în lucrare.

Privim la Filip şi observăm cum a fost călăuzit de către Dumnezeu spre zona unde urma să-şi desfăşoare lucrarea: „scoală-te şi du-te spre miazăzi, pe drumul care coboară de la Ierusalim spre Gaza şi care este pustiu”(F.Ap. 8:26). Dumnezeu este Cel care alege pentru Filip noul teritoriu de evanghelizare şi nu Filip personal! În privinţa lui Filip, Dumnezeu S-a folosit de un înger care a avut un mesaj special pentru el. Poate te întrebi ce metodă va aplica Dumnezeu în cazul tău, dacă El îţi va vorbi prin Scriptură, prin circumstanţe, prin nevoile celor din jur, dacă îţi va vorbi noaptea în somn sau dacă îţi va arăta un semn. Cum anume îţi va oferi Dumnezeu călăuzirea divină? Nu ştiu să răspund în dreptul tău, dar ştiu că El răspunde fiecărei persoane în mod diferit.

Observaţi cum era lucrarea lui Filip înainte de a pleca? Era o lucrare binecuvântată (F. Ap. 8:5-13).  Şi unde pleacă Filip ?  într-un loc unde este călăuzit de Dumnezeu dar care nu oferea prea multe speranţe. Dar atunci când eşti călăuzit de Dumnezeu către o anumită lucrare, ai parte de binecuvântarea Sa în aceea lucrare. Filip a fost binecuvântat de Domnul şi în cetatea Samariei dar şi în urma întâlnirii cu famenul etiopian datorită ascultării călăuzirii divine.

Să ne însuşim bine acest adevăr: pentru a putea începe o lucrare de slujire, evanghelizare, misiune sau orice altă lucrare, călăuzirea lui Dumnezeu este esenţială şi prioritară. Nu este important ce spun oamenii, ce cred ei, ce păreri au ei. Important este doar ceea ce spune Dumnezeu şi părerea Sa. Întotdeauna omul călăuzit de Dumnezeu se va duce acolo unde îl trimite Domnul. Filip a ştiut că porunca lui Dumnezeu de a merge să vestească Evanghelia trebuie ascultată şi nu a cerut timp de gândire pentru îndeplinirea acestei porunci. Nu sta pe gânduri atunci când ai înţeles clar ceea ce Dumnezeu cere de la tine. Nu fugi de chemarea lui Dumnezeu atunci când ai ajuns să o înţelegi, aşa cum a făcut Iona care fuge departe de Faţa Domnului când aude Cuvântul Domnului (Iona 1:1-3).

Nu poţi să te implici în lucrarea lui Dumnezeu dacă nu ai un loc pregătit de Dumnezeu. Când Filip era călăuzit de Dumnezeu şi se îndrepta spre sud, către deşert, a auzit glasul Duhului Sfânt: „du-te şi ajunge carul acesta” (F.Ap. 8:29). Filip a rămas surprins când l-a văzut pe acest famen etiopian citind Scripturile şi apoi călăuzit de Duhul Sfânt care L-a condus către carul guvernamental, pune cea mai importantă întrebare pentru un om nemântuit:  „înţelegi tu ce citeşti?”. Înţelegi tu Cuvântul lui Dumnezeu, înţelegi ce vrea Dumnezeu să îţi spună ţie?  Filip ştia că etiopianul citea din cartea proorocului Isaia dar el era interesat să afle dacă acel om înţelegea mesajul mântuirii care reieşea din acel pasaj. Călăuzirea desăvârşită a Duhului Sfânt l-a condus pe evanghelistul Filip la omul potrivit, la momentul potrivit şi la locul potrivit din Scriptură  (F. Ap. 8:32). Cred că pentru orice om care este interesat şi dornic să îl slujească pe Dumnezeu într-o anumită lucrare, El are un loc special pregătit.

Nu poţi să te implici în lucrarea lui Dumnezeu dacă tu nu te-ai întors la Dumnezeu. Este o cerinţă obligatorie. Dacă tu nu eşti cu adevărat întors la Dumnezeu cum vrei să-i întorci pe alţii la Dumnezeu? Dacă tu ai probleme în familia ta, dacă sunt anumite păcate în viaţa ta, cum poţi să rezolvi problemele altora, dacă în viaţa ta există anumite păcate cum poţi vedea păcatele altora? …„Cum poţi zice fratelui tău: Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău” şi când colo, tu ai o bârnă într-al tău?..” (Matei 7:3-5). Dacă în viaţa ta nu există sfinţenie cum poţi să vorbeşti de sfinţenie altora, dacă în viaţa ta nu există pocăinţă cum poţi să vorbeşti de pocăinţă altora.

Nu poţi să te implici în lucrarea lui Dumnezeu dacă nu eşti echipat cu putere spirituală. Domnul Isus Cristos a încredinţat Bisericii Sale o misiune importantă, şi anume, aceea de a predica Evanghelia la toate popoarele şi la orice om până la sfârşitul vremurilor (Mat. 28:19-20, Marcu 16:15).Mântuitorul a atras atenţia ucenicilor Săi să nu părăsească cetatea până când nu vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus (Luca 24:49). Ce se întâmpla dacă ucenicii nu ar fi ascultat? Mai mult ca sigur ar fi eşuat. Nu poţi începe o anumită lucrare dacă nu te-ai maturizat spiritual, dacă nu te-ai echipat spiritual pentru că îţi vei rata obiectivul. Pavel scoate foarte bine în evidenţă şi atrage atenţia asupra  echipării spirituale a unui credincios (Efeseni 6:10-18).

Să cerem Domnului să ne călăuzească prin Duhul Sfânt spre acea lucrare în care El vrea să se folosească de noi pentru gloria Sa.

Pastor Emil Gresinger

Grupurile Celulă – Un mod de a experimenta trezire în biserica ta!

Slujba fiecărui pastor/lider în biserică, este  ,,creşterea” bisericii care se află în grija sa, în cel mai eficient mod. Când vorbim despre creştere nu ne referim doar la creşterea numerică ci în primul rând la  creşterea calitativă. Efeseni 4:16 ne artată foarte clar că biserica pe care Domnul vrea ca noi să o zidim este una sănătoasă, în creştere şi plină de dragoste. Lucrarea grupurilor celulă are la bază principii biblice de zidire spirituală care permit creşterea efectivă şi eficientă prin slujire.

Urmând sfatul lui Ietro pentru Moise (Exod 18:21) şi sfaturile lui Pavel pentru zidirea trupului lui Hristos (Efeseni 4:11-16), scopul nostru este de a valorifica cea mai valoroasă resursă a bisericii – membrii săi cu talentele şi darurile lor specifice – pentru ucenicie, slujire şi misiune.

Istoria ne arată că Biserica nu poate fi construită numai pe eforturile pastorului, a comitetului şi a 10% din membri voluntari.Cea mai urgentă nevoie din ziua de astăzi este să motivăm şi să ridicăm în lucrare restul de 90% a adunării, mobilizându-i în slujirea activă pentru lucrarea de zidire a Bisericii Lui Hristos. Credem că trebuie urgent şi cu pasiune să ne unim cu toţii pentru a conduce Biserica printr-o altă reformă – nu o reformă teologică, ci una de proces. Acest proces are loc în grupuri celulă deoarece, prin intermediul lor, vom practica Marea Poruncă (Matei 22:36-40) şi Marea Trimitere (Matei 28:18-20) şi vom echipa membrii bisericii pentru a contribui la zidirea trupului lui Cristos (2 Timotei 2:2).

Întâlnirile în case pe grupuri celule nu sunt o strategie nou inventată. Modelul grupurilor celulă stă la baza structurii Bisericii Primare din perioada apostolică (Faptele Apostolilor 2:46, 47). Credincioşii se întâlneau atât la templu, ca şi grup mare, cât şi în case, pe grupuri mici. Ambele întâlniri sunt vitale pentru creşterea bisericii şi maturizarea credincioşilor.Grupurile celulă sunt la fel de necesare vieţii şi creşterii unei biserici cum sunt rădăcinile pentru o plantă sau un copac. În toată lumea şi în toate culturile, grupurile celulă se dovedesc a fi un mijloc eficient şi de mare folos pentru zidirea, maturizarea şi responsabilizarea credincioşilor mai noi sau mai vechi, permiţându-le să-şi îndeplinească chemarea în viaţă, lucrare şi misiune după voia lui Dumnezeu.

Creşterea bisericii noastre depinde în mare măsură de lucrarea permanentă de instruire, echipare şi responsabilizare a liderilor laici de a participa la activitatea minunată de păstorire a familiei lui Dumnezeu în creştere. Viziunea grupurilor celulă este: „asigurarea unui mediu prielnic pentru a-ţi dedica viaţa lui Cristos, a experimenta dragostea adevărată şi părtăşia unii  cu alţii, a spori pasiunea de a-i evangheliza pe cei nemântuiţi şi a-i transforma pe cei credincioşi în făuritori de ucenici, dezvoltând noi lideri şi conferindu-le autoritate şi responsabilitate în vederea multiplicării.”  (Matei 22:36-40; Matei 28:18-20 şi 2 Timotei 2:2)

Ce facem în grupul celulă?

Matei 22:36-40 –  În primul rând, ne propunem să-L iubim pe Dumnezeu cu tot ce avem, să avem o relaţie mai profundă cu El. Mărturisim că avem nevoie să rămânem conectaţi la viţă, dacă dorim să aducem roade pentru El. Ştim că „Dacă Dumnezeu nu zideşte o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc.”(Psalmul 127:1). Pentru a avea parte de o adevărată creştere, cea care dăinuieşte veşnic, trebuie să cautăm mai întâi Împărăţia Lui.

Înaldoilea rând, vrem să vedem cât mai mulţi oameni eliberaţi pentru a putea deveni ceea ce Dumnezeu i-a creat să fie, parte din preoţia împărătească (1 Petru 2:9 şi Efeseni 4:11-16). Grupurile celulă oferă un mediu prielnic plin de dragoste unul pentru altul unde ne descoperim şi dezvoltăm darurile spirituale pe măsură ce discutăm, înţelegem şi aplicăm ceea ce Dumnezeu ne învaţă. Într-un mediu în care ne simţim în siguranţă, oricine îşi poate descoperi, dezvolta şi folosi darurile şi abilităţile.

Matei 28:18-20 – În al treilea rând, Isus a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut. Misiunea noastră în viaţă în calitate de credincioşi este asemănătoare: vrem să vedem Împărăţia lui Dumnezeu extinzându-se pe măsură ce Îi permitem lui Cristos să lucreze prin noi. Trebuie să murim faţă de noi înşine şi să punem nevoile altora înaintea propriilor noastre nevoi. Ştim de asemenea faptul că, atâta vreme cât membrii grupurilor celulă îşi menţin focalizarea pe exterior, împărtăşind Evanghelia celor nemântuiţi, relaţiile dintre ei se vor întări şi vieţile lor vor fi transformate în acest proces.

2 Timotei 2:2 – Înalpatrulea rând, dorinţa noastră nu este doar de a-i ajuta pe oameni să se convertească, ci mai degrabă să-i facem ucenici, permiţându-le să înveţe, să facă greşeli şi să crească prin implicarea lor în lucrare şi pregătindu-i pentru a fi lideri.

Ne dedicăm unei vieţi de dezvoltare a liderilor şi de întărire a tuturor credincioşilor (2 Timotei 2:2). În loc să ne limităm rodnicia doar aşteptând să vedem ceea ce Dumnezeu poate face prin noi, trebuie să căutăm să ne „multiplicăm” pe noi înşine.

Kamal & Lavinia Mounir

 

Explicarea principiului „Oikos-Evanghelism”

Cuv. „oikos (gr.)” din NT – casă, familie (cămin). Dar sensul cuvântului este mult mai amplu decât în vremea noastră. În vremea NT acest cuvânt desemna mai mult decât familia imediată; sensul cuvântului include slujitorii (sclavii) familiei, prietenii, şi chiar asociaţii în afaceri. „Oikos-ul” cuiva însemna sfera de influenţă, sistemul social al omului (în cazul nostru al credinciosului care vesteşte Evanghelia), compus din cei legaţi de el prin legături de sânge (rude), legături de afaceri (muncă), şi legături teritoriale (comunitare). „Oikos-ul” din NT includea membrii familiei directe, cu exinderile de rigoare (sclavi, angajaţi, etc.). „Oikos-ul” era unitatea socială de bază prin care biserica creştea. Era unitatea fundamentală şi naturală a societăţii, sfera de influenţă a cuiva (familia, prietenii, asociaţii lui). Scriptura se focalizează (în evanghelizare) pe convertirea „casei (familiei, prietenilor şi asociaţilor)” credincioşilor, în răspândirea Evangheliei printre oameni (vezi Evangheliile, Faptele, Epistolele; vezi Mc. 5:19; Lc. 19:9; Ioan 4:53; Mc. 2:14-15; Ioan 1:40-45; Fap. 10:22-48). Putem spune că „Oikos-Evanghelism” este mijlocul dat şi cerut de Dumnezeu, cât şi cheia pentru împărtăşirea în mod natural a mesajului nostru supranatural. Este cel mai natural mod de împărtăşire a evangheliei şi astăzi.

Desigur noi nu trebuie să limităm sfera relaţiilor în vestirea evangheliei. Ni se spune „mergeţi” (Mat. 28:19). Noi trebuie să extindem aria relaţiilor umane, „Oikon-ul” nostru. Cum putem face aceasta? Sfera relaţiilor comune se clădeşte prin comunicare şi experienţe împărtăşite în comun. Poate cel mai important aspect al comunicării este conversaţia. Noi putem dezvolta o bună comunicare prin conversaţie înţelegând cele 3 nivele ale conversaţiei:

  • Nivelul general: „Ţine legătura” – Conversaţii foarte obişnuite în diverse situaţii (la piaţă, la spital, în tren, despre economie, sau sport, etc.). A ţine legătura cu cineva înseamnă a te arăta interesat să discuţi, să asculţi, să fii atent, apropiat, etc.
  • Nivel personal: „Fii interesat” – Caută să vezi ce anume interesează cu adevărat persoana cu care conversezi (are o anumită preocupare, are copiii despre care vrea să vorbească, îl atrage ceva în mod deosebit, etc.). Acest lucru în care cineva este foarte preocupat, şi despre care doreşte foarte mult să discute cu cineva, ne oferă posibilitatea de a ne arăta interesul pentru acea persoană.
  • Nivelul nevoilor cruciale: „Fii informat” – Este vorba despre subiecte critice din viaţa unei persoane. Este adevărat că oamenii se deschid greu pentru a împărtăşi altora lucruri foarte personale şi foarte dificile, sau foarte importante despre ei înşişi, dar atunci când ei o fac înseamnă că deja relaţia cu cei cărora le împărtăşesc asemenea lucruri este foarte apropiată şi plină de încredere. Noi suntem chemaţi să construim asemenea relaţii apropiate cu cei din jurul nostru pentru a le putea comunica mai bine evanghelia. Aceste probleme personale şi importante devin oportunităţi deosebite în împărtăşirea Evangheliei. Când există legături de rudenie, de prietenie puternice posibilitatea de a ne apropia de oameni cu evanghelia este foarte mare.

Ce face ca acest concept „oikos-evanghelism” să fie atât de eficient în evanghelizare? Pentru a înţelege aceasta noi trebuie să cunoaştem principiile care stau la baza planului Domnului de a face ucenici (planul stabilit pentru biserica Lui), şi care face ca demersul „facerii de ucenici” să dea roade deosebite:

  • Biserica trebuie să intenţioneze foarte serios să facă ucenici. Avem tendinţa ca şi biserică să ne focalizăm pe obiective greşite, să ne lăsăm antrenaţi de curentul lumii în stabilirea scopurilor vieţii. Noi trebuie să ne propunem ca şi scop vital şi important pentru biserică îndeplinirea voii lui Dumnezeu: „Marea însărcinare” (1 Cor. 4:1-5; 2 Cor. 4:18; 5:9; Mat. 6:19-21).
  • În evanghelism eficienţa cea mai mare este atunci când evanghelizarea se concentrează pe metoda „oikos” de vestire (naturală) a evangheliei. Reţeaua bazelor comune (legături de rudenie, legături de prietenie, legături între asociaţi) reprezintă mijlocul prin care cei mai mulţi oameni devin creştini. Aceasta formează temelia solidă care permite ca dragostea şi mântuirea lui Dumnezeu să curgă natural şi intenţionat asupra oamenilor.
  • Facerea de ucenici este cea mai eficientă atunci când este motivată de dragoste şi însoţită de fapte ale purtării de grijă. Acestea au impact mare asupra inimii oamenilor, construiesc relaţii şi asigură petrecerea timpului împreună cu cei care trebuie ucenicizaţi.
  • Facerea de ucenici prin metoda „oikos” este cea mai eficientă pentru că fiecare creştin are parte de îndeplinirea marii însărcinări. Fiecare se poate implica în ucenicizarea celor apropiaţi (se estimează că fiecare creştin are aprox. 7-9 persoane apropiate din biserică şi din afară).
  • Facerea de ucenici, cu toate aspectele slujirii ei, devine cea mai eficientă când este „un efort de echipă”.
  • Facerea de ucenici este cea mai eficientă atunci când nevoile unice şi diferenţele individuale sunt recunoscute şi împlinite, şi tratate cu grijă plină de dragoste (vezi 1 Cor. 9:19-23). Isus Cristos a intervenit în viaţa oamenilor împlinindu-le nevoile.
  • Facerea de ucenici prin metoda „oikos” este cea mai eficientă pentru că aceasta construieşte un proces natural şi continuu.

Când facerea de ucenici devine o parte naturală a vieţii?

  • când se zideşte pe relaţii naturale (familie, prieteni, etc.);
  • când se zideşte pe nevoia de a iubi şi a fi iubit;
  • când devine parte a întregii structuri organizaţionale (biserica trebuie organizată pe îndeplinirea marii însărcinări);
  • când ea se auto-perpetuează.

7 paşi pentru facerea de ucenici

În fiecare zi cei mai mulţi oameni (în cazul nostru cei credincioşi) vin în contact cu cei cu care au relaţii foarte apropiate. Aceştia devin „oikos-ul” credincioşilor (cei faţă de care ei au responsabilităţi). În NT descoperim că evanghelia a fost vestită altora prin relaţii (vezi Andrei şi Simon Petru; Filip şi Natanael – Ioan 1; Matei vameşul şi prietenii şi asociaţii lui – Mat. 9:9-13; samariteanca şi locuitorii din sat – Ioan 4). Metoda cea mai eficientă de evanghelizare este de  a-i evangheliza pe cei cu care ai ceva în comun (cei apropiaţi). Iată, deci, 7 paşi prin care cineva se poate apropia de cei apropiaţi cu Evanghelia:

  1. Indentifică-ţi familia ta extinsă; reţeaua ta de relaţii (rude de sânge, prieteni, asociaţi, apropiaţi);
  2. Stabileşte un profil personal al fiecărui membru al acestei familii extinse (nevoi, preocupări, stil de viaţă, probleme cu care se confruntă, etc. Caută pentru ei răspunsuri biblice şi implicări în dragoste în viaţa lor);
  3. Concentrează-ţi eforturile tale (spre persoanele cu care ai relaţii naturale, calde, cu deschidere spre evanghelie, pentru a lucra efectiv cu ei; începe cu cei cu care poţi avea cele mai bune raporturi şi în care vezi că Dumnezeu lucrează în inima lor);
  4. Dezvoltă un plan de facere de ucenici (Prov. 24:3-4) (întâlniri, apropieri în nevoile specifice – 1 Cor. 9:22; comunicarea evangheliei ca răspuns la situaţia lor specifică; construire de poduri, etc.);
  5. Lucrează planul de facere de ucenici: (1) ascultă cu atenţie pe interlocutor; (2) Fii alert la nevoile lui, împărtăşindu-i experienţele; (3) identifică perioadele importante ale vieţii sale – căsătorie, naşterea unui copil, aniversare, noua lui muncă, etc.; (4) exploatează momentul potrivit când trebuie să comunici Cuvântul Domnului; (5) foloseşte un limbaj potrivit (Col. 4:5-6);
  6. Roagă-te în mod regulat şi specific pentru fiecare membru din cercul de relaţii „oikos” (Iac. 5:16). Dacă este nevoie roagă-te în părtăşie cu alţii (Mat. 18:19);
  7. Acceptă să dai socoteală altora, cât şi lui Dumnezeu (împărtăşeşte-ţi experienţele cu alţi credincioşi implicaţi în facere de ucenici; roagă-te cu alţii pentru cei ce îi ucenicizezi).

Mesajul nostru – mesajul harului

Evanghelia Domnului Isus Cristos este mesajul mântuirii prin persoana şi lucrarea Lui (Fap. 16:31). Pentru că mesajul este crucial pentru mântuire, noi trebuie să cunoaştem mesajul, să fim în stare să-l împărtăşim clar, corect şi complet, conform Scripturii.

Natura mesajului Evangheliei:

Panul de mântuire este centrat în Dumnezeu. Conform Efes, 1:6; 2:7 scopul principal al lui Dumnezeu în mântuirea omului este să se aducă glorie lui Dumnezeu, glorie harului Lui.

  • Mântuirea este prin har prin credinţă (nu prin faptele omului, nici prin meritele lui, nici prin abilităţile omului) – Fap. 20:24; etc.
  • Mântuirea este un dar liber (fără plată), însă L-a costat imens pe Fiul lui Dumnezeu (Rom. 4:1-5; 11:6; Ioan 4:10; Apoc. 21:6).
  • Mântuirea este primită prin credinţă (Ioan 6:28-29; 20:31). (Vezi o prezentare sumară a Evangheliei în 1 Cor. 15:1-11).

Pastor Ghita Marian

 

EFECTE  PREZENTE  ŞI  ASTĂZI  ALE  RUSALIILOR

Faptele Apostolilor 2:1-21 

Evenimentul revărsării Duhului Sfant, ca împlinire a promisiunii cereşti, generează efecte binecuvântate, care sunt valide şi în prezent, cu implicaţii imense pentru Biserică şi pentru fiecare credincios în parte.

Primul efect prezent şi astăzi al evenimentului nerepetabil al Rusaliilor este acela că deschide O  PERIOADĂ  A  HARULUI  PENTRU  TOATE  NEAMURILE.

Este ştiut faptul că de la Avraam şi până la Domnul Isus, poporul Israel a fost ales. Ei, evreii aveau oarecum mândria că numai sunt importanţi în ochii lui Dumnezeu. Neamurile erau socotite ca fiind păgâne, adică fără Dumnezeu. Din când în când, chiar neamurile recunoşteau că Dumnezeul iudeilor este Singurul şi adevăratul Dumnezeu (vezi Balaam; Rahav; Nebucadneţar).

Limbile de foc (v. 3-11) sunt simbolul Duhului Sfant, dar şi al universalităţii Evangheliei. Popoarele care erau reprezentate la Ierusalim şi care aud, pe înţelesul lor, în limba maternă despre „lucrările minunate ale lui Dumnezeu” arată că se deschide o nouă şi binecuvântată etapă/perioadă.

„Zilele de pe urmă”  (v. 17) sunt o expresie a ceea ce putem numi, „de la sfârşit” sau chiar „ultima”. Este deci, marcată o nouă perioadă de timp în istoria omenirii orcheestrată de Dumnezeul istoriei şi al omenirii. Duhul Sfant a fost dat şi neamurilor. „Atunci, oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.”  (v.21) Este evident că mântuirea, harul este pentru absolut toţi oamenii. Slavă lui Dumnezeu pentru aceasta!

Ce înseamnă aceasta pentru noi? Cum schimbă drumul vieţii mele acest adevăr? Mai întâi, dacă nu eşti sigur că aparţii lui Dumnezeu gândeşte-te că, potenţial, şi tu eşti inclus. Şi tu ai posibilitatea să fii mântuit. Apoi, dacă eşti deja copilul lui Dumnezeu, adevărul că harul este pentru toţi te va motiva să te rogi pentru oameni din diferite ţări. Vei prinde ideia de misiune mondială.

Un alt efect al revărsării Duhului Sfant este ceea ce ţine de plinătate, O  ABUNDENŢĂ  A  DUHULUI  PENTRU  FIECARE  CREDINCIOS.

V. 4 „… toţi s-au umplut de Duhul Sfant, …” Profeţia sună aşa: „În zilele de pe urmă, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; …” (v.17). Ideia turnării aduce în lumină conceptul de abundenţă, de plinătate. Deci, fiecare credincios are, potenţial, posibilitatea să experimenteze plinătatea Duhului Sfant.

Despre Domnul Isus avem scris că El a fost plin de Duhul Sfant. Lui nu i-a fost dat Duhul cu măsură. El Însuşi a citit din cartea profetului Isasia „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns, ca să vestesc pacea …” (Luca 4:18). Cuvintele Domnului „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.” Sunt cu referire la DS, la abundenţa Duhului. (Ioan 7:38)

Este posibil să trăieşti din belşug. Îţi este rânduit ţie, îmi este rânduit mie. Duhul Sfant este pentru noi. Plinătatea Duhului Sfant este pentru fiecare credincios. Totuşi ţine şi de noi dacă ne supunem, dacă primim, dacă vrem. Evenimentul revărsării Duhului Sfant este o împlinire a profeţiei. Efectele acestei revărsări a Duhului Sfant are efecte pe care şi noi le resimţim. Sunt urmări binecuvântate. Eu şi cu tine, ne-am născut în perioada harului lui Dumnezeu. Trăim în zilele de pe urmă, dar zilele Duhului Sfant. Putem avea plinătatea şi putem fi fericiţi. Este pentru acum, este pentru fiecare. Lăudat să fie Domnul! Amin.

Pastor Ioan Mirăuţe

 

Implicatiile Misiunii

„Curand dupa aceea, Isus umbla din cetate in cetate si din sat in sat si propovaduia si vestea Evanghelia Imparatiei lui Dumnezeu. Cei doisprezece erau cu El;” (Lc.8:1). Evanghelistul Luca Il prezinta pe Domnul Isus Cristos oferind ucenicilor un model de slujire in lucrarea de vestire a Evangheliei. „Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Sai … i-a trimis sa propovaduiasca Imparatia lui Dumnezeu …” (Lc.9:1-2). „Ei au plecat si au mers din sat in sat, propovaduind Evanghelia …” (Lc.9:6). In situatia de fata, cei doisprezece ucenici sunt trimisi de Domnul Isus sa slujeasca in lucrarea de vestire a Evangheliei.

In Evanghelia dupa Luca, in capitolul zece, Scriptura prezinta trimiterea a saptezeci de ucenici in lucrarea de vestire a Evangheliei si invatatura pe care acestia o primesc de Domnul Isus in vederea realizarii misiunii lor. Acest pasaj Biblic ofera invatatura pentru slujirea misionara. Astfel, sunt aratate implicatiile misiunii:

  • Randuiala Domnului Isus

„Dupa aceea Domnul a mai randuit alti saptezeci” (Lc.10:1) Ucenicii au fost randuiti de Domnul Isus pentru slujirea misionara. Mandatul misiunii este oferit de Mantuitor, de aceea slujitorul este responsabil de lucrarea pe care o va face si va da socoteala de ea inaintea Domnului Isus.

  • Viziunea Domnului Isus

„… i-a trimis doi cate doi inaintea Lui, in toate cetatile si in toate locurile pe unde avea sa treaca El.” (Lc.10:1). Ucenicii isi indreapta slujirea dupa calauzirea Domnului Isus. Mantuitorul are un plan, iar, in acest plan de lucrare, slujitorii Lui sunt implicati. Slujirea ucenicilor face parte din strategia misionara a Domnului Isus in vederea implinirii planului Sau.

  • Colaborarea slujitorilor

„… i-a trimis doi cate doi …” (Lc.10:1). Se evidentiaza necesitatea colaborarii dintre ucenici si lucrul lor in echipa pentru a implini lucrarea misionara la care au fost chemati.

  • Ascultarea de voia Domnului Isus
    • Rugaciune

„Mare este secerisul, dar putini sunt lucratorii! Rugati, dar, pe Domnul secerisului sa scoata lucratori la secerisul Sau.” (Lc.10:2). Ucenicii chemati in lucrarea Domnului, sunt chemati sa se roage pentru mai multi lucratori. Fiindca lucrarea este mai mare decat pot lucra ucenicii chemati, acestia trebuie sa sustina in rugaciune cresterea resursei umane pentru lucrarea Evangheliei.

  • Slujire

„Duceti-va; iata, va trimit …” (Lc.10:3). Ucenicii nu trebuie doar sa se roage pentru „ridicarea” de lucratori care sa faca lucrarea lui Dumnezeu. In aceasta situatie, ei nu se roaga si asteapta sa vada ce lucratori vor veni, ci in acelasi timp ei se mobilizeaza pentru misiunea Evangheliei. Ucenicii, in timp ce vestesc Evanghelia, se roaga ca si alti lucratori sa li se alature pentru a duce la indeplinire marea lucrare a lui Dumnezeu. De asemenea, Mantuitorul ofera detalii pe care slujitorii Sai trebuie sa le urmeze (Lc.10:3-16). Slujirea se desfasoara intr-un context ostil ucenicilor, dar, si in acest context, acestia trebuie sa vesteasca cu putere Evanghelia aratand compasiune tuturor oamenilor.

  • Reprezentare

„Cine va asculta pe voi pe Mine ma asculta; si cine va nesocoteste pe voi, pe Mine ma nesocoteste; iar cine Ma nesocoteste pe Mine nesocoteste pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Lc.10:16). In tot timpul lucrarii, ucenicii reprezinta pe Domnul Isus. Lucrarea de vestire a Evanheliei pe care slujitorii Domnului o fac este, de fapt, lucrarea pe care Mantuitorul o face prin vietile lor. Evanghelia vestita de catre ucenici nu este mesajul lor, ci este Cuvantul lui Dumnezeu care are autoritate si prin care Duhul Sfant va duce mai departe lucrarea Domnului, convingand inimile pacatosilor ca au nevoie de mantuire (F.A. 2:37).

Pastor Ion Damian

 

Slujitorii Evangheliei

Romani 1.14-17

            Prin expresiile de mare forță: eu sunt dator, am o vie dorinţă, mie nu mi-e ruşine, Pavel prezintă trei dintre cele mai importante caracteristici ale evanghelistului: povara pentru mântuirea sufletelor; pasiunea pentru propovăduirea evangheliei; încrederea în puterea lui Dumnezeu de mântuire.

1. Povara pentru mântuirea sufletelor

“Eu sunt dator şi Grecilor şi Barbarilor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi.”

Povara pentru mântuirea sufletelor unor oameni pe care, îi cunoștem sau nu, avem sau nu avem vreo legătură cu ei, nu este un lucru natural. Este un rezultat al harului divin.

Harul divin, este revărsarea puterii mântuitoare a lui Dumnezeu, prin Isus Cristos şi prin Duhul Sfânt, asupra păcătoșilor care ascultă evanghelia. Prin evanghelie, păcătoșii sunt ajutați să înțeleagă, atât de starea lor neajutorată, cât și de oferta iubirii lui Dumnezeu.

Odată primită în inimă, iubirea lui Dumnezeu curge, umple și se revarsă. Ea nu poate fi oprită pentru că, aceasta este natura harului. El trebuie să curgă. De la Dumnezeu la noi, de la noi la alții, iar procesul continuă.

Apostolul Pavel spune: Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi; totuşi, nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine, 1 Corinteni 15.10.

Nu există pe pământ nimic asemenea harului. Numai harul divin curge, umple și se revarsă continuu, fără să scadă în abundență, fără să intre în criză, fără să se oprească din vreo cauză, inclusiv aceea a nevredniciei oamenilor.

Iubirea divină se revarsă asupra noastră, pentru ceea ce este Dumnezeu în Caracter, nu pentru ceea ce suntem noi. Deschiderii inimii pentru o asemenea plinătate de har, aduce în sufletul oricui îl primește, nu doar iertarea de păcate și scăparea de iad, ci și puterea de a trăi o viață sfântă, o viață de iubire, din care se naște povara pentru mântuirea sufletelor pierdute.

Harul lui Dumnezeu și iubirea Lui, nu sunt numai pentru un anumit grup etnic, sau pentru oameni de o anumită cultură, ci pentru toți oamenii, pentru că toți au nevoie de iubire.

De aceea, Pavel avea pe inimă să vestească evanghelia oamenilor din orice popor, de orice limbă, din orice stare socială, din Asia sau din Europa.

2. Pasiunea pentru vestirea evangheliei

“în ce mă priveşte pe mine, am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia.”

            O inimă care a primit harul, o inimă care a gustat iubirea, o inimă împovărată pentru sufletele pierdute, nu poate sta pe loc, atâta timp cât oamenii nu cunosc soluția oferită de Dumnezeu prin Cristos, datorită harului care curge.

Alți slujitori ai lui Dumnezeu, au luat asupra lor povara mântuirii noastre. Ne-au vestit evanghelia, cu dragoste, cu jertfă, cu perseverență. Sămânța semănată a adus rod, iar prin harul lui Dumnezeu, suntem mântuiți.

Este rândul nostru acum, să ne punem la dispoziția Duhului Sfânt, să se folosească de viața, vorbele, trăirea, mărturia noastră, pentru a face ca evanghelia să fie vizibilă, perceptibilă, asimilabilă de către cei din jur. Aceasta este o mare problemă.

Evanghelia este cea mai importantă informație de pe pământ. Orice om trebuie s-o audă. Ea a fost adusă din cer, de la Dumnezeu de către Domnul Isus. Ea a fost însușită de către ucenicii Săi, care au scris-o pe paginile Sfintei Scripturi. Ea este predicată pretutindeni în lume și are efecte extraordinare în mântuire.

Evanghelia însă, este mai mult decât o informație de la Dumnezeu. Este o Întrupare! Mai întâi, ea a fost întrupată în Isus Cristos. Apoi în ucenicii Lui. Apoi în ucenicii ucenicilor lor. Mai apoi în cei care ne-au propovăduit nouă evanghelia.

Acum a venit rândul nostru pe scena istoriei: să primim evanghelia, să întrupăm evanghelia, să propovăduim evanghelia. Întruparea evangheliei în cugetul, mintea, sentimentele, voința și trăirea noastră este esențială pentru slujba aceasta.

Oamenii nu percep lucrurile pe care nu le văd. Nu Îl percep nici pe Dumnezeu și nici informația din partea Lui. Ei au nevoie de ceva palpabil, vizibil, real, care să fie de la Dumnezeu, dar care să se manifeste într-o viață de om.

Oamenii ascultă cu interes evanghelia, acolo unde ei văd prezența lui Dumnezeu în viața credincioșilor, văd loialitatea pe care aceștia o au față de Cristos și de principiile Împărăției Lui, văd manifestându-se roada Duhului, văd interesul și jertfa pe care credincioșii o depun pentru mântuirea sufletelor lor.

Pasiunea pentru predicarea evangheliei se naște tocmai din dulceața întrupării evangheliei în viață. A primi evanghelia înseamnă a-L primi pe Însuși Dumnezeu. A întrupa evanghelia înseamnă a te hrăni cu Dumnezeu, a te înfrupta din resursele Împărăției, a lăsa harul și iubirea și înțelpciunea și puterea lui Dumnezeu să-ți cuprindă întreaga ființă.

Din această stare de sățietate, de plinătate, de fericire, se naște dorința de a predica evanghelia semenilor, care sunt atât de flămânzi după Dumnezeu, atât de lipsiți de iubire, atât de derutați în înțelegere. Nu contează cât de mare este prețul ce trebuie plătit pentru aceasta.

Apostolul Pavel și-a dorit să predice evanghelia la Roma, după ce a fost: închis la Filipi, scos afară din Tesalonic, batjocorit în Atena, făcut nebun în Corint, declarat blasfemiator în Ierusalim, împroşcat cu pietre la Listra.

O inimă copleșită de harul divin și împovărată pentru mântuirea sufletelor; încântată de efectele evangheliei în propria viață și pasionată pentru vestirea evangheliei semenilor, nu va avea nici o problemă în a se încrede în Dumnezeu pentru efecte similare și în viața altora.

3. Încrederea în puterea lui Dumnezeu

“Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede.”

Evanghelia lui Cristos are putere. Lucrul acesta este clar dovedit în Scripturi, în istoria creștinismului, în viețile noastre. Puterea exercitată de Dumnezeu prin evanghelie, în procesul mântuirii oamenilor, este similară puterii prin care L-a înviat pe Isus din morți:

            Şi mă rog ca Dumnezeu … să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi … care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Cristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, Efeseni 1.17-20.   

Împotriva predicării evangheliei însă, se ridică obstacole mari. Bătalia pentru mântuirea fiecărui suflet, este dincolo de capacitatea noastră de imaginație.

Una dintre cele mai puternice arme cu care satan îi ține pe oameni în orbire, este necredința: Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Cristos, 2 Corinteni 4.3-4.

O altă unealtă prin care satan încearcă să îi țină pe creștini legați să nu vestească evanghelia, este rușinea. Prin puterea lui Dumnezeu, Pavel a biruit acest obstacol care stă și în calea noastră: 16 Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Cristos.

Soluția pentru a depăși astfel de obstacole, este implicarea în proces a Domnului Isus Cristos: Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici, Matei 28.18-19. Duhul Sfânt este implicat de asemenea: Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, Fapte 1.8.

Bucuria noastră este să ne ținem legați tare de Dumnezeu, prin Domnul Isus, prin Duhul, prin credința în cuvântul Scripturilor. Numai de pe această poziție binecuvântată, și numai după ce am experimentat puterea evangheliei în propria viață, vom fi capabili să ne îndeplinim misiunea: şi-Mi veţi fi martori, Fapte 1.8.

Pastor Ioan Balaciu